suntem patru acum și încă plimb pe limbă propoziția: am doi copii. chiar dacă treci prin ele, chiar dacă jonglezi zilnic cu tot ce înseamnă viața în pandemie, te trezești dincolo și privești la ei, doi copii ai tăi, doi copii pe care tu i-ai făcut, doi omuleți mici, parte din tine, urmând să crească oameni mari, să-ți tot spună mamă. e o frumusețe aparte a vieții, întotdeauna greu de pus în cuvinte.
dar e bine, e un pas înainte. am redus lista de lecturi, mi-am micșorat unele obiective ca să fac loc altora. oare o să mă descurc?
mintea mea derulează un viitor de care am grijă, atât cât pot, în prezent. e o recuperare a unui sine care se împletește însă cu cine sunt acum. și pare-mi-se că am mai crescut un pic, că am făcut față unor lucruri cu brio, că eforturile mele există, chiar dacă nu se văd întotdeauna.
scriu când și cât doarme matei, pregătesc cronica pentru ziar, fur timpului rânduri și mă întreb, timid, dacă doar mi se pare sau încep să văd rezultatele muncii din ultimii doi ani.
