destul

am amânat, din teamă. unii oameni te amână cu doar câteva zeci de minute. sunt pe drum, îţi vor spune, dar tu ştii că sunt departe, foarte departe, şi că niciodată nu vor mai fi la fel de aproape, cum au fost cândva. am amânat câteva ore, iar alte lucruri au fost amânate ani de zile. cine ştie ce trăiri încă amân, cine ştie ce frici încă las deoparte pentru un viitor de care încă n-am habar. am renunţat, de multă vreme, să mai încerc să-l mai compun în vreun. şi nu mai cred, nici nu ştiu cum de-am crezut vreodată, că suntem toţi la fel din acest punct de vedere, că dacă urmăm nişte reguli, anumite lucruri se vor întâmpla. cred că ne schimbăm atât de mult de la un an la altul încât nici nu ne vom mai aminti măcar de ceea ce simţeam cândva.

şi cred că e bine, n-aş fi vrut să nu ajung în acest punct, mergând pe un singur drum. cred că aş fi trecut pe lângă multe lucruri. şi nici nu putem face cu toţii aceleaşi lucruri. şi nu putem începe să ne bucurăm în acelaşi moment si să zâmbim la unison. clişeic, dar îl las aici: capitolul 1 al vieţii cuiva nu poate fi comparat cu jumătatea cărţii la care a ajuns altcineva.

ce ciudat. ai crede că nici măcar nu poţi defini această existenţa bizară, condusă în ultimele luni nici eu nu ştiu de ce forţe şi ce energii. mai mult am plutit şi, fără să caut să înţeleg, am înţeles destul. destul cât să renunţ la unele întrebări, destul cât să ştiu că s-a făcut loc de altele noi. destul cât să văd acest râu, destul cât să mă mai tem din ce în ce mai puţin.

reuşită

fugi de ceea ce nu te lasă să uiţi, fugi de ceea ce nu-ţi poate oferi iubirea pe care o cauţi, pe care o meriţi, pe care-ţi doreşti cu toată ardoarea să o trăieşti, fugi de clipele în care ai ştiut că tot ceea ce exista deja era prea puţin, fugi până nu răneşti, până nu răneşti.

şi vei reuşi, chiar dacă, în fuga ta, vei constata că eşti singur, stai liniştit, în jurul tău alţi oameni se antrenează pentru acelaşi maraton al fricii, alţi oameni sunt la fel de singuri, dar tu fugi pentru că, în cele din urmă, vei reuşi să ajungi mult mai departe faţă de ceea ce azi încă pare greu de uitat.

fuga e sănătoasă, iar fericirea se aşteaptă picior peste picior sau cu burta la soare într-un hamac, aşa cum a scris veronica d. niculescu în "orchestra portocalie". fugi până când din ceea ce-ţi spuneai că iubeşti nu mai rămâne nimic şi fugi până când vei şti că, în sfârşit, omul pe care-l iubeşti cel mai mult şi căruia-i datorezi totul eşti tu însuţi.

de care ori nu ţi-ai spus (şi recunoaşte!) că ai da totul pentru celălalt? şi, în tot timpul ăsta, tu nu-ţi ofereai nimic, ba chiar îţi spuneai că te-ai mulţumi cu oricât de puţin, bibelou să fi fost, să-l priveşti, şi tot te-ai fi mulţumit cu cel mai mic rol dintr-o poveste pe care doar ţi-ai imaginat că o scrii pentru tine.

fugi, pentru că fuga e sănătoasă. alergi deja de ceva vreme şi acum ştii. meriţi toată iubirea din lume şi o vei primi.

