31 March 2011

ce-o fi cu mine şi cu ceaiul?

iubire veche şi alimentată periodic, asta e. v-am povestit despre rulourile cu dovleac? ei, asta e o îndrăgosteală mai recentă. între o durere de spate şi o oboseală de om bătrân, îmi mai pregătesc un ceai. al şaselea pe ziua de azi. două dimineaţa, unul la prânz şi două seara. şi fiecare diferit, iar abia acesta este unul de răsfăţ. îmi ţin ochii pe jumătate deschişi şi număr paginile care mi-au mai rămas de citit. ehehe, mai sunt. să le scurtăm în seara aceasta printr-o lectură ceva mai lungă. mai puţine cuvinte aici, mai multe sub perne şi flori.

30 March 2011

despre zambetele care pot schimba lumea

nu lumea intreaga, ci doar lumea lui. sau a ei.

nu prea mai stiu cum functioneaza pentru ca nu am mai zambit de mult prea mult timp. dar astazi zambesc din nou si-mi vine sa plang de bucurie. zambesc din inima si chiar daca nu stiu ca totul va fi bine, cred asta. sunt bine acum. zambesc si nu ma gandesc la ziua de maine.

si mai stiu si unde ma aflu:
"Give up trying to avoid mistakes. – The only mistake that can truly hurt you is choosing to do nothing simply because you’re too scared to make a mistake."

Asa ca o sa incep sa fac multe greseli. O sa fac toate greselile de care am fugit pana acum. Si nu o sa ma mai tem si chiar daca o sa primesc raspunsuri pe care nu mi le doresc, o sa stiu ca am fost sincera cu mine cu adevarat si o sa zambesc in continuare. O sa vad lucrurile mai clar. Hai sa facem greseli. Incepem acum? :)

Mi-s dragi tare mult unii oameni. Si mi-e tare drag unul dintre ei pe care il admir, dar nu i-am spus asta niciodata. Si-o sa-i spun, ca sa stie. Si mintea mea, cu pitici marunti si tematori, se gandeste ca va interpreta gresit si va fugi. Sa fuga. Eu tot o sa il admir pentru ceea ce este, pentru inima lui, pentru modul in care isi traieste fiecare zi, pentru felul in care zambeste altor oameni, pentru cum isi bea cafeaua dimineata sau la pranz, nici macar nu stiu. Dar il admir cunoscandu-l doar pe jumatate, si iata, s-ar putea sa gresesc in privinta lui, dar nu-i nimic, doar am zis ca de azi facem greseli. Asa ca te admir pana la proba contrarie de care nu voi tine cont, alegand sa gresesc in continuare.

Ce sa fie, ce sa fie? Afara e innorat, iar eu zambesc asa cum nu stiam ca pot. Nu e nimic. Starea mea de bine vine din nimic. Ba nu, vine din suflet. Dintr-un adanc in care lucrurile inca se misca haotic, dar din care incepe sa iasa la iveala, putin cate putin, o ordine benefica pe care am crescut-o singura.

O sa ajung oriunde. Da, oriunde, nu intr-un loc anume. Si-o sa-mi fie bine, cu nebuniile mele, cu flori, cu suportul de umbrele, cu presse-papierul, cu ursii de plumb, cu usile de lemn, cu ferestrele mari, cu ceaiurile, cu peretii ascunsi de carti pana-n tavan.

E iubire? E iubire.
  

despre ursul presse-papiers


priorităţile mele au fost întotdeauna stabilite în cele mai ciudate moduri. ca şi cum de la o secundă la alta eram când cel mai responsabil om din lume, când cel mai inconştient şi cu capul în nori. în dimineaţa aceasta, bunăoară, m-am trezit la 6.30, dar nu am reuşit nici acum să plec de acasă. nu o să ajung în redacţie la ora la care mi-am propus, dar pentru că am luat cafeaua virtuală cu S. aflată acum peste nişte ţări, n-a mai contat că azi-noapte, înainte să adorm, îmi planificasem altă orânduire a lucrurilor.

am şi observat (da, da, observ lucruri în permanenţă, o să-mi crească o lupă direct din ochiul drept), de altfel, că atunci când îmi fac astfel de planuri măreţe, intervin tot felul de alte întâmplări, de cele mai multe ori mai bune decât cele pe care le schiţasem eu cu puţin timp în urmă (v-am spus că planuri mari pentru viitor nu-mi mai fac de ceva vreme). 

iar ursul ăla, pe post de presse-papiers (românescul prespapier  n-are nimic savuros), e ceva ce mi-ar plăcea la nebunie să primesc de ziua mea. nu că-mi fac încă de pe acum lista de dorinţe, mai ales că până atunci o să găsesc cu siguranţă ceva asemănător şi am şi ochit, de ceva vreme, un anticariat în care, dacă lucrurile nu vor fi nejustificat de scumpe, am mari şanse să găsesc o astfel de minune. 

vă mai spun că am nişte planuri de dereticat prin încăpere, că o să trăiesc în cea mai fină ordine, precum o pseudo-aristocrato-burghezo-pisicesco-domniţă cu rochii puse bine la păstrare pentru încă o lună de vreme nelămurită. 

dar despre toate acestea, în povestiri viitoare.



29 March 2011

into my neck, into my chest

                         

why am I here?


you forgot so soon. too soon. now I look and don't understand. every trace on your face. I don't recognize. I don't remember. but anyways, today trees blossomed. out of the grey instead of the blue. it rained and there were blossomed trees everywhere.
what if I never get there? what do I do now? how do I get there? I forgot about my journey, my every day step. I wish I had the time to do this in a proper manner. and faster. but it takes such a long time. with ups and downs, with so many wounds and bad days. it will be over at some point, but how can I bring that ending closer? go to bed now. maybe tomorrow you'll remember the journey. sleep tight.

this music grows inside your heart

                         
you cover time. I am listening to the most beautiful song in the world. reach out for no one, cry out for no one. the night has covered the walls around, but not the people. I can still hear them squirming on the streets, in their tiny houses, with their tiny hearts. stop fidgeting.

I have never in my life felt more like a wolf as I am now. only silence and night bring me peace. only the absence of others. as if I could spend the rest of my life listening to one single song, reading all the books in the world. on the shore.

we're prisoners of our own society, a cage we built ever since we acknowledged reason. but instead of enlightenment, we plunged into darkness.

you cover time.

azi aproape că

puţine lucruri sunt cu adevărat dramatice, iar o cămaşă necălcată nu e unul dintre ele. 


preţul: 1,99 euro. vreau înapoi acasă. ştiu deja că după întoarcerea din paris, o să urmeze din nou viena. oricât de paris ar fi parisul. 


ştii că ieri mi-am dorit să am din nou mult timp liber? începe să-mi fie frică, muna. începe să-mi fie îngrozitor de frică.


mi-a spus cineva odată că nu am cum să văd răsăritul de la fereatsra mea tocmai când eu îi povesteam că am văzut răsăritul. mi-a spus că nu am cum, pentru că nu văd linia orizontului. pentru mine însă, linia orizontului era întotdeauna un nor dens, ceţos, lăptos albăstrui. un munte pe care mi-l imaginam acolo. dincolo de munţi, undeva departe, linia orizontului. 


azi am făcut un pas înainte, dar tot nu mă recunosc. mai mult decât atât, trebuie să iau acest necunoscut cu mine, să-l port pe străzi, prin redacţii, prin biblioteci, să-i spun să ia loc, să citească, să scrie. să-l servesc şi cu un ceai, pe înserat?


dar ce înserări. târzii, nici nu le mai simt gustul. 


