dimanche

foarte, foarte somn şi e de-abia 22.00. azi am fost la muzeul de artă recentă pentru a doua oară. prima oară am mers la doar câteva zile de la deschidere şi era destul de bebeluş unfriendly. azi, au contraire, ne-au zis vreo doi inşi că e voie cu căruciorul în lift (data trecută it was a big no-no şi ni se trântise un "sorry", exact aşa, pe englezeşte. contemporan, modern). şi foarte mult plimbat pe străduţele din jur. la muzeu tolici, codruţa cernea, mircea roman, bârlădeanu & co. în expoziţia temporară: pallady (îmi place tare mult mai ales de când i-am citit corespondenţa), aman, tonitza, marcel iancu, jules perahim (descoperire recentă la Suţu şi îndrăgostitu-m-am) şi nu mai ştiu fiindcă somn şi fiindcă oricum se învârtea bebelina cu mine cu tot.

nişte pizza la fabrica (that pizza is getting worse, îmi pare rău s-o zic faţă de un loc drag), apoi ţuşti prin parcul Carol până acasă. ah, dar şi dimineaţă în târg de unde am luat nina cassian şi marin sorescu şi căpşune proaspete şi delicioase. uitasem tocmai de dimineaţa perfectă. la întoarcere am luat aşa uşor un mic colţ de trotuar cu un cauciuc (cauciucurile noi, de vară, ieeei), dar am fost surprinzător de calmă şi mi-am amintit de exemplele concrete dintre rudele care şi după zece ani de condus mai zboară câte-o oglindă. nu zic că-i bine şi că să faceţi ca mine sau ca ei, zic doar că am fost calmă şi nu mi s-a mai părut c-am făcut cine ştie ce năzbâtie în trafic. mai ales ca (încă) începător. mai constat că deşi îmi place să ascult muzică clasică, nu suport, dar nu suport, să o să o ascult când conduc. prefer absolut orice banalităţi şi siropoşenii (ritmate, neapărat ritmate) pe care nu le-aş asculta în mod normal. oare se iteşte la mine celălalt om? că ştiţi că cică unii sunt de nerecunoscut la volan. poate la mine e doar legat de muzică. capăt gusturi muzicale de nerecunoscut.

uau. travka. indiferent.

oare o dată la zece ani se apucă omul să-şi răscolească prin folderele vechi sau prin albumele foto sau prin ce-or mai aduna cetăţenii în ziua de azi? că eu m-am pomenit că asta fac şi descopăr că eram o tipă mişto acum 10 ani (foarte naivă şi timidă şi prostuţă, dar mişto, cu potenţial). îmi place să cred că m-am mai înţelepţit între timp (dar ca sfat de la marele înţelept care este să ştiţi că fiecare vârstă vine cu setul ei de greşeli deci nu vă faceţi griji că aveţi de unde).

voiam doar să vă spun că reascult travka, s-a nimerit piesa "indiferent", a fost marea mea iubire, ascultam pe fereastra din cămin la trei dimineaţa şi încă sună ATÂT de bine. deci, na, de unde rezultă că eram o tipă mişto. :))

acum ca om matur am nevoie de o tastatură megasilenţioasă căci bebelina are urechi fine şi acuş mă strigă de la ascultările mele nocturne.

vă las piesa, n-am mai pus aici o piesă din mezozoic, sper să vă plac.

scriam mai mişto acum zece ani, am mai zis? m-am robotizat cu timpul şi cu munca. dar îmi revin, staţi pe-aproape.

