rien de rien

acesta ar trebui să fie ultimul post pentru o perioadă mare de timp. so I can figure out what to do with myself. because  now I'm doing nothing. my heart's loving so many people, that's comforting. but I'm not loving myself and my heart's falling to pieces. not posting will make this blog be forgotten. and I hate doing this to a thing which grew together with me for the past four years.

oamenii sunt cei mai importanţi şi cred că m-am concentrat mai mult asupra blogului decât asupra oamenilor. m-am gândit mai mult la cum să mă schimb fără să încep cu adevărat să mă schimb. în seara asta aş fi vrut să fiu foarte mult alături de cineva la care ţin din toată inima, dar nu am ştiut cum şi nici nu am îndrăznit. niciodată n-am îndrăznit cu adevărat, mereu mă tem să nu cumva să-i deranjez pe ceilalţi. dar asta ar trebui să fie un wake up call. less here, more out there. sau poate blogul mă ţine în picioare. nu-mi dau seama. în aceste momente nu-mi dau seama de nimic. nu mai cred însă că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. sau poate că acum mă aflu aici pentru că am trăit pe lângă lucruri, pentru că doar am scris despre ele şi am uitat să le trăiesc.

am obosit să povestesc cât de rău mă simt, am obosit să văd atât de des aşternute toate lucrurile care mă fac să reuşesc cu greu să mă mai trezesc. iar faptul că nu reuşesc să trec de stadiul de presse-papier într-o anumită situaţie îmi ridică semne de întrebare. will stop here for the time being, will focus more on my food blog and will maybe put all my mixed feelings into a book. but will just take a pause from verde ursuz because I no longer know who's verde ursuz. fingers crossed, dear fellows. and I hope you'll know how to find your way back when I return. I know I have to go and find mine.

n'oubliez pas

que je suis ici aussi. but you can forget about my dumb French. :p

@verde ursuz

ar fi multe, multe, multe e-mail-uri de trimis

dar le uit aproape în fiecare zi. îmi aduc aminte abia noaptea de zecile de lucruri pe care încă le-aş mai fi avut de făcut. şi nu-mi ajung. nimic nu este atât de fulfilling încât să fie suficient, să-mi spun că ceea ce fac acum îmi ajunge, îmi umple inima şi, prin urmare, nu mai trebuie să mă zbat. dar nu e, aşa că nu mă pot abţine să nu mă arunc în zece mii de proiecte în timp ce încerc să îmi dau seama ce vreau să fac cu mine. sau poate doar amân ceea ce aş putea să fac şi nu fac. ştiţi traducerea aceea? lucram la ea astă-vară. nu e nicio surpriză că n-am mai terminat-o. dar nu mai am zile libere. încerc să îmi dau seama ce s-a întâmplat de atunci şi până acum pentru că aveam acelaşi job. poate asta înseamnă plafonarea, de fapt. poate asta înseamnă compromisul şi renunţarea. doar că eu mai am de mers.

în dimineaţa aceasta am luat micul dejun în faţa ferestrei. cred că e a doua oară când fac asta deşi de un an şi jumătate am aceeaşi privelişte minunată de care nu profit niciodată. e chiar un sentiment plăcut, pentru câteva minute uiţi că eşti în bucureşti. nu ştiu dacă e bine ce fac. încă încerc să îmi dau seama cum aş putea să fiu mai organizată, să-mi împart timpul în zeci de pătrăţele din care să iau la nevoie numărul potrivit de ore şi minute.

so far, so nothing. până şi blogul acesta are nevoie de o reorganizare. dar o tot amân. poate astăzi, după prânz. o zi frumoasă! şi... spor la citit!

devii slab când nu-ţi mai poţi ascunde lacrimile

am vrut să renunţ, nu înţeleg nici acum ce caut aici, azi nimic nu a părut să aibă sens, de fapt, niciodată nimic nu are sens, aceleaşi lucruri care se repetă la nesfârşit, ore în care ochii mei nu mai vedeau nimic şi nu înţelegeam de ce trebuie să fac acelaşi lucru fără sens, ca un robot, nu-mi înţeleg existenţa, dar ştiu că aseară am plâns pentru durerea pe care au simţit-o alţi oameni, am plâns pentru că uneori am mâinile legate, pentru că acum nu am voie să pun întrebări, pentru că nu ştiu să simt şi nici să îmbrăţişez.

pentru că nu găsesc niciun sens niciunde şi tot ce vreau e ca unul dintre spectatori să se ridice şi să mă ajute să-mi fac bagajele pentru cea mai lungă călătorie. am mâinile legate.

pentru zilele de luni trebuie să te pregăteşti din vreme

lykke li

n-am avut timp. am uitat să trag aer în piept în dimineaţa aceasta înainte să-mi beau cafeaua. 7 ceşti de cafea. aştept momentul acela în care vor începe să-mi tremure mâinile sau poate o să uit de durerile de spate. nu m-am pregătit pentru ziua aceasta şi nu ştiu cum să o termin. încerc să scriu, mai am patru ore şi pot să plec. apoi o oră pot să aştept în frig primul curs de săptămâna aceasta. mi-am uitat cartea acasă. o oră nu o să am unde să îmi las gândurile. patru ore şi aş putea să mă opresc acum din scris, să mă întorc la lucru. nu pot. mi-au îngheţat mâinile, ceaiul verde mi-a lăsat un gust amar, ca şi cafeaua de azi-dimineaţă. prima a fost micul dejun, iar ceaiul a însemnat masa de prânz. ce înseamnă să trăieşti câteva săptămâni cu foarte puţin când în interior oricum nu te hrăneşti cu nimic? atunci când o să rezonăm, când cearcănele mă vor da de gol, poate atunci o să... habar n-am.

patru ore şi mi-e frică. ştiu ce am de făcut, dar nu ştiu cum. doar sunt aceleaşi sarcini din fiecare zi de luni. e foarte meaningless ziua asta de 22.