îmi deschid inima către lucrurile şi mai bune care vor veni. am uitat că mi s-a oferit posibilitatea de a scoate o carte. aştept însă momentul potrivit pentru mine. nu acum. îmi urmez instinctul. doar el mai ţine de un om pe care îl cunosc sau, cel puţin, îl recunosc la răstimpuri. 


îmi iau oamenii toată energia pe care o am dimineaţa. iar eu, când ajung acasă, îi dau de mâncare acestui necunoscut. nu mult, îi spun. doar ştii că avem o călătorie de făcut. 


e iubire? e iubire.

28 March 2011

I have faith in the unknown

uneori ştii

tumblr

e un punct în care ştiu că ceea ce fac nu are sens. am uitat ce ştiu să fac şi ce aş putea să fac. aşa că trebuie să redevin eu. iar pentru asta, va trebui să mă trezesc şi mai devreme. să mă ascult. să mă organizez. să ştiu că fiecare minut este preţios. să ştiu că scrisul este totul pentru mine şi că viaţa m-a adus aici, că e un lucru bun, că e un început care mi se pare târziu doar pentru că eu am fost prea leneşă înainte. dar s-au schimbat multe într-un an de zile. eu am devenit alt om, cu siguranţă mult mai încrezător. un om care poate să-ţi facă o listă mare, fără să stea prea mult pe gânduri, cu tot ceea ce ştie să facă. iar asta mă bucură. chiar am crescut cât n-am crescut în alţi patru ani, nu irosiţi, doar trăiţi pe jumătate.


am liniştea mea acum, mi-e bine de ceva vreme şi ştiu că nu o să mai plece. m-am întâlnit cu mine, în sfârşit. m-am privit în oglindă, lup solitar, şi mi-am zâmbit. asta sunt, asta am devenit, asta era ceea ce trebuia să devin.




27 March 2011

10 degrees below 0

skinny minnie.

source: k.

culorile murdare ale sărutului ei
mi-au îngroşat
vizibil sângele, trăncăneala inimii ei
a înălţat un zgârie-nori de jale
în mine
muşc din somnul sfărâmicios din colţurile ochilor

                                                                           (e. e. cummings)



                        

26 March 2011

pe zi ce trece

© theo gosselin
în linişte, în din ce în ce mai multă linişte. aproape că-mi vine să-ţi cer şi ţie aceeaşi linişte, să mergi în vârful picioarelor când cobori din pat, să-mi vorbeşti în tăcere, să-mi citeşti fără să-ţi mişti buzele, să mă strângi în braţe fără să se audă foşnetul cearceafurilor, să ne bem cafeaua fără să auzim cum fierbe apa, să nu se audă nimic atunci când deschidem fereastra, iar afară să nu ne mai auzim decât bătăile inimilor, în intersecţii.


dar atâta linişte nu poţi cere nimănui, cu atât mai puţin unui lup solitar. când vrei linişte, îţi doreşti singurătate. aşa că accepţi acest sacrificiu şi îmbrăţişezi această singurătate-medicament, pe lângă cutiile verzi-albe-roşii de care începi să te temi.


acum trei zile puteai să vezi prin mine, atâta doar că nu ne-am întâlnit.


mă tem că nu mai am ore, dar nu mă mai gândesc la asta. nu acum. mâine dimineaţă o să am din nou aceeaşi energie. falsă, dar va exista. şi o voi lua de la capăt. there's an end to all of this.


                        

25 March 2011

clipa scurtă a fiecărei zile

n-aş putea să mai descriu stările şi dimineţile. e-atâta linişte în jur şi mi-e atât de drag să am în jur doar cărţi, tocmai acum, când scrisul unei ultime lucrări ar trebui să fie prima grijă. dar mirosul de ceai nu îmbie la scris atât cât ademeneşte la lectură. am recitit ieri utopia, după ani, şi-am ştiut că a fost un moment potrivit. am început steppenwolf, dar haruki murakami mă farmecă într-un mod cumplit şi trăiesc, şi în afara cărţii, în aceeaşi lume din paginile ei.

sunt stări despre care nu pot să mai vorbesc. sunt schimbări, sunt multe străzi - mult prea multe, am obosit să merg din punctul x în y, mă simt ca un bătrân neputincios - sunt locuri, bănci peste care suflă un vânt mult prea rece, şi nu mai sunt decât prea puţine încăperi, ba nu, mai e doar una, în care să mă regăsesc şi să am grijă de mine.

sunt şi cutiile cu medicamente lângă pat, să întregească parcă acest potret al unui om care şi-a luat liber nu de la munca de zi cu zi, ci de la oameni.

24 March 2011

out at lunch, on Hamston street

so tomorrow we meet
and I ask for your coffee, can we share?
but it feels like I'm asking for the world instead
you pour some coffee into my cup
where I can see the reflection
of birds and trees and branches and sometimes clouds.
and then you smile
child of outer world
you smile and you say
- it's a very fine day.

e bine că măcar nasul îşi mai aduce aminte.

în curând s-ar putea să mă trezesc de la 5. doar ca să am cele mai lungi dimineţi. e 8.33 şi nu vreau să plec. dave brubeck se aude în surdină. îl sorb odată cu cafeaua şi simt că sunt unde ar trebui să fiu. e ciudat sentimentul ăsta. că eşti unde ar trebui să fii. e liniştitor şi să nu mai ai planuri mari. doar mici, doar gândul că trebuie să devii o variantă mai bună a ceea ce eşti deja. am început ieri şi lupul de stepă, l-am amânat pe hesse fără nicio scuză. iar acum, acum tare mă tem că nu sunt altceva decât un lup de stepă.

şi mai e un lucru plăcut, rămas de la cina de aseară. un fel de sentiment că ai crescut, că uite, chiar dacă alegi o viaţă de bursuc-raton, mai sunt oameni pe care îi ştii de aproape cinci ani. nu e o garanţie că vor fi aici şi peste alţi cinci ani, dar asta spune ceva despre tine. dragă bursuc-raton-lup de stepă, îţi plac oamenii, chiar dacă nu vrei să recunoşti.

cât pe ce să plec şi să uit de nas. am vorbit ieri cu D. mult despre memorie, cum uităm, ce reţinem şi ce mai înseamnă astăzi arta. dar am uitat să pomenim de nas, doar el e cel care trezeşte cele mai vii amintiri, oricât de uitate le-am crede noi.

23 March 2011

nu speraţi că veţi scăpa de cărţi. organizare, lectură, un nou mod de a-mi petrece timpul prin cărţi


stau prost cu memoria, asta îi scriam acum unei prietene într-un e-mail, profitând de cele câteva minute pe care le am înainte de a pleca la job. şi memoria asta slăbită mă face să fiu un organizator nepriceput al propriului meu timp şi să-l fac harcea-parcea, irosindu-l în întregime. am regăsit însă, din nou, acea stare în care pun mâna pe altă carte imediat după ce tocmai am terminat alta şi citesc cu o aviditate pe care o credeam pierdută pentru totdeauna. nu citesc la întâmplare, sunt lucruri pe care astăzi le aştept de la cărţi şi, în afară de autorii despre care nu apuc să mă documentez în prealabil, ştiu, în general, ce voi găsi într-o anumită carte (mă refer la ideea de conţinut şi nu la sentimentul sau schimbarea pe care o va produce în mine lectura acelei cărţi). descopăr acum cu plăcere, în timp ce savurez kafka on the shore, o altă carte, total diferită şi din altă sferă, în care umberto eco şi jean-claude carriere discută despre ce înseamnă astăzi cartea, povestesc fermecător despre colecţiile personale (umberto eco are aproximativ 2.000 de cărţi foarte vechi, de colecţie, şi alte 50.000 de cărţi în bibliotecă), despre formele diferite ale cenzurii de-a lungul timpului, despre cum mai citim şi ce citim, despre o mulţime de alte lucruri care creează parcă o lumină plăcută şi nouă în jurul celor doi protagonişti. cartea în care aceste convorbiri au fost culese este "nu speraţi că veţi scăpa de cărţi" şi este una dintre cărţile pe care merită să le avem în raft.

