see me better

Vreau sa stii ca aici e liniste. Sa stii ca habar n-am sa fiu altfel. Sa stii ca desi o sa ma mai schimb cu trecerea timpului, in esenta, voi ramane aceeasi. Poate ca ne schimba varsta sau senzatia ca avem o noua varsta. Poate ca ne schimba o experienta, un loc nou, o tara noua. Ma gandesc ca alti oameni ne schimba prea putin. Sau poate ca eu nu i-am lasat pe altii sa ma schimbe.

Am cunoscut, sa stii, multi oameni raniti. Oameni care au ales sa poarte cu ei in prezent o rana din trecut. Aproape inconstient acum, insa ei nu mai sunt cei din anii trecuti. Mi-ar fi placut sa ii fi cunoscut atunci, inainte de acea singura intamplare care lor le-a schimbat viata.

Fiindca, vezi tu, nu prea cred in oameni care nu se intalnesc la momentul potrivit. Ne intalnim si gata. Vom fi la fel si maine si cum alegem sa fim azi tine doar de noi. Mi-a fost frica sa las vreodata trecutul in prezent. Am sters mereu ce-am stiut sa sterg, nu mereu pe cat de repede poate as fi putut, dar am ales sa am din nou incredere.

E drept ca am avut si eu momentele mele in care simteam ca nu mai pot sa iubesc. Si poate ca o sa raman mereu cu o urma de regret pentru acele clipe in care primeam iubire si alegeam sa nu cred. Asta e urma mea din trecut, rana mea.

Azi nu te mai intreb nimic fiindca stiu raspunsul. Azi ma intreb doar pe mine ce vreau sa mai fac ca sa-mi fie bine. Si-mi raspund ca trebuie sa ma iubesc tare-tare si sa nu astept varsta de 30 ani crezand ca atunci ma voi simti altfel.

E bine acum si ne intelegem. Ne-am impacat si ne reconstruim relatia. O relatie pe care am inceput-o acum 27 de ani si care a ajuns greu la maturitate.

It's the path that I have chosen

Dupa ploaie

M-am indragostit de-o cladire ieri. Aproape ca mi-a taiat rasuflarea. Ma intorceam acasa, pe Dacia. Am zarit printre crengi acelasi bloc frumos, cel mai frumos bloc din Bucuresti, daca ma intrebi pe mine. Te duc odata de mana si ti-l arat. E desprins din vechiul mic Paris si e intact. La fiecare balcon cu grilaj de fier, multe petunii. Dar pe ea am zarit-o mai intai, printre crengi. Nu stiu ce mi-a atras atentia mai intai: faptul ca avea un par atat de roscat sau ca era atat de frumoasa.

Isi chemase prietena la o cafea, asa mi-am imaginat. Statea pe balcon, impreuna cu ea. Isi legana piciorul si stiu ca si asta mi s-a parut ca se potriveste in toata privelistea aceea. Si, mai sus, la un etaj, o batrana uda petuniile cu o stropitoare micuta. O pagina dintr-o carte cu ilustratii vechi, pictate. Mi-a fost rusine sa fac poza. Mi-a fost teama sa fac poza. Daca uit tot? Fiindca mi se pare ca astazi uitam mult prea usor fiindca stim ca o sa tina minte aparatul pentru noi. Asa ca am ramas acolo si le-am privit, sperand ca o sa pot rememora totul. Ca atunci cand respiri adanc parfumul unei flori, al lui sau al ei si speri, nu fara teama, ca ti-l vei reaminti.

A fost perfect. Mi-a parut rau ca n-am stiut sa-l pastrez si mai bine, sa-l pot lua cu mine cumva exact in forma aceea. Ma tem, acum ca l-am descris, sa nu-l uit. Desi probabil pe ea o sa mi-o amintesc multa vreme de-acum inainte. Nu stiu daca mi-ar fi ramas la fel de bine intiparita in minte daca s-ar fi aflat in alta parte. Dar acolo i-am creat intreaga poveste, acolo am incercat sa-i ghicesc intreaga viata. Mi-au ramas in minte si perdelele albe pe care le misca usor vantul.

Imi umple inima orasul asta, intr-un fel pe care nu reusesc tot timpul sa-l povestesc. Fiindca e greu sa descrii o fericire sau o iubire pe care nici tu o pricepi prea bine si care, e drept, te lasa balta uneori. Dar, pe termen lung, ne-am descoperit deja slabiciunile si punctele forte. Ca doar in 8 ani am avut tot timpul.

apusul unor idoli

filepmotwary.com

Recitesc si zambesc. Idoli. Evident ca e mult spus. Imi incep gresit diminetile. Eronat. Fara tine, dar mai ales fara mine. Beau cafeaua fierbinte, cu cartea pe genunchi, cu picioarele desculte pe parchet. Am visat mult, am visat parca toata noaptea. Nu-mi amintesc nimic, dar raman cu senzatia, si asta pentru tot restul zilei, ca in ce-am visat gasisem raspunsul pentru toate.

