sure it's nice to be the only one knowing/feeling something. damn, damn, damn, such a bad bad timing. what do I do know? you'd think you learn something with age. but no. or, better said, I guess heart never learns. it might get scared at times but it's like it has no memory or like only the short time memory works. well, hands are shaking, heart is racing. damn, damn, damn.
a dear friend asked me today: why can't it be the other way around as well? I told him: it's all about bad timings. or that something is not meant to happen.
and here I am, hours later, asking myself the same thing. but I'm waiting. if I learned two things with age these would be patience and diminishing your own feelings. controlling them to the point you are still focused. that's rather psychotic, some would say.
they always say: speak up, say what you think, be honest with your feelings. but here I am, melted down by a song. all memories seem to vanish. who am I? is this space mine? how would someone else define me? how would I define myself? am I close to the real self? who the hell am I?
I know so well what I don't like. and I know pretty well what I like. looks like I think I have so many things figured out. man, and I'm waiting. rather scared, rather dizzy with memories which don't seem to belong to me. but it could be due to the fact that I never felt I could be described, in any way, by the memories I collected.
and people come and go. and I keep living with this new secret or... rather new. it's almost like you're walking around with a lollipop in your pocket when everyone else is craving for something sweet. at the same time, the tough-minded adult keeps it well-hidden and knows the exact circumstances and the exact consequences that would follow if the cat would be out of the bag.
and the so tough-minded adult thinks that this is something which isn't ought to be done. the consequences are not to be lived. it's not worth it. it's not a case of no pain, no gain. it would be only pain, only loss.
tough-minded adult or just scared as shit? with what risk? well, the problem is I know the risk and the consequences and I'm not willing to pay the price. So I keep on walking with this lollipop in my pocket.
30 March 2013
28 March 2013
all is full of something
as vrea sa spun ca prea multa luciditate strica. azi-dimineata am urat metroul fiindca a venit tarziu, am urat distanta prea lunga dintre stefan cel mare si piata victoriei, am urat o doamna care s-a ridicat cu doar o secunda inainte sa ajungem in statie, cat sa nu ai cum sa ii mai faci loc fiindca deja se imbulzisera alti zece in spatele tau. am urat zapada, mi-am urat imbufnarea, cele trei suvite de par prinse fortat cu doua agrafe de par pe care, fireste, le uram. am urat intarzierea, mi-am urat lipsa de organizare din dimineata aceasta, am urat tot ce am lucrat saptamana trecuta, am urat tot.
pe la jumatatea drumului m-am gandit ca m-am inchis din nou in mine fara sa-mi dau seama, ca poate, in realitate, sunt incapabila sa mai las pe cineva nou sa intre in viata mea, oricine, ca nu mai pot spune nici macar un salut unui necunoscut, ca parca sunt un milion de lucruri pe care nu mai sunt in stare sa le fac, fiindca mai intai le-am refuzat si mai apoi le-am uitat.
am creat o bula in care m-am inchis impreuna cu oamenii pe care ii cunosc cat de cat (pe unii mai mult, pe altii suficient) si am preferat sa imi petrec timpul numai cu ei ca sa nu mai am niciun fel de suprize. si daca asta am facut, daca m-am izolat asa fara sa imi dau seama, inseamna ca n-am facut decat sa ingrop si mai mult ceea ce credeam sau speram ca o sa pot scoate din nou la lumina prin aceasta izolare.
si-acum scriu, desi nu am vrut sa povestesc nimanui despre ce simt inca de aseara cand brusc nimic nu a mai parut sa fie cum trebuie sa fie. nu stiu cum ar trebui sa fie, dar nu pareau sa fie lucrurile potrivite. si habar n-am daca dupa orice perioada de entuziasm, mai mult sau mai putin mai mare, vine si o astfel de stare, poate ar trebui sa incep sa tin o evidenta a suisurilor si coborasurilor, cu data insemnate in calendar.
mi-e frica de ai grija ce-ti doresti, dar uneori as vrea, cand simt ca nu vreau sa ies intr-o zi din casa, sa nu ies din casa. si da, stiu, uneori facem si lucrurile pe care nu le vrem, dar nu e asta o libertate pe care ar trebui sa o avem cu totii? sa ramai acolo, in pat, sa dormi, sa plangi, sa uiti putin de ce e afara, sa iei si tu o pauza, sa dormi mai mult de 6 ore pe noapte, sa ai un echilibru care sa nu se mai franga din motive aparent necunoscute.