şi goana asta după cărţi îmi organizează timpul prin sentimentul că nu-l irosesc, fiecare zi este preţioasă pentru că pot citi mai mult. şi acest bookworm a scris până i s-a răcit cafeaua aşa că vă lasă în compania celor două cărţi sau în cea a cărţii pe care o citiţi acum. chiar aşa, ce citiţi?

22 March 2011

Despre "Cărţile care ne-au făcut oameni". Mic furt într-o după-amiază de marţi.

Am ajuns târzior la bibliotecă. Am completat fişa cu cartea la care mă gândisem dinainte să ajung acolo, ca bonus, ca recompensă: Cărţile care ne-au făcut oameni. "Ăsta e furt cu premeditare", mi-am zis în timp ce-i notam cota. Aveam de gând s-o răsfoiesc puţin şi să scriu doar titlurile pe care oameni ca Ana Blandiana, Cărtărescu, Liiceanu le dezvăluiau publicului larg (şi netrebnic, aşa ca mine) ca fiind cărţile care au contribuit la definiţia a ceea ce sunt ei astăzi. În general, puţine astfel de regrupări de autori şi povestioare sunt în prezent suficient de bine scrise pentru a merita să fie citite/cumpărate. Mă aşez: locul 32. Locul meu preferat e ocupat. Sala e plină într-o după-amiază de marţi, dar e pustie sâmbăta dimineaţa. De înţeles. Librarul îmi aduce cărţile, nu înainte de a-i da însă cartea menţionată mai sus unui ins din faţa mea. "E o greşeală", îmi zic, dar nu, era doar complicitate la furt. Doi oameni, într-o după-amiază de marţi, doreau acelaşi lucru. Librarul mă anunţă aşadar că altcineva a cerut cartea înaintea mea şi că, prin bunăvoinţa "colegului", o pot răsfoi şi eu. Din lipsa spaţiului, nu sunt mai multe exemplare în depozit. Mă gândesc, nu ştiu de ce, la lucrările de renovare ale Teatrului Naţional. Poate ar trebui să mute biblioteca acolo. În loc de CNDB.
Să ne întoarcem însă la cărţile noastre. "Colegul" aude şi-mi întinde binevoitor cartea. O iau şi-o răsfoiesc. Notez ceva din ce înseamnă lectura pentru Cărtărescu, zâmbesc citind rândurile scrise de Ana Blandiana (şi-mi promit, din nou, să citesc tot ce-a scris) şi mă trezesc, pagină după pagină, din ce în ce mai dezamăgită. Hoaţa de mine, venită la furat cu sacul, nu are cu ce să şi-l umple. Oftez. Era de aşteptat, până la urmă. Doar nu aveau oamenii ăştia mari să-şi dezvăluie cărţile lor de inimă. Să nu-mi spună mie că Eminescu (i-am regăsit numele pe mai multe pagini) i-a "făcut oameni". Nu mă supăr, returnez cartea zâmbind. Doar ei sunt cei care, înainte de a fi pus mâna pe prima carte, erau deja oameni.

despre cărţi, încă de la 7 dimineaţa

M-am trezit înainte să sune alarma, convinsă fiind că am uitat să adaug un subject line la unul dintre newslettere. Nu găseam adresele, am răsfoit prin câteva agende, nimic. În tot acest timp, stăteam şi cu ochii pe ceas sănusetrimităsănusetrimităsănusetrimită prea multe newslettere fără SL la prea mulţi oameni. Când am reuşit în sfârşit să găsesc minunea salvatoare, mi-am dat seama că mă trezisem degeaba: subjectline-ul exista, dar nu-mi amintisem pentru nicio secundă cum şi când îl scrisesem.

7.20. Am mâncat cât pentru doi, am băut o ciocolată caldă şi doar Dumnezeu ştie (sau nu) de ce mi-am făcut şi o cafea cât China (plus că, acuma, dacă ai pus lapte, rabdă, miere nu mai e voie). M-am confruntat recent cu următoarea dilemă: am întâlnit un personaj care consideră că în viaţă trebuie să-ţi satisfaci toate poftele. Eu mă regăsesc tocmai hăt departe, la capătul opus, şi cred că ar trebui să ne impunem multe reguli şi să nu ne afundăm chiar aşa în toate "ispitele" care există pe lume. Dar asta e o concluzie la care am ajuns după ce toată viaţa am făcut exact ce fac mulţi dintre noi, personajul de mai sus included.

8.25 şi mi-aş dori să mă fi trezit chiar şi mai devreme ca să pot petrece mai mult timp savurând dimineaţa. Scriu un editorial şi mă pregătesc de plecare. Să ştiţi că de astăzi vine primăvara în mod "iremediabil".

offtopic: mi-am regăsit jumătate din pofta de lectură şi tot citesc, citesc, citesc... :)

20 March 2011

fix aşa

eu nu ştiu să scriu despre cărţi şi nici despre filmele pe care le-am văzut. nu ştiu să scriu despre iubire sau despre oameni. nu ştiu să scriu despre locuri sau despre întâmplări. şi nu ştiu să scriu nici despre drumuri, trasee, străzi, paşi pe care îi faci în fiecare zi. nu ştiu nici măcar să-ţi povestesc despre o fereastră deschisă, dungi, o prăjitură cu ciocolată, despre nişte şosete, buline, miere, ceaiuri, rafturi, zâmbete, probleme, perne, cearceafuri, despre tine, el, ea, noi toţi, despre dimineţi, căţei, borcane cu cafea, plante în cutii de ceai, cactuşi, despre viaţă, vitrine, librării, pagini, redacţii, edituri, uşi de bloc, voci, căni sparte, pisici dispărute, calendare, cifre, ceşti, cărţi poştale, dureri de cap, pardoseli, uşi de lemn, chei, încuietori, vecini, trepte, rame, cutii, bagaje, biscuiţi, cutii de tablă, ştrudele cu brânză, plăcinte cu brânză, cheesecake-uri, periuţe de dinţi, pălării, eşarfe, haine groase, lumini, semafoare, cauciucuri, ciucuri, nasturi, ochelari, ochelari, ochelari, cercuri, pantofi, cozi de căţel, lese, parcuri, mingi, castane coapte, popcorn, dulciuri, prăjituri, scaune, mese, oglinzi, creioane, stilouri, umbrele, fulare, anotimpuri, zile, ani.

pe cuvânt că nu ştiu.

aproape de

dangătul clopotelor o făcu să tresară şi să-şi amintească, într-o clipă, de un loc în care se trezise, acum doi ani, în fiecare dimineaţă la ora şapte din cauza unor clopote asemănătoare, ale unei biserici greco-romane. nu se grăbi spre fereastră, lăsă doar cartea deoparte şi ascultă. nişte sunete scurte, armonioase. în dimineaţa aceasta mai aveau să sune de două ori, dar ceva mai târziu. îşi luă din nou cartea în braţe şi ascultă: foşnetul interminabil al maşinilor, hârâitul motoarelor vechi şi, dacă avea noroc, un ciripit slab care ajungea la ea probabil de pe acoperişul blocului pentru că în cartier tăiaseră aproape toţi copacii.