Nu se schimba nimic daca tu nu te schimbi. O sa razi, dar asta am retinut dintr-o carte care se numeste Cine mi-a furat cascavalul?. O carte motivationala, o carte care azi inspira companii in vreme ce pe mine ma mai inspira foarte putine lucruri. Poate natura, poate momentele in care sunt afara la aer, poate clipele in care raman doar eu cu mine si nu ma mai tem de intrebari. Chopin, cu siguranta. Iesirile de una singura la film. Nu-mi place sa mai impart cu nimeni momentele de dupa. Clipele pe care nu ti le fura nimeni cu intrebari, pareri, opinii, dezamagiri.

Nu m-au dezamagit idolii, asta fiindca nu ii aveam. Ci unii oameni pe care ii admiram. Portelan neciobit aproape ca nu mai exista, insa portelanul ieftin pare sa se infiltreze destul de bine printre argintaria veritabila si vechile bijuterii ale unor bunici care nu mai sunt.

De unde sa captezi eleganta, eleganta reala, pura, intr-o mediu fabricat in China? Cum sa te prefaci ca in aer miroase a soc si ca esti intruchiparea elegantei cand matasea naturala e luxul cel mai de lux?

Nu stiu la ce sa mai revin. La asternuturi albe, la crengute de levantica pe perna? La asternuturi negre, la o sticla de vin rosu langa pat? La obiceiuri vechi si rele? La obiceiuri bune, testate si prelungite pana azi? Sa raman aici?

Imi incep diminetile eronat, gresit. Dar cu toate acestea imi plac, stiu ca e doar o perioada de tranzitie. Nu e nimic gresit la ele, oricat de gresite ar parea.

despre unele dimineţi

Nu de lumescul fiecărei zile trebuie să ne temem, ci de lumescul dintre noi şi al plăcerilor noastre. Pe acesta trebuie să-l facem să fie diferit, mereu altul. Nu sunt îndrăgostită de tine, ci de ceea ce îmi imaginez eu că ai putea fi, când neg că eşti aşa cum mi-ai arătat deja.

Îţi creezi o nouă imagine, iar lumea trebuie să se obişnuiască, nu are ce să facă. Niciodată nu mi-au plăcut buzele astea pline, mereu am avut de corectat ceva. Încerc să mă obişnuiesc eu cu ele, acum, cu o nouă nuanţă de ruj. Iar lumea va trebui să se obişnuiască, nu va avea ce să facă. O voi obişnui cu o nouă imagine a mea.

Dar mai întâi eu. N-aş putea să te descriu mai mult decât te cunosc deja. Prea puţin însă şi uite că de data asta, deşi imaginaţia m-ar lăsa, nu am chef să o pun la grea încercare. Nu vreau să ghicesc, nu vreau să descriu, nu vreau să-mi imaginez. Nu vreau să fii parte dintr-o poveste, dintr-o fantasmă pe care să o creez aşa.

Eşti cât se poate de real aşa cum eşti, cu tot ceea ce cunosc despre tine. Şi nu vreau să schimb nimic, nu vreau să adaug nimic.

Recitesc şi-mi dau seama că sunt îndrăgostită fix de tine, cel care eşti, cu tot ceea ce cunosc. Şi, fireşte, nu am de gând să fac nimic în legătura cu asta. Există o vreme a încercărilor, există un termen de valabilitate pentru promisiunile pe care ni le facem. Şi-am renunţat la a mai încerca ceva din dorinţa de a mă întoarce la mine.

Ştii ce a atras mereu oamenii aici? Sinceritatea. Sigur, multe stăteau altfel acum câţiva ani. Chiar şi sinceritatea era mai apreciată pe atunci şi mai accesibilă. Şi n-au trecut decât opt ani, dar uite că descopăr o lume care şi-a dat la schimb valorile pe o non-comunicare de care dau la tot pasul.

Nu-mi mai imaginez nimic. E drept că am întotdeauna această pornire, ori de câte ori mă îndrăgostesc, de-a-mpărtăşi cele mai frumoase lucruri, locuri, întâmplări. Vine însă şi vârsta la care devii mut şi surd în faţa acestor dorinţe. Nu fiindcă nu te mai îndrăgosteşti ca înainte, ci fiindcă ţi le oferi mai întâi ţie, ştiind că le vei împărtăşi la momentul potrivit, poate cu un om care va şti să le privească altfel şi să se bucure de ele la fel de mult.

Şi ştii ce cred că nu mai avem? Răbdare. De niciun fel. Şi ceea ce nu înţeleg nici eu e de ce ne grăbim în direcţiile greşite în vreme ce, în mod straniu, trăim cu impresia că avem timp. Îmi place lumescul ăsta. Paharul de vin băut seara, căldura corpului tău, dimineaţa. Uite un lucru de împărtăşit, zi de zi.

Mă-ntreb ce ai ghicit aici, dincolo de rânduri. Şi mă-ntreb ce-ai trăit, ce-ai mai adăuga, ce-ai şterge. Mă-ntreb dacă ai ajuns măcar până aici cu cititul. Sau dacă ştii că eu îmi spun că fac din nou aceeaşi greşeală. Sau dacă ai citit Castelul din Pirinei. Ştii, acolo dezbat existenţa Universului şi conştiinţa umană, Big Bang-ul şi posibilitatea ca o forţă divină să existe cu adevărat.

Iar aceasta, dragul meu, este o pastişă.