maine o sa spuneti ca sunt nebuna fiindca poate iar ma intorc cu entuziasm nemarginit. si nici nu stiu cum sa le pun in ordine. fiindca desi stari ca cea de astazi se mai intampla, daca pun cap la cap ultimul an si jumatate, tot o sa-mi dea cu plus si stari de bine. asa ca momentan ma agat de whatever this is si sper ca o sa se aseze lucrurile de la sine. fiindca asta e clar o situatie in care e prea tarziu sa mai indrept ceva si-atunci trebuie sa lucrez cu ce am, poate sa le imbunatatesc pornind de-aici.
habar n-am cum sa fac azi ordine-n dezordine. e starea aia in care iar ti-ai dori sa faca altcineva curat in locul tau, dar stii ca tot singur va trebui sa te imbarbatezi si sa rezolvi situatia. si, cum scriam zilele trecute, cred ca devii mai puternic in secunda in care iti dai seama cat de singur esti in atat de multe situatii si cat de multe trebuie sa faci bazandu-te numai si numai pe tine.
true story.
pe la jumatatea drumului m-am gandit ca m-am inchis din nou in mine fara sa-mi dau seama, ca poate, in realitate, sunt incapabila sa mai las pe cineva nou sa intre in viata mea, oricine, ca nu mai pot spune nici macar un salut unui necunoscut, ca parca sunt un milion de lucruri pe care nu mai sunt in stare sa le fac, fiindca mai intai le-am refuzat si mai apoi le-am uitat.
am creat o bula in care m-am inchis impreuna cu oamenii pe care ii cunosc cat de cat (pe unii mai mult, pe altii suficient) si am preferat sa imi petrec timpul numai cu ei ca sa nu mai am niciun fel de suprize. si daca asta am facut, daca m-am izolat asa fara sa imi dau seama, inseamna ca n-am facut decat sa ingrop si mai mult ceea ce credeam sau speram ca o sa pot scoate din nou la lumina prin aceasta izolare.
si-acum scriu, desi nu am vrut sa povestesc nimanui despre ce simt inca de aseara cand brusc nimic nu a mai parut sa fie cum trebuie sa fie. nu stiu cum ar trebui sa fie, dar nu pareau sa fie lucrurile potrivite. si habar n-am daca dupa orice perioada de entuziasm, mai mult sau mai putin mai mare, vine si o astfel de stare, poate ar trebui sa incep sa tin o evidenta a suisurilor si coborasurilor, cu data insemnate in calendar.
mi-e frica de ai grija ce-ti doresti, dar uneori as vrea, cand simt ca nu vreau sa ies intr-o zi din casa, sa nu ies din casa. si da, stiu, uneori facem si lucrurile pe care nu le vrem, dar nu e asta o libertate pe care ar trebui sa o avem cu totii? sa ramai acolo, in pat, sa dormi, sa plangi, sa uiti putin de ce e afara, sa iei si tu o pauza, sa dormi mai mult de 6 ore pe noapte, sa ai un echilibru care sa nu se mai franga din motive aparent necunoscute.
maine o sa spuneti ca sunt nebuna fiindca poate iar ma intorc cu entuziasm nemarginit. si nici nu stiu cum sa le pun in ordine. fiindca desi stari ca cea de astazi se mai intampla, daca pun cap la cap ultimul an si jumatate, tot o sa-mi dea cu plus si stari de bine. asa ca momentan ma agat de whatever this is si sper ca o sa se aseze lucrurile de la sine. fiindca asta e clar o situatie in care e prea tarziu sa mai indrept ceva si-atunci trebuie sa lucrez cu ce am, poate sa le imbunatatesc pornind de-aici.
habar n-am cum sa fac azi ordine-n dezordine. e starea aia in care iar ti-ai dori sa faca altcineva curat in locul tau, dar stii ca tot singur va trebui sa te imbarbatezi si sa rezolvi situatia. si, cum scriam zilele trecute, cred ca devii mai puternic in secunda in care iti dai seama cat de singur esti in atat de multe situatii si cat de multe trebuie sa faci bazandu-te numai si numai pe tine.
true story.