i se părea că are faţa umflată şi se temea că semnele de oboseală şi slăbiciune a corpului care i se cunoşteau pe chip acum două zile nu vor mai reveni. dormise mult, aproape douăsprezece ore. se trezise totuşi devreme şi-şi încălzise o cană de lapte, reluând lectura cărţii care aseară fusese uitată pe perna de lângă ea. udă, la rând, toate plantele. flori care nu înfloreau niciodată. şase ghivece în care plante care de care mai caraghioase îşi duceau traiul cu greu, de la o zi la alta. ar fi putut să le îngrijească mai bine, se gândi. le vedea ca pe o garanţie a unui loc mai bun în care avea să ajungă într-un an sau poate mai puţin.

cer înnorat, de martie. un cer perfect înnorat, aşa cum îi stă bine unei dimineţi de duminică. un guguştiuc frământă parcă tăblia care ţine loc de pervaz şi-şi face drumul din fiecare zi. două ture, dus-întors, pe toată lungimea ferestrei.

dangătul a reînceput. e ca o poartă, un accent dintr-o altă lume, dintr-o ţară pe care o cunoaşte bine şi care i-a intrat în inimă ca o injecţie de iubire. suav, blând, ordonat, ritmul acela îi sună civilizat. alt cuvânt nu găseşte. îi sună a tot ceea ce a cunoscut atât de bine de trei ani încoace.

îşi priveşte chipul şi i se pare că a îmbătrânit. ştie că mai are timp să întinerească la loc, poate ar trebui să zâmbească mai mult. foşnetul maşinilor revine. e din nou aici. se întoarce în pat, ia cartea în mâini şi încearcă să nu-şi mai audă decât propriile gânduri până când clopotele se vor auzi din nou.


©verde ursuz

19 March 2011

cravings. coffee break. no coffee

the thing with not eating is that when you dare eating again you start feeling sick. but this too, shall pass. it's just the beginning.

I wanted a hot chocolate but he poured me some milk and then some milk foam and that was it. but he smiled when he gave me the cup of hot milk and that was that. and I smiled back and knew that I'll have to make my own hot chocolate from now on.

everything hurts now, but I guess it's good I'm not that dizzy anymore. and the rain last night, and the cold. heading back home, holding the museum of bellas artes vinyl. it's been two years now and a third summer will soon find me living in the same apartment. I wish the next one will find me near zieglergasse. I do, I really do.

what I like best these times is that even though many things are uncertain, spring is for sure coming and I'm on the right track.

vezi? e ca un gol.

dar îl umplu cu linişte. fiecare astfel de noapte îmi zdruncină din nou echilibrul. aşa că mă feresc. aceleaşi chipuri. totul îmi confirmă că revin, pe zi ce trece, la omul liniştit care eram cândva. în acelaşi timp, revin doar pe jumătate. în liniştea asta, nu mai există şi alţi oameni. am obosit.

am obosit. nu pot să o mai iau de la capăt cu nimic. îmi spun că poate greşesc. dar nimeni nu poate să-ţi dea un răspuns. sunt decizii pe care le iei şi cu care trebuie să trăieşti.

ştii, orice astfel de drum durează. nimeni nu a construit poduri în trei zile. nici eu nu o să ajung acolo unde vreau în câteva săptămâni. pe zi ce trece, totul devine din ce în ce mai greu şi totul devine din ce în ce mai uşor.

trebuie să cred în ceva.

odată cu apa, fumul de ţigară din părul tău se duce. acum miroase din nou a somn şi linişte. abia acum te recunoşti, după ce ţi-ai dat jos tot machiajul, ţi-ai prins părul în coc şi ai scăpat de hainele în care ai încercat să te ascunzi. negru şi gri. abia acum porţi verde, când nu te vede nimeni. abia acum începi să zâmbeşti din nou şi nu te mai întrebi ce cauţi acolo.

şi ţi-e milă de zile, ţi-e milă de înserări. de noaptea asta pe care vrei să o trăieşti citind, dar ştii că o să ţi se facă somn după zece pagini. îţi plac dimineţile în care te trezeşti odihnită, dimineţile pe care nu le pierzi.

atât.

18 March 2011

rănile pe care ni le facem singuri



I can do magic, me. But I need solitude and freedom. Or is it love the magic we've been looking for?

Avem tendinţa să credem că suntem speciali pentru unii oameni din jurul nostru. Doar că, în cele mai multe cazuri, nu suntem. Suntem poate pe locul al paisprezecelea dintr-o listă de cunoştinţe. Şi când îţi dai seama de asta, eşti din nou mai liniştit. Nu te mai agiţi. Nu-ţi mai bate inima în niciun fel. Mergi mai departe.

Cinci zile. După a treia zi simţi că treci prin zi ca printr-un vis şi abia aştepţi să ajungi acasă. Problema e că nici tu nu te mai vezi cum ar trebui. Te dor toate. Îţi amorteşte gâtul. Îţi amorţesc mâinile. Capul te doare continuu. Începi să arăţi a om bolnav. E starea de dinaintea unui leşin. O prelungeşti în timp ce mergi spre casă. Respiraţia ţi se accentuează. Azi nu te vezi mai slab decât ieri, dar te bucuri că ai ajuns aici.

Încă puţin. I'll get there.

dimineţi



live and let live. mi-a luat mult timp să înţeleg asta, dar atunci când am acceptat în sfârşit ideea că e cel mai sănătos să renunţi la cei care îţi transmit, direct sau indirect, că vor să fie lăsaţi în pace, mi-am dat seama că şi eu îmi doream aceeaşi linişte din partea altor oameni. uneori renunţi la mulţi. it saves time.

suntem mai mult decât previzibili. mi-aş dori să nu anticipez ceea ce oamenii spun câteodată. mi-aş dori ca cei care fac pe bunul samaritean să nu scoată ce-i mai rău din mine, dar fix asta se întâmplă. nu-mi plac oamenii care par buni de la cer şi până la pământ. în societatea noastră, nimeni nu e atât de bun şi iubitor. şi e realitate, nu o generalizare banală.

dar nu are niciun sens şi nu aduce nimic bun să transmit astfel de sentimente astăzi. îmi caut liniştea şi o regăsesc, puţin câte puţin, dincolo de oameni. e ca mersul pe sârmă, e un echilibru fragil, se clatină totul în fiecare zi când interacţiunile nu ies cum ar trebui, când grijile se ivesc din te miri ce, iar eu ştiu că sunt doar lucruri mărunte de care nu ar trebui să-mi pese.

dar, în general, e bine. e mult mai bine. şi prevăd poveşti mai frumoase. toate la vremea lor.

16 March 2011

martieiar

(...)

Bucureşti, 16 martie 2011

18.34

Mă gândesc că vine primăvara. Mă gândesc la A. şi la L. şi zâmbesc. Sunt oameni la care mă gândesc fără să ştiu de ce. Poate pentru că vine primăvara şi tot într-o primăvară i-am pierdut şi pe ei. Sau era vară? Sau toamnă? Sau unul dintre ei erai chiar tu?

E ora mea preferată din zi. Nu mai e soare, dar nici întuneric nu e. E pe înserate. Aş vrea să-ţi pot explica, într-o zi, de ce-mi place mie atât de mult momentul ăsta al zilei. Mă leagă atât de mult de copilărie, de momente exacte de-acum mulţi ani. De-aia. Dar trebuie să îţi povestesc tot pe înserate în altă zi.