mnar, galeria de artă europeană

azi am fost la mnar, la galeria de artă europeană. marile şcoli de artă europeană, prezentate în splendidele galerii din palatul regal. recomand! rodin, el greco, signac, monet şi mulţi alţii. el greco printre cei mai faini, rodin văzut şi-n paris, întotdeauna răpitor. a mers bebelina de-a ameţit. la un moment dat, spre final, pe la şcoala franceză, obosise aşa că se oprea, se aşeza în fund, apoi voia să se întinda cu totul. în schimb mâţâia dacă o luam în braţe căci îi trecea subit oboseala. fain, fain, fain. faină experienţă. ea a văzut într-un an şi o lună multe expoziţii şi multe muzee şi o să tot vadă. evident că nu o ducem special, dar am avut noroc de un bebeluş cuminte care cască ochii mari la picturile renascentiste şi pare că înţelege ce-i cu arta. aham. oricum, ceva-ceva experienţă de un fel sunt sigură că se adună în căpşorul ală mic şi fierbinte. cumpărat aurora liiceanu - prin perdea la două zile după ce mi-am zis să nu mai iau cărţi fiindcă: 1. nu mai am loc. 2: am foarte multe cărţi necitite. 3. mi-e infinit mai uşor cu e-book-urile fiindcă citesc cu ea în braţe când o adorm şi după ce o pun în pat lângă mine. 4. evident, n-a funcţionat.

mi-e dor să scriu recenzii, dar ştiu că practic n-am timp şi mi-ar fi greu să mă concentrez la aşa ceva. că mănâncă şi alea timp, câteva ore bune per carte. nu-mi place centrul Bucureştiului care îmi plăcea într-o vreme (strada benjamin franklin şi cea din spatele ateneului - e mult mai mişto iarna când nu e nimeni). acum au apărut tot felul de ciuperci care stau la soare şi ocupă trotuarul de parcă au dispărut toate terasele din Bucureşti. nu ştiu de ce mă deranjează atâta, mi se pare că unii ocupă loc la masă doar ca să pozeze în loc să se relaxeze şi să bea o bere cinstită la o terasă no name. nu, tre' să fie în buricul buricului, în mijlocul trotuarului, îmbrăcaţi de poză pentru instagram. nu mai pot, după 30 de ani, să mai rabd, ce să fac.

mâine dimineaţă purcedem la drum, avem planuri măreţe de plimbare, la dus conduc eu (prefer să conduc când e mai liber şi când e de plimbare). că pe urmă se instalează jungla în oraş şi ies maimuţele cu volanul în mâini. în rest, să conduci e mişto. ar fi şi mai mişto dacă ar fi doar trei maşini pe stradă, trotuare libere, parcări civilizate. mneah. şi să ştiţi că parcarea aia subterană de la unirea chiar stă goală. deci mai au dreptate şi ăştia când zic că oamenii chiar nu vor să parcheze şi să plătească. dar n-au dreptate când nu dau amenzi. câte amenzi aş da eu. of, of.

am recitit şi parcă sunt o poamă acră. să ştiţi că nu (prea) sunt. poate doar cu somnul fragmentat, poate de-asta. îmi pică ochii-n gură acum când vă scriu şi e de-abia zece.

abia aştept să dorm, să visez frumos şi să se facă mâine dimineaţă, să ies să iau ceva pentru micul dejun, să bem cafeaua fierbinte şi să ieşim la plimbare.

ahh, later edit. am stat şi-am recitit câteva postări mai vechi. mi-am analizat zilele astea viaţa. ce-am făcut, unde sunt, ce vreau să fac. îmi vine să citesc din ctc (haha, n-am mai ascultat de un milion de ani). şi sunt mulţumită. chiar sunt mulţumită. am trecut şi azi pe la humanitas kretzulescu. cele două cărţi ale mele erau acolo. le-am mângâiat cotoarele. nu sunt nebună, m-am bucurat un pic. apoi am plecat cu aurora liiceanu.

