stii ca...

mi-e frica de cuvinte? mi-e frica sa ti le mai spun fiindca oricum nu o sa le auzi? sau, daca le auzi, te vor rani? asa ca, uite, a ajuns sa-mi fie frica de ele. le scriu aici, cu grija, dupa ce il cantaresc pe fiecare in parte: sa nu doara, sa nu zgarie, sa nu raneasca. mi-e frica de ele desi le-am iubit de cand am invatat sa rostesc pentru prima data.

apoi le-am scris, mai ca nu mi le-am scris si pe piele, desi nu e timpul trecut, nu-i asa, poate ca voi scrie candva, pe un umar, iubire etc. dar pana acolo, uite, le protejez de mine, sa nu ti le spun, sa nu le mai scriu, sa nu le mai rostesc.

pe urma, a inceput sa-mi fie frica si sa le mai aud. fiindca unele dor, fiindca altele zgarie, fiindca unele lasa urme pe care nimic din ce-ai mai putea spune pe urma nu le-ar putea sterge. asa-i ca si tie ti-e frica de cuvinte?

si stii ce-am facut? am lasat muzica sa le ia locul. am lasat muzica sa inceapa sa scrie peste brate, peste amintiri, peste tot ce-am rostit vreodata. am lasat muzica sa acopere ceea ce nu mai putea fi spus, dar cel mai important e ca muzica a sters ce nu putea fi uitat.

si nimic, nimic din ce-ai putea spune, nimic din ce-ai putea rosti, nu are aceasta putere: de a sterge, de a vindeca, de a insenina.

sigur, uneori zambesti cand citesti ceva. alteori, plangi. dar cred ca ai plans mai des cand ai ascultat ceva si alteori ai simtit ca nu poti suporta un anumit fel de muzica. l-ai simtit prea apasator si, vezi tu, nimic nu are atata putere precum muzica.

daca totusi gasesti altceva, altceva care sa inlocuiasca toate cuvintele care nu pot fi sterse, scrie-mi. daca nu, trimite-mi un cantec. va functiona mai bine.

exercitiu de sinceritate VII

Greu atarna cuvintele si le primim mereu ca pe niste palme. Am invatat sa nu mai ascultam si ma intreb ce ne mai atrage, in schimb, atentia. Ceea ce spunem sfredeleste adanc in ego-uri si ne frange in doua de parca ar veni sfarsitul lumii sub chip de potop, mai ceva ca-n ultimul film cu si despre Noe.

Devenim mai slabi, pe zi ce trece si incercam sa ne ridicam la loc, din zi in zi. Nu ne indreptam, de multe ori, spre nicaieri si nici nu ne mai temem ca nu avem vreo directie. Doar atunci cand ne amintim, ne coplesesc toate, doar in scurtele momente in care stam doar cu noi.

Si acele momente sunt rare fiindca ni se face frica de linistea din jur si de ceea ce am putea auzi in sfarsit: cele mai sincere ganduri ale noastre si cele mai mari temeri.

Ne inchidem in incaperi pe care le decoram cu lucruri in care ne regasim numai pe jumatate: dupa moda vremii si nu dupa pofta inimii. Si nu ne mai intelegem si nici nu ne mai cunoastem cu adevarat.

Ne privim de la distanta sau de la apropiere nu cu inima, ci cu ochii unei minti in care si-au facut loc prejudecati sau obiceiuri rele. Ma tem zilele acestea de departari, de decizii pe care le iau dintr-o oboseala a incercarilor repetate. Nu vreau sa mai repar nimic si nu mai vreau sa-mi pese.

Si ma tem de aceasta oboseala care ne face de multe ori sa ne curbam sira spinarii ascunsi sub patura si sa iesim de acolo doar cand e prea tarziu, cand trecut-au deja doua razboaie mondiale si cand din strada Mantuleasa n-a mai ramas nimic.

Si e gresit, imi spun, sa te lasi prada acestui sentiment, dar pana la urma cat sa lupti cu oameni care, la fel ca si tine, vad la fel de putin si simt aceeasi oboseala care ne-a cuprins pe toti?

Asa ca mi-e frica de ceea ce as putea decide sau, mai bine zis, chiar de hotararea de a nu mai decide nimic.

exercitiu de sinceritate IV

e dreptul nostru sa fim liberi. liberi de constrangeri, de oameni care ne fac sa ne simtim rau, de tot ceea ce simtim ca ne sufoca. iar asta vine uneori cu un pret, fiindca, intr-adevar, nu-i poti multumi pe toti oamenii, iar unii sunt oricum vesnic nemultumiti.
and, my friend, it's not about THE MONEY, MONEY, MONEY.

la hala traian

la hala traian timpul a stat in loc, parca doar cineva a plantat masini pe strada dupa ce a taiat in prealabil toti copacii. ma-ntreb daca au existat inainte, inainte sa fi cimentuit totul, apoi imi amintesc de stradutele reci din bruxelles, la fel de reci, poate nu la fel de triste, dar cu o cantitate semnificativa de praf.

ma indrept spre hala traian in plin soare, un soare de dimineata, racoros, ca de martie. parca ma intorc in timp, cand negustorii ieseau in fata caselor, cand poate la colt exista o brutarie buna, cand trotuarele erau mai curate, cand in locul vuietului care se aude dinspre un garaj de vulcanizare auzeai la rastimpuri cate-o trasura si copitele cailor pe caldaram.

straluceste soarele acesta si inunda strada intr-un galben-portocaliu, lucind in portiunile de trotuar proaspat spalate. degeaba, imi zic, si simt ca am praf in par, in nas si pe limba. miroase a motorina si miroase a orice mai putin a Bucuresti interbelic, in curti nu mai sunt nici flori si nici copaci si ma-ntreb daca locul asta a fost vreodata mai pitoresc.

e frumoasa hala, atat cat pot vedea, fiindca eu am treaba pe vasile lucaci, o strada mult mai inghesuita, mult mai la nelalocul ei. intru intr-o curte, in curtea unor depozite mici si aflu, dupa ce dau un telefon, unde se afla cladirea cu firma la care trebuie sa ajung. am de ridicat un colet si gasesc biroul in ceea ce pare sa fie un subsol. sunt sigura ca n-am nimerit bine si ciocan cu o usoara strangere de inima la usa din spatele careia ma astept sa iasa mai intai un burdihan zdravan ascuns sub un maiou soios si abia pe urma si omul. imi raspunde insa o voce de femeie care ma pofteste inauntru.

doua birouri curate si chiar frumoase, cand eu ma asteptam sa nimeresc o bucatarie insalubra sau vreun dormitor care adaposteste o familie cu zece copii.

ies, dar nu la aer curat, ci la acel miros greu de care abia astept sa scap. merg spre centru, urmarita de privirile unor oameni care parca stiu ca e prima oara cand treci pe-acolo. la numai zece minute de piata unirii, canta cocosii in curti si timpul pare ca a stat in loc.

heal