Să ştii că-ncepe să-mi placă Vakulovski. Nu mereu. Nu tot. Nu toate paginile. Nu toată cartea. Dar îmi place. Are nişte momente de linişte. Şi uite, mă face să vreau să scriu.

18.40. Tu n-ai ştiut atunci, dar ai fi putut profita de momentul ăla. Momentul ăla. Eram cu nervii la pământ. Dar a fost mai bine aşa. Nici eu n-am ştiut atunci ce gândeai. Mi-a spus altcineva. Ştiu sigur că e mai bine aşa. Îţi trebuie curaj. Eu l-am avut. Tu nu. Deci e mai bine aşa.
Adevărul e că iubesc vara şi iubesc Bucureştiul.

15 March 2011

tell the survivors help is on the way



uneori imi vine sa-ti spun ca te iubesc
dar n-are sens sa explici cuiva ca tu iubesti de fapt oamenii si ca asta te macina
ca in tine nu a ramas nimic si ca e aceeasi iubire pentru oamenii minunati pe care i-ai cunoscut
degeaba ai incerca sa spui ca stii esti unul dintre acei oameni minunati
si lasa-ma sa fiu orice
nu suntem pisici doar sa ne placa sa primim iubire gratuita
noi suntem oameni si ne place sa avem inimile stranse in chingi



keep on editing:

te miri şi tu că ai ajuns aici. măcar ştii că poţi să arăţi şi altfel. nu te recunoşti acum în oglindă şi vrei să te întorci la zilele acelea în care ţi se schimbase până şi zâmbetul. doar că acum e mai greu. acum ţi se face rău când stai jos, ţi se face rău când încerci să te ridici. dar o să ajungi acolo din nou. ştii că se poate. şi ţi-i mai aminteşti şi pe oamenii care ţi-au spus că nu ai cum. că aşa eşti tu. din fericire, nu crezi în ei.

nu e marţi, e miercuri. nu e o noutate că nu mai ştiu aproape niciodată în ce zi suntem. şi-ai ajuns aici. analizezi în fiecare dimineaţă aceleaşi trăsături. şi se modifică treptat. dar ştii că un pas greşit transformă totul într-o nesiguranţă care te face să o iei de la capăt. să nu te recunoşti nicicum. să crezi că nimic nu s-a schimbat. îţi tragi obrajii, îţi întinzi pielea cu degetele care s-au obişnuit să scrie ore în şir. ţi-e dor de zilele în care îţi era uşor să ieşi din casă. ţi-e dor de un tine pe care nu l-a cunoscut nimeni pentru că a durat prea puţin. te vei întoarce. şi te bucuri, în sinea ta, că acum e linişte. că tu eşti singura care îşi face rău, dar măcar acum vei putea să te opreşti. că ştii că acolo se poate ajunge şi altfel. vom vedea.

do you follow?

do you love?





sa ne luam puterea tot din noi. sa oprim timpul, tot noi.ajung acasa unde lucrurile par sa se stranga in jurul meu. nu stiu cum sa mai fac ordine. nu stiu cum sa respir si cum sa dorm. nu mai stiu cum sa trag de timp, de dimineti, de nopti, de mine.

hai sa gasim puterea tot in noi. ce planuri, ce vise, ce liste.

vineri, museum of bellas artes. see you there.

14 March 2011

poate de marţi

anticipate.

trec iar peste zi deşi abia m-am trezit acum două ore. mă visez seara, înapoi acasă. fiecare zi începe cu o nouă promisiune, o nouă speranţă: azi nu o să. dar până la urmă tot acolo se ajunge.

ai nevoie de linişte, dar liniştea nu vine niciodată de la oameni. către unde şi de ce? vezi schimbarea aia, o simţi. s-ar putea să fie doar în mintea ta. oricum, în jurul tău, totul s-a schimbat într-un an de zile. ca şi cum, în fiecare an, o iei de la capăt cu alt peisaj în jurul tău: tu, nemişcat, în faţa unui retroproiector care derulează în spatele tău păduri prea colorate, cu fluturi şi căprioare.

9.00. am nevoie de linişte, dar de la oameni nu poţi primi niciodată linişte. îţi oferă, cu braţele deschise, toate supărările lor. ce bine că nu mai am nevoie de oameni.



12 March 2011

feisbuc. pastişă

mă doare capul. în dreapta vakulovski şi-n stânga robbe-grillet. am ales prost, două cărţi în aceeaşi zi.

apartamentul ăsta e ca o beţie continuă. primul gând dimineaţa e un status pe feisbuc. da' nu te prinzi. bong bong bong. de ce-oi fi ales/cumpărat cartea? de curiozitate, de-aia. acum am o concluzie în plus. pe care nu o să ţi-o zic niciodată dacă nu ai citit cartea. acum te miri doar de ce scriu aşa. pentru că pot.

şi-o să le termin şi pe astea două, că aşa fac eu. mergea nişte vin. de ce am cumpărat atâta orez şi am uitat să cumpăr vin? parcă am o armată de chinezi de hrănit. dar cred că românii încep să mănânce mai mult orez decât chinezii. şi soia. şi tăiţei tot de orez. şi copiii noştri vor avea nume de chinezi. bong bong. e o ceaţă-n mintea ta, o văd cum intră pe fereastră.

a fost cald azi. cald. dar nu ştii, ai stat în casă. eu am stat în parc:

in parc.
9 hours ago via Mobile Web · · Like ·
Audrey Cosmic, Ionut Maxim and 2 others like this.



http://www.youtube.com/watch?v=NzCukmO4fhg

da'i exact invers.

şi-acum unii dintre voi se răsucesc în scaun. nu vă place. ce e asta? ce e asta? ştiu, nici mie nu-mi place cartea aia, dar o s-o termin. ca să nu dau din gură degeaba. aşa cum fac mulţi dintre noi, în fiecare zi. dar vezi, nu mă mai interesează.

"şi n-ai să vezi că mă plâng, n-ai să vezi că m-ascund."


arăţi bine. ai mai slăbit?
nu. mi-a crescut părul.

de ce am eu nevoie de o carte care să-mi spună tot ce încerc să uit? toate lucrurile cu care încerc să mă împac? da, există aurolaci. da, bucureştiul ăsta miroase urât. da' chiar nu vreau să miroasă urât şi cartea. se poate?

da' nu poţi să zici asta în public. eşti limitat. n-ai citit destul. mai citeşte. mai învaţă. n-ai perspectivă. frustrări. se înghesuie clişeele ca pe sârmă. mai vrei? mai am. nu-mi pasă. crezi ce vrei.

aştept să fiu zen. zenzen. da' n-o să fiu niciodată. că fericirea ori e aici, acum, pentru că vrei, ori nu e. că dacă zici că o să fie peste zece zile, nu o să fie niciodată. şi ştii de ce nu o să fiu zen? că şi atunci când te trezeşti dimineaţa şi eşti ok cu tine şi nu te mai deranjează soarele ăla, îţi trânteşte cineva o uşă-n nas. şi-atunci te cari şi-njuri că tu nu meriţi asta. da' poate meriţi. da' poate nu. eu zic că nu. aşa că nu sunt zen. şi nici nu-mi mai propun asta.

şi asta e pastişă.

mă bucur că vă place statusul meu.


