 |
| © akram khan |
absolut de neînţeles cum nu mai văd vreun sens în a-mi mai explica prin scris, cel puţin nu aşa cum am făcut ani de-a rândul. de parcă orice sens se pierde când îl scriu explicit pe foaie. şi nu mă tem. şi în acelaşi timp mi-e frică tocmai fiindcă pentru prima dată, chiar pentru prima dată, în 28 de ani, am renunţat la ultimii oameni care mai păstrau o umbră de prezenţă în viaţa mea, doar ca să fie, neînţelegând nici ei de ce. nici eu nu eram nimic pentru ei, la ce bun atunci? şi mi-a fost frică să ştiu că rămân doar eu, cu adevărat doar eu, cu cele două mici şi mari excepţii care au ştiut, care au înţeles şi care rămân. şi e greu, e de-a dreptul înspăimântător. şi-n acelaşi timp e minunat, e eliberator. mai că nu-ţi vine să crezi că eşti, că eşti cu adevărat tu. te priveşti şi înţelegi, pentru prima dată-n viaţă, câte-ţi datorai. atât de multe.
de data asta tot necunoscutul către care m-am orientat face parte din mine. şi mă întoarce la toate lucrurile uitate şi iubite cândva. iar oamenii, oricare vor fi aceia, vor veni şi vor fi alţii. iar eu voi fi alta, într-o altă vreme.
ce ciudat şi, totuşi, ce minunat.