am uitat ce zi era azi

mi-am dat seama că e o idee foarte, foarte bună să scriu aici, să am un fel de jurnal al plimbărilor mele cu ea prin parc, pe străzi, să povestim câte şi mai câte. să-mi amintesc, să-i amintesc, să-i arăt, când o mai creşte, cum era şi ce făcea. azi, de exemplu, am fost în Tineretului. aici, iertat să-mi fie, dar altă floră şi faună decât în Carol. şi nu ştiu ce avea, dar a mers cu o mână ridicată tot drumul, ca un fel de "tot înainte, mami, tot înainte!" (ea fiind în cărucior), iar la întoarcere la fel, doar că mai schimba mâinile, probabil dreapta îi amorţise. ne-am plimbat, ea a mers şi pe picioarele ei, am urcat trepte, am admirat privelişti, dar cel mai mult ne-am ferit de biciclişti, de şanţuri (se schimbă bordurile în TOT parcul în condiţiile în care aleile sunt pline de gropi, crăpate şi denivelate - e o distracţie să plimbi bebele în căruţ). multă lume, copaci puţini. mulţumim, dar rămânem peste drum, în mult iubitul Carol pe care acum îl îndrăgesc de zece ori mai mult. acolo ne-am petrecut anul trecut primele dimineţi de primăvară, eu cu podcastul mame în urechi, ea dormind în cărucior. acum cu greu se mai doarme pe afară, doar să fie obosită-obosită. în rest, acasă, în linişte, la orele noastre fixe.
în rest, dimineaţă ne-am înseninat puţin garderoba şi ne-am pregătit de primăvară-vară. a fost duminică, dar cumva, cu tot parcul plin şi cu toate maşinile pe stradă, parcă s-a simţit un fel de marţi. tot dimineţile sunt preferatele mele.
am început să ascult din nou muzică. ştiu cum sună asta, dar am avut o perioadă lungă (de aproape un an) în care nu mai făceam asta, îmi ieşise din obişnuinţă. păcat, dar se întâmplă. şi acum o savurez şi mai mult, nu cred să mai am vreodată timp de scotocit-scormonit cu orele şi nici nu-mi mai doresc asta căci, deh, alte priorităţi şi alte bucurii, dar e tare plăcut să ştiu că e din nou colţişorul acesta, adesea nocturn şi muzical.
recitesc marguerite duras - amantul. nu-mi amintesc nimic, cred că prin facultate am citit cartea, dar ce era în facultate cu greu se putea numi citit. nu cred că-mi place, ca stil îmi aminteşte un pic de patti smith, sigur că e altceva. foarte interesant ca structură, dar e ceva acolo care mă oboseşte cumplit. o fi doar o nesincronizare, dar nu cred, căci poftă de citit am. deci o fi duras.
şi cu asta închei şi încă vă aştept cu un prim comentariu.
să ştiţi că-mi era tare dor să scriu şi cred că nici nu ştiam.
şi e tare-tare-tare bine să scriu aici din nou.


şi, cu alte cuvinte, adică tot cu cele de ieri: noapte bună, copii!

azi, bucurie mare

azi, bucurie mare. printre altele, mi-am găsit cărţile la humanitas kretzulescu. amândouă. eram cu pitica în braţe, abia trezită din somn. m-am simţit un pic mai scriitoare, se poate (?!). m-am bucurat, e drept, m-am bucurat să fiu acolo, pe raftul de literatură română, tocmai acolo unde nu credeam c-ajung. şi-mi tot amintesc cum eu sunt de-abia la început, dar că trebuie să scriu şi să scriu şi să scriu. aşa că, iată, să revin pe blog nu a fost o idee chiar rea, observ şi că au crescut vizualizările deci mai există câţiva cititori pe aici. azi a fost o zi cu soare, cu plimbat bebelina între noi (merge singură acum), cu expoziţie, cu Brauner, Corneliu Baba, Jules Perahim (îl iubesc!), Tonitza, Ciucurencu şi mulţi alţii. apoi prânz într-un loc nu neapărat preferat, dar cu mâncare întotdeauna bună, deci cumva preferat, apoi dulce la Camera din faţă unde am prins în sfârşit loc, apoi într-un final după mult mers pe jos am ajuns şi la kretzulescu unde am văzut minunea. amuzant a fost că erau atât de înghesuite cărţile încât n-am putut să extrag niciunul dintre exemplare. aşa de tare le-am mai înghesuit doar eu în biblioteca de acasă pentru ca ea să nu le mai scoată de pe raft şi să le mai roadă (a ronţăit cu succes două exemplare din Eminescu, al doilea luat ca să-l înlocuiască pe primul, n-a sfârşit nici acela cu bine).
cam atât despre azi fiindcă a fost frumoasă. ieri am cumpărat un volum de elena vlădăreanu. bani. muncă. timp liber. oare am scris? cum uit!!! minunată carte, frumoasă îndrăzneală.


noapte bună, copii!