11 March 2011

gata, asta a fost?

prea putine lucruri mai conteaza acum. primesc primavara cu o strangere de inima. daca nu o sa fie mai bine?
dar parca dupa o astenie resimtita mult prea acut, indraznesc sa sper la mai bine. mi-e bine doar atunci cand vad rezultate concrete, cand ma pot concentra suficient de mult incat sa lucrez, iar munca sa fie, intr-adevar, productiva.

si atatea griji. pentru ce? pentru niste consecinte fictive, pentru niste capcauni inexistenti de care ma tem continuu ca vor musca din mine. lumea e mai rea pentru ca eu o vad asa. dar ceilalti, cei apropiati, acum mai indepartati ca niciodata, ei au fost asa si in realitate. e mult mai multa liniste acum, chiar daca am pierdut si oameni pe care am inceput sa-i admir abia cand a fost prea tarziu.

traiesc cu consecintele faptelor mele. ale faptelor nefapte, ale unor actiuni inactiuni. mi le asum in timp ce beau inca un ceai de soc, caldut.

pe unii oameni nu poti sa ii tii aproape. mai ales atunci cand iti devin prea dragi. iar eu am o structura stalcita si cea mai incurcata fire. ca si cum as incerca in permanenta sa ii menajez pe ceilalti. mi-as dori sa pot spune lucrurile verde-n fata. aleg adesea sa nu le spun, ci doar sa intorc spatele si sa plec pentru totdeauna.

am restrans cercul cunostintelor la cativa oameni. poate unora dintre voi le e greu sa isi imagineze, dar nevoia de oameni a disparut de multa vreme. poate e un pas mare asta: sa poti sta linistit doar cu tine. sau poate doar am obosit sa imi fac griji, sa fac fata dezamagirilor. imi sunt suficiente si "sanatoase" conversatiile cu semi-cunoscuti care sa ramana semi-cunoscuti pana la adanci batraneti. pentru ei nu-mi fac griji. bem doar o cafea impreuna.

ma autoeduc sa nu mai tin la voi.


10 March 2011

ş

nu regăsesc nimic din ce-am sperat/crezut că voi regăsi aici.

am simţit primăvara astăzi. am mirosit-o. mi-a mângâiat obrajii, gâtul, braţele. m-a întrebat de ce-mi fac asta şi mi-a amintit de toţi oamenii din jurul meu care nu au înţeles.

înecul e făcut din aer. e o metaforă simplă, puerilă, ieftină, superficială, greşită. dar aerul chiar se simte ca apa atunci când îmi inundă plămânii şi nu mai pot respira. doar atât mai pot face. să scriu metaforededoibani. mai preţioase totuşi în italic.

mă dor mâinile. până şi somnul apasă greu. apasă greu. vezi? ieftin. nu mă ajută scriitorii români. nu găsesc nimic din ceea ce aveam cândva. aş vrea să pot spune bună dimineaţa cu drag. nu spun, nu vreau să le irosesc. cuvintele necuvintele ca nişte sentimente ascunse. cuvintele sunt toate necuvinte. mâini de plumb, aşa vă simt. poate că până la urmă o să-mi placă tot bacovia. aşa, prosteşte. ca în gimnaziu. zici plumb şi te gândeşti imediat la el.

din roză a rămas doar spinul 
şi din bacovia doar plumbul

dar pe urmă zici alt autor străin descoperit în facultate şi te încrunţi că pe ăsta încă nu l-ai citit suficient. câţi au trecut însă fără să-i fi oprit în braţe.

înapoi la scris, n-a mai rămas nimic, nicăieri. poate rezolvă primăvara asta ceva.

08 March 2011

owenowenowenowenowenowen



nu mi-am recunoscut disperarea, dar mi-am recunoscut ura
să nu-ţi faci chip cioplit
nu-mi fac
ştii cum scrie uneori
esterhazy cu accent
despre femei si rubens tatăl
tu în cine mai crezi
în pustiu se vor înmulţi peştii
nu am vrut niciodată
ca viaţa mea să devină
o blasfemie



"watch later"

pourtant quelqu'un m'a dit

"e mai mult o obsesie."

nu, e mai mult un mister. poate e iubire, poate nu. oricum ar fi, e mult prea târziu. las lucrurile să curgă în linişte ca apa unui râu. nu-ţi poţi zări adevăratul chip decât într-o apă care stă pe loc. nu mai fug. doare tot, iar rănile nu se vindecă nicicum. dar e mai bine dacă ai curajul, la un moment dat, să nu-ţi mai pui singur sare pe fiecare tăietură. îţi trebuie curaj să încerci să te vindeci. e mult mai uşor să îţi adânceşti la nesfârşit rănile. să rupi coaja aşa cum făceai când erai mic. nu-ţi era teamă. iar buba aceea prindea altă coajă. aproape te mândreai cu toate vânătăile şi zgârieturile.

aleg să mă vindec. e greu, lupt, dar aleg să mă vindec. nu s-ar zice din moment ce pe zi ce trece devin un om din ce în ce mai slab. dar eu aleg să mă vindec. iar liniştea din interior, va însemna ordine la exterior. ordine în gânduri, în sertare, în tot ceea ce am de făcut într-o singură zi.

vezi cum e lupta asta? înseamnă şapte etaje în fiecare zi. lipsa de voinţă venea din teamă. dar pot să fac asta. am nevoie de linişte ca nimic să nu tulbure acest drum pe care l-am ales de ceva vreme. e un război pe care-l duc cu mine însămi. nu e pace, e doar o perioadă de linişte. de izolare. până când nu o să mă mai recunoaşteţi. nici tu. şi nici tu. când o să treceţi pe lângă mine fără să fiţi siguri dacă eram eu. dar pentru asta am nevoie de linişte. doar aşa drumul poate să fie scurt. paşi mici şi siguri.




nebunia vine din muzică, din cărţi

aproape că am alergat până acasă. simţeam cum frigul îmi atingea oasele. coastele. acum le simt. pot să le număr. am urcat scările până la uşa apartamentului. am ajuns repede sus, din zi în zi e mai uşor şi din zi în zi e mai greu. am deschis uşa, cumva îmi place lumina neonului.

corpul nu m-a ascultat de data aceasta. hai, fir-ai tu să fii. ce, am întârziat zece minute! zece minute. febra a crescut cu fiecare secundă. şi frig, şi cald, în acelaşi timp. lacrimi, n-ai văzut niciodată atâtea lacrimi, e ciudat cum curg aşa de repede, ca la comandă.

pentru asta n-am soluţie. m-am uitat în oglindă cu furie. în seara asta am ajuns prea târziu. şi nu ştiu cine e fiinţa aia cu rimelul întins, cu eyelinerul scurs, dar îmi place. hai să mai încercăm o dată. câteva minute de febră. trebuie. altă soluţie nu ai. altă soluţie nu am. nebunia vine din muzică, din cărţi. la mine vine de la alţi oameni.

acum mi-e rău. degeaba. rău fără niciun rezultat.

nu sta! găseşte o soluţie! nu ai voie să stai locului. nu ai voie să te opreşti din acest drum. mai încearcă. du-te înapoi. câteva minute de febră. nu sta, de data asta o să facă aşa cum îi spui tu.

offtopic: în mai plec în paris. mult aşteptata pauză.

07 March 2011

problema cu oamenii e că



am mâinile legate. am mâinile legate.

am mâinile legate.
citeşti?

am mâinile legate.