27 March 2013
25 March 2013
what if we're truly good at it
nu ştiu când am fost ultima oară atât de lucidă în ce priveşte ceea ce fac şi felul în care curge timpul. poate e doar o energie care se mişcă aşa cum trebuie în ultima vreme, iar eu îi înţeleg perfect fiecare cotitură. niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am organizat aşa de bine, nu mi-a păsat atât de puţin de atât de mulţi factori externi şi, de ce să n-o spun, nu m-am izolat atât de mult.
şi e atât de bine, dar atât de bine. funcţionez cel mai bine într-un astfel de echilibru intern, creat parcă în interiorul unei bule în care nimeni din afară nu are voie să pătrundă. nu-mi pun încă întrebarea "cu ce preţ?". mi se pare că e mult prea devreme, că am făcut mult prea puţin, că drumul ăsta de-abia acum începe.
în fond, poate că de adevărata izolare îţi dai seama abia mult mai târziu. şi-n plus, am văzut şi cunoscut oameni izolaţi în timp ce se aflau în mijlocul unor mulţimi pe care îi numeau prieteni. e şi asta un fel de alienare, fie că vrem s-o recunoaştem sau nu.
în izolarea asta nouă, mă regăsesc teribil de mult. nu-mi trebuie perturbări din afară, nu-mi trebuie întâlniri cu nimeni şi mă feresc în mod voit şi deloc ascuns de ceea ce ar putea să-mi consume timpul dedicat muncii. de ce ţin cu dinţii de această izolare? fiindcă (şi-aici intervine din nou luciditatea) niciodată n-am ştiut mai cu exactitudine de ce fac ceea ce fac. observ cum ceea ce fac mă transformă, mă disciplinează, mă ajută să cresc, îmi hrăneşte inspiraţia, mă dezvoltă, mă linişteşte, mă schimbă într-o mie de feluri, iar eu le cunosc pe toate.
şi-n astfel de momente ştii să spui răspicat "nu".
şi e atât de bine, dar atât de bine. funcţionez cel mai bine într-un astfel de echilibru intern, creat parcă în interiorul unei bule în care nimeni din afară nu are voie să pătrundă. nu-mi pun încă întrebarea "cu ce preţ?". mi se pare că e mult prea devreme, că am făcut mult prea puţin, că drumul ăsta de-abia acum începe.
în fond, poate că de adevărata izolare îţi dai seama abia mult mai târziu. şi-n plus, am văzut şi cunoscut oameni izolaţi în timp ce se aflau în mijlocul unor mulţimi pe care îi numeau prieteni. e şi asta un fel de alienare, fie că vrem s-o recunoaştem sau nu.
în izolarea asta nouă, mă regăsesc teribil de mult. nu-mi trebuie perturbări din afară, nu-mi trebuie întâlniri cu nimeni şi mă feresc în mod voit şi deloc ascuns de ceea ce ar putea să-mi consume timpul dedicat muncii. de ce ţin cu dinţii de această izolare? fiindcă (şi-aici intervine din nou luciditatea) niciodată n-am ştiut mai cu exactitudine de ce fac ceea ce fac. observ cum ceea ce fac mă transformă, mă disciplinează, mă ajută să cresc, îmi hrăneşte inspiraţia, mă dezvoltă, mă linişteşte, mă schimbă într-o mie de feluri, iar eu le cunosc pe toate.
şi-n astfel de momente ştii să spui răspicat "nu".
23 March 2013
notes to self
ce mult îmi plac schimbările pe care le faci cumva pe fugă, în goană, de bucurie că ai descoperit că se poate, că poţi, de bucurie că ţi-e bine.
mmmmmhhhhhmmm, şi în ce priveşte mai puţin binele, mica încă durere şi neînţelegere a unei părţi din propria fiinţă, aspect cât de poate de uman, în fond, îmi repet: te accept, te las să treci, să fii, să exişti şi, în cele din urmă, să dispari. te recunosc şi mă iert.
mmmmmhhhhhmmm, şi în ce priveşte mai puţin binele, mica încă durere şi neînţelegere a unei părţi din propria fiinţă, aspect cât de poate de uman, în fond, îmi repet: te accept, te las să treci, să fii, să exişti şi, în cele din urmă, să dispari. te recunosc şi mă iert.
Subscribe to:
Posts (Atom)