grădina de sticlă. tatiana ţîbuleac

cioburile. am terminat de citit "grădina de sticlă". trăiesc încă acolo, în carte, printre cioburile scriiturii. ce scriitură şi ce scriitoare. nu se aseamănă nici cu adameşteanu, nici cu m. cărtărescu. şi e acolo, sus, deasupra lor, venind dintr-o altă lume, din toate lumile. să poţi să scrii aşa. şi ea e atât de senină. un înger. un scriitor adevărat. de unde vin visele, de unde vin, mai ales, visele despre care ştim că sunt adevărate - lumi ascunse luminii din timpul zilei, dar lumi care colcăie la suprafaţa pleoapelor şi care zgârie sub piele să iasă afară, să ne tragă spre ele definitiv? sunt trează şi, totuşi, dorm. îmi duc existenţa cu urme de somn fragmentat. cu ce fel de somn să compari somnul fragmentat? nu ştii cum te schimbă, ce jocuri ale minţii îţi lasă în dar la miezul nopţii, nu ştii dacă eşti tot tu dimineaţă şi, cum se va vedea după mai multe capitole, surpriză, nu mai eşti tot tu, deşi tu trăieşti cu impresia că eşti acelaşi. somnul e o vrajă, trebuie să-l dormi ca să nu te păcălească, să nu-ţi dea drumul în lumea viselor pline de drumuri întortocheate şi case cu multe camere în care te pierzi, camere în care n-ai fost niciodată şi pe care le recunoşti.

da, am vrut un pic să mă joc cu textul, să mai trag puţin de influenţa unei cărţi extraordinare. grea, dureroasă, tăioasă, un ciob de sticlă într-o grădină de sticle, oh, îţi vine să spui, oh, copilul meu, te voi strânge în braţe întotdeauna, te voi iubi mereu, te voi proteja cât voi putea, pentru totdeauna. vrei să-i protejezi pe toţi. să-i iei pe toţi de mână. toţi sunt copii. de ce lumea aşa cum e. şi uite că, totuşi, este. şi dumnezeul care apară şi de care ne agăţăm şi care nu îi apără pe toţi? sau oamenii nu ştiu să se apere unii de alţii. lupi şi alţi lupi. oh, şi tot aici mă duc, tot spre carte, ce carte! câte lecţii, câte cuvinte, câte fraze de purtat pentru totdeauna cu tine, câte momente în care ai fi vrut să plângi şi n-ai plâns, doar ai mărit ochii şi ai ciulit urechile şi-ai recitit şi-ai încercat să memorezi şi deşi ţi-a fost prea lene să notezi (sau frică), ţi-ai promis să reciteşti, să extragi lecţiile, secretele.

a şasea carte citită anul ăsta. recuperez intens după ianuarie-februarie în care nu am citit nimic. am început şi "Disco Titanic". mă aştept la lucruri bune. dar tot "Noapte bună, copii" rămâne printre preferate. oh, şi-am citit si The Immortalists. cu greu m-am îndurat să-i dau două steluţe, cumva simţeam că fac un rău, dar parcă mai rău făceam dăcă-i dădeam trei.

în rest, mai nimic. dimineaţă băut o cafea decofeinizată (mare mirare) la o minipizzerie de cartier cu aere de centru şi cu pizza foarte, foarte bună. am mâncat o felie şi am citit câteva pagini din jurnalul lui m.c. în timp ce mi-am băut minicafeluţa (nu suport minicafeluţele).

şi acum somn binemeritat după atâta lectură.

noapte bună, copii!