şi trăiesc într-o spaimă continuă. o groază care adesea îmi paralizează mişcările, gândurile, inima. şi atunci nu mai pot să respir.

am mâinile legate şi nu pot să scriu. şi e un strigăt continuu acolo, cineva se aruncă de pe un pod în fiecare noapte, cineva dispare, cineva plânge.

dar am mâinile legate şi e un strigăt continuu care înghite tot.

imprimaverire

am nevoie de o reorganizare drastica. am nevoie de liste, de fiecare ora din zi programata pana la ultimul minut. de un paznic interior care sa-mi directioneze gandurile si care sa ma certe atunci cand nu rezolv lucrurile care astazi, iata, s-au adunat intr-o invalmaseala care-mi face inima sa bata mai tare decat de obicei. imi fac mult prea multe griji. intotdeauna. asa ca am ales sa imi fac mai putine griji pentru oameni, dar raman alte indatoriri pentru care, stiu prea bine, nu ar trebui sa ma ingrijorez.

obiceiurile nesanatoase mor insa foarte greu. functioneaza diminetile care incep la 7, insa nu functioneaza diminetile productive. asta inseamna ca eu functionez doar pe jumatate si ca ma agat de puncte de sprijin aflate in afara mea si care, in mod firesc, nu ma pot ajuta.

în ţara orbilor

ciocolata mi se topeşte pe limbă. e 7.52. m-am îmbrăcat, mi-am făcut ceaiul, am mâncat. sunt gata să plec. ştiu că mă voi întoarce acasă abia pe la 6. ceai verde. urmează trei ceşti de ceai de soc de-a lungul zilei. atât. drumul prin aceeaşi zăpadă nesfârşită la care se adaugă cea de azi-noapte. nu înţeleg nopţile în care ninge furios, urmate de dimineţi senine. mă întristează.

cio-co-la-tă. nu am răcit deloc iarna aceasta. am încercat, m-am îmbrăcat mereu atât cât să prind o răceală sănătoasă. nimic. nici sinuzita nu şi-a mai arătat colţii. 7.57. nelipsita pudră şi eyelinerul. şi gata, eşti alt om. gata să ieşi din casă în aşteptarea orei şase când te vei putea întoarce pe alte străzi.

dar ştii ce mult am de mers?

ştiu, dar îţi place.

aş putea să merg la nesfârşit pe alte străzi.

06 March 2011

the same way you did last night

închid repede ochii şi încerc să uit, să şterg totul, dar cum de eşti pretutindeni? şi când am devenit eu omul obsesiilor? dac-ar şti. dac-ar şti ceilalţi, dac-ai şti tu. dar atâta nebunie e cel mai bine să o ţii doar pentru tine dacă vrei să mergi mai departe în lumea asta.

trebuie să te îmbraci ca şi cum eşti bine, trebuie să mănânci ca şi cum eşti bine, trebuie să zâmbeşti ca şi cum eşti bine, trebuie să cumperi cărţi ca şi cum eşti bine, trebuie să ai prieteni ca şi cum eşti bine. îmi lipsesc emoţiile alea, cât farmec pierdut.

şi pe urmă, când dispari, se miră toţi, cred că nici măcar un meteorit în plină intersecţie nu le-ar produce aceeaşi mirare. socotelile sunt însă încheiate, eu nu am cum să mai dispar.

a apărut o eroare la salvare.


e o fereastră închisă. ferecată bine. sunt treisprezece străzi. câmpineanu. strada ion câmpineanu. calea victoriei. bulevardul magheru. regina elisabeta. splaiul. ştirbei-vodă. brezoianu. lipscani. cincisprezece străzi. douăzeci. patruzeci şi două de cartiere. două blocuri. mă crezi că aş vrea să le ocolesc pe toate? să nu mă tragă de mâini toate amintirile, să nu văd aceleaşi cuvinte pe trotuar, în vitrine, în ochii altor oameni?

fiecare minut e ca o zgârietură. doare totul, mai ales dimineaţa. doare drumul până la serviciu. doare drumul înapoi. dor toate scările, dor uşile care se închid şi se deschid. e o rană care nu se mai închide şi care nu se mai vindecă. e o rană care a devenit boală şi obsesie şi nebunie. e o rană pe care trecerea timpului nu o vindecă, ci o adânceşte.

it's all the way around, i-am spus cuiva chiar acum câteva minute. "am pierdut ceva preţios".

ce faci când timpul uită să te vindece şi pe tine?

04 March 2011

cum mi-am zugravit peretii in verde

ieri:

de cand m-am mutat in casa noua am inceput sa imi zugravesc peretii in verde ursuz, zi de zi, putin cate putin. mi-a luat aproape doi ani sa imi dau seama astfel ca in camera mea totul devenise ursuz, ca draperiile atarnau morocanoase agatate de acelasi sistem improvizat si legat cu snur, ca pana si veioza cumparata candva cu mult drag sta acum intr-o parte si arde frecvent becurile pe care le tot inlocuiesc.

teancul de carti necitite sau incepute s-a marit. in colturi, lucrurile au inceput sa se adune in diferite gramezi sub diferite forme si culori. camera se transforma treptat intr-o vizuina, iar eu nu-mi dadeau seama. cumva a inceput sa-mi fie teama sa-i mai vad si in alte culori. dar am ajuns astazi intr-un punct in care aproape totul depinde de mine. poate ca mereu a fost asa, poate ca doar acum mi se ofera pe tava, dar am intins mainile cu incredere si am zambit.

a fost prima schimbare care nu m-a speriat. asa ca astazi m-am trezit din nou la 7, am mancat din prajiturile pregatite aseara, mi-am baut ceaiul, mi-am verificat e-mailurile si am plecat spre redactie zambind. e drept ca afara iarna inca se bucura de drepturi depline, dar nu mi-a mai pasat. poate ca in aceasta liniste voi reusi sa gasesc si drumul cel bun catre ceea ce imi doresc in acest moment.

azi:

ma bantuie fantome ale trecutului. incerc sa nu le aud, sa nu le ascult, dar mi se strange inima, ma supar, ma incrunt, imi vine sa plang de ciuda ca nu inteleg ce s-a intamplat si ca nu reusesc nicicum sa trag linie si sa pornesc mai departe. ma apasa lumea, cerul, blocurile, trecatorii, e o presiune imensa pe care o port pe umeri. ma sperii si nu inteleg cum de reusesc sa ies totusi din casa. as pleca in alta tara chiar acum daca as gasi in mine curajul. ma intreb de ce mi-e frica. poate totul se rezuma, pana la urma, la bani.

as vrea sa scap de sinceritate, dar ma bucur doar ca incep sa tin din ce in ce mai putin la oameni si sa observ, inca de pe acum, ca pot trece zile in sir, saptamani, luni, fara sa mai simt lipsa cuiva. asa ca ursuzul se face si mai ursuz in timp ce reuseste sa construiasca totusi niste relatii lineare cu alti oameni. nimic dramatic, dar nimic pasional.

asta e un punct de cotitura. da, totul e bine daca ma pui sa iti desenez o zi din viata mea, da, totul e frumos, uite ce oameni interesanti, uite ce proiecte frumoase, uite ca vine si primavara. dar nimic nu e bine daca vrei sa vezi cum inauntru e cineva care iti intoarce spatele in timp ce aceiasi ochi te privesc si iti povestesc despre cum lucrurile sunt acum linistite.

imi lipseste o parte din memorie. am trait saptamana aceasta doar pe jumatate. nu am timp, iar asta ma sufoca. nu reusesc sa ma organizez pentru ca nu ma pot desprinde de infinita nelamurire la care oricum nu voi gasi niciodata raspuns.

as vrea sa schimb niste locuri, dar nu stiu cu ce.

I wanna take a bite out of ya




what happens if I start nibbling on your shoulder?