hans

nimic nu este mai mult decât ceea ce pare. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înţelegi asta. dar ai nevoie şi de multă iubire pe care să reuşeşti să ţi-o oferi în cele din urmă. şi te eliberezi. de teamă, o să stai la adăpost. de frică, în alte dăţi, o să te expui. dar în fiecare situaţie o să ştii să pleci la timp, ori să abandonezi singurătatea, ori să pleci de lângă un om. salvarea care vine de la tine, aşa ai defini-o. în alte dăţi n-o să te mai intereseze nimic, o să simţi că nu mai poţi iubi niciodată. alteori te îndrăgosteşti brusc, atunci când te aştepţi mai puţin. uneori o să-ţi fie teamă, poate că un chip nu coincide cu sufletul şi nici nu le mai poţi vedea împreună. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înveţi să dansezi. mersul va deveni plictisitor, mersul va fi al ploii, dansul va fi al fiecărei zile şi vei dansa mai atunci când plouă, vei şti că o să apară mereu un soare, un al doilea, un al treilea, dar întotdeauna acelaşi. dacă suntem mai multe chipuri, cu siguranţă avem un singur suflet, împărţit în atâtea sute de milioane şi miliarde de mici fărâme. oglinda din povestea lui hans s-a spart şi-n inima fiecărui om a pătruns câte un ciob. poate se vor dezgheţa, poate nu. iar tu dansezi oricum, cu ciobul înfipt în inimă. poate se va dezgheţa, poate nu.

aminteste-ti

acestea sunt momentele in care te intorci la tine, bland si iertator. hei, asa nu mai functioneaza. hei, asa nu poti face ca lucrurile sa mearga inainte. hei, uite, prezentul nu arata cum vrei tu. toata sinceritatea, servita pe tava, toata devine amaraciune atunci cand iti dai seama unde si cum ai gresit. hei, unde ai gresit?

ajuta intrebarile? ajuta toate aceste intrebari fara raspuns? ajuta aceasta cautare continua? se pierde, in timp, pana si exercitiul sinceritatii, dar mai ales cel al increderii. de la lipsa increderii in tine pana la lipsa increderii in ceilalti nu e decat un pas.

dar e un joc in care e nevoie de mai multi oameni. vei atrage oameni in functie de cum te simti. iar asteptarile aduc cu sine dezamagiri, iata de ce n-ar trebui sa existe, de ce valul ar trebui sa fie val, fara oprelisti, fara directionari, fara indicatii precise.

aminteste-ti de cine erai candva si cum te simteai pe atunci. aminteste-ti daca era mai bine si ce ai invatat intre timp. afla la ce poti raspunde si cui poti spune nu.

iubeste-te pe tine mai mult ca niciodata si aminteste-ti ca meriti toata iubirea de care acum nu esti sigur.

absolut de neînţeles

© akram khan

absolut de neînţeles cum nu mai văd vreun sens în a-mi mai explica prin scris, cel puţin nu aşa cum am făcut ani de-a rândul. de parcă orice sens se pierde când îl scriu explicit pe foaie. şi nu mă tem. şi în acelaşi timp mi-e frică tocmai fiindcă pentru prima dată, chiar pentru prima dată, în 28 de ani, am renunţat la ultimii oameni care mai păstrau o umbră de prezenţă în viaţa mea, doar ca să fie, neînţelegând nici ei de ce. nici eu nu eram nimic pentru ei, la ce bun atunci? şi mi-a fost frică să ştiu că rămân doar eu, cu adevărat doar eu, cu cele două mici şi mari excepţii care au ştiut, care au înţeles şi care rămân. şi e greu, e de-a dreptul înspăimântător. şi-n acelaşi timp e minunat, e eliberator. mai că nu-ţi vine să crezi că eşti, că eşti cu adevărat tu. te priveşti şi înţelegi, pentru prima dată-n viaţă, câte-ţi datorai. atât de multe.

de data asta tot necunoscutul către care m-am orientat face parte din mine. şi mă întoarce la toate lucrurile uitate şi iubite cândva. iar oamenii, oricare vor fi aceia, vor veni şi vor fi alţii. iar eu voi fi alta, într-o altă vreme.

ce ciudat şi, totuşi, ce minunat.