şi nici măcar nu-i despre cafea

sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la mine. şi, în acelaşi timp, sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la alţii. şi uit constant că e greu (spre imposibil) să-i schimb pe ceilalţi. ştiu, nici măcar nu ar trebui să-mi propun asta. dar tot îmi bâzâie-n cap dorinţa aprinsă de a le zice, mai pe româneşte, vreo două, vreo zece sau vreo două sute nouă, în funcţie de cât consider că ar avea fiecare nevoie. mi-e teamă de oamenii care cred că au doar ei dreptate, de cei care îmbrăţişează certitudinile până în pânzele albe, de cei care cred că ştiu cum se împarte lumea şi că le-au dibuit pe toate (mai ales dacă sunt deja trecuţi de-o vârstă). şi-acum le-aş spune vreo zece celor care mută nişte table de colo-colo la zece şi un sfert duminică seara. dar, ce să-i faci, veaţă de cartier, tre' să te obişnuieşti şi cu asta. or eu nu vreau să mă obişnuiesc cu multe. vreau mult, mult mai mult de la mine. şi chiar dacă adesea mă simt obosită şi îmi dau seama de tiparele mai vechi de gândire care mă ţin pe loc (nu de toate căci atunci aş fi şi eu unul dintre oamenii ăia care le-au desluşit pe toate), îmi dau seama şi de lucrurile pe care le-am depăşit, eliminat sau cucerit.[târşâitul de table continuă].

mi-e tare dor de-un mers la teatru sau de-un film văzut la cinema. aştept să mai crească bebelina şi să mergem împreună. abia aştept în vreme ce timpul de acum e perfect.  vrei să crească şi-n acelaşi timp vrei să fie bebeluş tot timpul.

vreau să văd green book, dar pentru că nici măcar n-am apucat să văd trailerul, ci doar am citit peste tot despre film, chiar vreau să văd green book? mi-e să nu fie ca acele cărţi, mereu aceleaşi, pe care editurile le trimit unor influensări în acelaşi timp şi-atunci vezi cartea peste tot când, de fapt, doar vreo 5% o citesc, restul doar o postează.

[tocmai au trântit nişte ţevi]. mereu mă gândesc că într-o ţară civilizată cineva, undeva, aproape de tot de făptaşi ar da un telefon şi făptaşii ar primi o amendă. am început să citesc The Immortalists după ce am terminat, tot azi, Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (foarte bună carte).

cred că încerc, din nou, să fac zece lucruri în acelaşi timp şi risc să nu-mi iasă nici unul. dacă ar fi să fiu totuşi mai sinceră cu mine şi mai concretă, sunt vreo trei. dar două dintre ele sigur trebuie să iasă. unul ar fi scrisul, or asta e o călătorie lungă (sănătoasă şi voioasă să fiu şi să scriu până la 100 de ani - da, nu strică astfel de încurajări niciodată, credeţi-mă şi încercaţi-le şi voi).

e tare straniu să revin aici, să scriu, să mă adresez neantului (deşi sper că mai există pe acolo cititori rătăciţi, oameni care încă îşi amintesc de bloguri).

ascult o piesă de steve reich în care sunt şi sirene de ambulanţă. şi în acelaşi timp se aud şi pe stradă fiindcă locuim aproape de un spital.

ceea ce voiam să spun mai sus e că am făcut lucruri un picuţ mai măreţe decât în anii trecuţi şi mi-am dat seama că vreau mult mai mult de la mine şi că pot face mult mai mult. aşa că mi-am stabilit nişte obiective destul de înăltuţe (ştiu, m-au atacat diminutivele).

creierul meu a luat o pauză binemeritată de câteva luni de zile de la ştiri şi păreri şi incendii fără foc. şi e bine să stai măcar puţin în bulă, cu condiţia să votezi cu cine trebuie.

între timp, mă gândesc că trece şi luna martie şi eu tot n-am curaj să trimit un manuscris. pe de o parte, îmi imaginez că nu am nimic de pierdut, dar în acelaşi timp mă oftic şi că nu sunt suficient de obiectivă. nu cred că un scriitor real nu se îndoieşte de ceea ce scrie. iubeşti şi deteşti ceea ce ai scris în egală măsură. azi îţi place, mâine, nu. şi sănătos e să-ţi doreşti mai mult de la tine, întotdeauna mai mult. să scrii mai bine, să poţi mai mult.

cam atât, m-am încălzit de la atâta scris şi vreau să revin la The Immortalists. şi dacă sunteţi pe aici (whoever you are, whoever you are), lăsaţi în scris un hello. :)

a, da. am revenit aici ca să-mi hrănesc din nou creierul cu scrisul şi să-i reamintesc cum să tasteze repede şi să scrie un picuţ mai bine, un picuţ mai pe româneşte, un picuţ mai a la polirom.