02 March 2011

înfiecaredarabsolutînfiecaredimineaţă

knock-knock.

helpme50togetthere. otherwise I cannot move forward.

64
63
62
61
60
59
58
57
?

închidemcele50deferestrecasănurăceascăurşiipolari

să povestim despre cincizeci sunt doar cincizeci de paşi pe care aş putea să-i fac dacă oamenii nu mi-ar întrerupe drumul vezi tu sunt doar cincizeci de paşi dar mă împiedic în scări şi uşi şi zâmbete şi-n da sunt bine şi le zâmbesc frumos dar sunt cincizeci de paşi prin care am ales să îmi iau la revedere.


capulsuspuideurs

e un soi de încredere izvorâtă din neîncredere. certitudinile mici s-au luat de mână şi mi-au şoptit că pot. nu-mi mai fac griji pentru lucrurile mărunte. şi toate sunt, în realitate, mărunte. sunt ca un melc. aşa mă mişc. deşi n-ai spune. mai ales că în viaţa de zi cu zi termin toate lucrurile la timp.

m-am trezit târziu, la opt şi ceva. nu-mi ajung dimineţile dacă nu-mi încep ziua la 7. o să fiu la muncă la 9. asta mi-am propus astăzi. astăzi când am simţit pentru prima oară, chiar dacă afară e frig, primul vânt de primăvară. poate o schimbare imperceptibilă pentru mulţi dintre noi. cine stă să mai simtă vântul? ne ferim doar chipul de praf. dar era un vânt cald. abia se simţea, dar nu mi-a scăpat. asta-mi reaminteşte că sunt un om al lucrurilor mărunte, al amintirilor minuscule, al firelor de iarbă din copilărie pe care mi le amintesc perfect, al jocurilor cu pietre, al tufelor mici de păpădie, sunt un om al bălţilor din trotuar, al mirosului care rămâne în aer după o ploaie de vară. mi le amintesc perfect pe toate. cumva, poate această desprindere de acel loc a însemnat tocmai încercarea mea (şi reuşita) de a păstra intacte nişte imagini fragmentate, nişte secunde irecuperabile, dar perfect întipărite într-o memorie care altminteri nu ştie niciodată ce s-a petrecut cu doar o zi înainte.

şi-acum despre oameni. despre renunţare. o perioadă scurtă de timp m-a învăţat că instinctul, atunci când vine vorba de oameni, nu mai înseamnă astăzi nimic. disimulăm cu atâta pricepere plăcerea de a ne petrece timpul cu ceilalţi încât i-am putea păcăli chiar şi pe cei mai fini psihologi. aşa că e firesc să nu mai aştept nimic de la oameni. să cred că pot cunoaşte cu adevărat un om abia peste mult timp şi să nu mai am uneori impresia că am descoperit o persoană care să-mi fie pe plac. încrederea se câştigă mai greu şi, cu siguranţă, în unele situaţii acest entuziasm pierdut îmi va dăuna, dar mă va feri, pe de altă parte, de o accentuare a acestui sentiment de separare voită de ceilalţi.

despre cafea. în cantităţi nerezonabile, într-o ceaşcă de dimensiuni fantasmagorice, în fiecare dimineaţă şi seară.

au mai rămas trei cărţi lângă pat pe care nu reuşesc să le termin. dar e vreme. poate azi.

despre lucrurile mărunte v-am povestit deja.

01 March 2011

eutocmaieupesimistulpesimistilor

cel mai pesimist om din lume, adica eu, gaseste cumva forte infioratoare atunci cand trebuie sa ii sprijine pe cei din jur, din familie. asa ca, te rog, nu pune raul inainte.

am maini de fier daca vrei sa te tin, dar tu nu trebuie sa cazi. nu-mi spune ca nu e bine deloc doar pentru ca asa a spus un doctor in timp ce alti doctori macar au incercat alte tratamente. nu-mi spune ca nu e bine deloc cu o voce in care nu mai exista speranta ca si cum te asiguri ca exista un sfarsit.

va fi bine. asa cum relele incep la un moment dat si dintr-o anumita cauza, tot asa se naste si un val de speranta. o sa fie bine. vedem noi cum facem. stii ca daca as fi eu in situatia asta m-as scufunda in cel mai mare hau. dar cand trebuie sa fiu puternica in locul vostru, sunt. mi-as dori doar ca si voi sa fiti la fel si sa nu va lasati daramati de ce-ar putea sa se intample si de ce o sa se si intample, la un moment dat.

dar nu acum. e prea devreme. ai incredere. pe tine, dintre toti oamenii, nu te-as putea cara in spate.

ziua asta mi-e adumbrita cumva acum ca stiu ca nu reusesc sa-ti insuflu din optimismul meu. nu e optimism, de fapt. e speranta pura. e incredere. e constientizarea faptului ca viata, orice ar fi ea, exista si are un curs al ei. e transcendenta. nu are o limita si are un inteles mult prea mare pentru ca noi sa-l putem cuprinde in intregime. dar atat cat putem intelege, trebuie sa intelegem si sa recunoastem.

sa recunoastem ca daca pana ieri eram slabi, chiar din momentul acesta trebuie sa devenim puternici. si o spun eu, dupa doi ani de suisuri si coborasuri, dupa momente in care nu ma recunosteam si dupa luni intregi in care am incercat sa recuperez un echilibru care se sfaramase cu aproape 18 ani in urma.

mi-e greu sa-ti spun ca o sa se rezolve pentru ca nu ma crezi si te enervezi. si-atunci puterile mele, pregatite de lupta, devin inutile in fata unei astfel de dezarmari. dar hai sa avem incredere ca noi suntem puternici. ca unele sfarsituri sunt firesti. dar nu acum. ai incredere.

acumpotsănudormliniştită

aveam nevoie de o cameră mai mare. în care să ne întindem braţele, antebraţele. iertare. în care să ne aşezăm liniştiţi pe jos. acum putem liniştiţi să nu mai dormim. şi ne trezim uneori pe la 3 din realitate şi ne amintim că ar trebui să ne facem timp pentru vise. poate mâine.

e redescoperire. şi e iertare. şi transformare. la 5.27 îmi îngheţaseră mâinile pe telefon şi mergeam repede, fără să îmi dau seama. elisabeta, ştirbei vodă. maşinile care abia atunci îşi aprindeau farurile. ţi-am arătat lumina asta? am un moment al zilei preferat. mă visez uneori în lumina aceea. m-am visat mai demult, când eram mică, pe străzile parisului în lumina aceea, cu tine. şi-am simţit atunci, mai mult ca niciodată, că acela era viitorul real, tangibil, posibil.

azi mi s-a împlinit un vis. de aproape doi ani era un vis, iar azi s-a împlinit. mulţumesc, viaţă. cine-ar fi crezut că îţi ia doar 20 de minute ca să ajungi acolo unde doar ai sperat? m-au luat schimbările pe sus, iar eu, pentru prima oară, am decis să cresc odată cu ele în loc să mă sperii şi să decid că voi da greş.

trec prin zile ca printre nişte uşi care se deschid şi se închid uimitor de repede. şapte etaje dimineaţa, şapte etaje la prânz. aş vrea să îmi fac timp uneori pentru o cafea. aş vrea să rămânem aici şi, în acelaşi timp, să plecăm atât de departe încât nimeni să nu mai ştie de noi, niciodată.

acum pot să nu dorm liniştită. azi mi s-a împlinit un vis. iar eu trebuie să muncesc pentru a le împlini şi pe celelalte. mulţumesc, viaţă.



With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare