I believe in the freedom of us

răni

am descoperit zilele trecute în mine o rană, o plagă deschisă, o gaură care nu s-a închis, ceva ce sângerează intern. de fapt, o hemoragie internă pe care m-am prefăcut că nu o simt. numai că răul, când începe să se manifeste, îşi arată toţi colţii deodată şi te culcă la pământ.

iar eu, cu această rană, nu mai pot să trăiesc. mă arunc spre necunoscut fiindcă deşi nu ştiu dacă în braţele necunoscutului îmi va bine, acum mi-e rău. acum, acum când vă scriu, mi-e bine, dar mi-a fost rău. şi ştiu, fiindcă trecutul m-a învăţat, că răul poate să muşte adânc, poate să frângă, poate să distorsioneze realitatea destul de mult. nu mai stau să fac ordine, fiindcă am o frică în mine de care nu pot scăpa decât înlocuind-o cu o mare nebunie.

şi-n nebunia asta vreau să mă scald, pas după pas, ca-n cea mai răcoritoare mare în care am intrat vreodată. nu e om care să plutească pe nori zi de zi, dar nici om care să aibă deasupra lui constant nori de ploaie nu vreau să devin.

niciodată, dar niciodată, să nu uitaţi cine sunteţi şi ce puteţi să faceţi. şi dacă nu mai ştiţi, mergeţi să descoperiţi.

        pleasure                                 -              flow                  -                        meaning

corpus of work. unfocused

nu pot să-ţi descriu câte lucruri îmi par astăzi lipsite de sens. şi nu pot să-ţi ascund că mă simt mai pierdută ca niciodată, deşi văd că drumul ăsta e presărat cu lucruri bune, cu oameni buni, cu întâmplări frumoase. aş vrea să nu-mi pese. aş vrea să nu am în faţă un "must" pe care nu-l pot defini. nu ştiu cum să ajung ACOLO. aş vrea să nu simt că trebuie să ajung acolo. uit, de la o zi la alta, cine sunt, ce vreau. uit, între o criză de rinichi şi o durere de spate, cine sunt, ce vreau, unde merg. mă uit.

mă uit cu totul, dăruind din cine sunt altora. să vorbeşti prea mult înseamnă să-ţi toceşti instinctele de luptă. nu-mi pare rău că dăruiesc. dar aş vrea să ştiu cum să-mi dăruiesc mai întâi mie. mi se pare de multe ori că nu merit un cadou. că nu merit să-mi fac un cadou. că un anumit răsfăţ nu trebuie să mi-l acord fiindcă încă nu am făcut suficient de mult. că nu ştiu suficient. că nu ştiu ce să fac.

presiunea lui 2014, nimic nou. nu putem să "ardem etapele". nu, nu putem. îmi construiesc acel body of work. fac o schimbare. o nouă încercare. e un crossover. dar trecem cu toţii prin aşa ceva. asta e doar consecinţa îndepărtării de mine însămi. eu continui fiindcă eu doar aşa ştiu, cel puţin până acum, să exist.

end of the year

luna noiembrie a devenit, chiar şi pe final, una dintre cele mai stranii. fiindcă da, bilanţul ăsta, nu la fel de complicat ca unul contabilicesc, rămâne totuşi unul destul de greu de descâlcit. unele lucruri au rămas la fel, altele s-au petrecut fără să pară că au vreun sens. e adevărat că nu mai sunt aceeaşi persoană de la începutul anului. mai bună, mai rea, nu ştiu. par să se fi clarificat unele aspecte. s-au încurcat şi încâlcit altele. voi cum staţi cu acest bilanţ? sunt tare, tare curioasă.

am văzut că încă mai am obiceiul nesănătos de a spune da când vreau să spun nu. de a nu mă pune pe mine pe primul loc, de a nu mă mai gândi la ce vreau eu. şi-am descoperit zece feluri noi prin care poţi sta pe loc. e adevărat, am observat că modul de lucru în anumite privinţe s-a îmbunătăţit şi că asta vine atunci când filtrezi cu succes informaţia, când te autoeduci, când ai timp să faci un lucru aşa cum trebuie. altminteri, printre picături, greu se fac lucrurile.

am devenit un şoarece de bibliotecă. şi aproape toate cărţile citite (cu excepţia a două dintre ele - slavă somnului, mulţumesc, alice munro, nu daţi cu pietre) au orânduit lucruri pe care altfel n-aş fi ştiut să le aşez la fel de bine. şi nu mi-am dat seama de această transformare decât în timp, peste luni bune de zile în care nu doar lista lecturilor s-a schimbat, ci şi felul de a citi, de a scrie şi de a înţelege.

şi, cum deja îmi place să spun, după "Amalia respiră adânc", nicio piesă de teatru nu va mai fi la fel. îmi lipseşte ordinea din multe aspecte ale vieţii. această microboală cu care ne confruntăm noi tinerii: lenea. procrastinarea. muncesc mult, dar nu cum trebuie. n-am avut curaj, în anumite momente ale vieţii, să iau anumite decizii. nu mi-am croit eu un drum după nişte tipare pe care să mi le scriu singură. le fac acum şi, nu o să neg, it's easier if you start early. dar e bine şi acum. toate la un timp al lor, dar toate la timpul prezent.

paul auster, invizibil, asta am zilele acestea în geantă. o carte excepţională, cumpărată cu 3 lei. au cărţile o viaţă a lor, iar după ce ajung la maturitatea târzie, sfârşitul lor într-un anticariat e inevitabil. deşi la noi rămân pe raft ani de zile şi sunt reeditate cărţi care nu prea ar mai trebui să vadă lumina zilei şi în niciun caz în atâtea mii sau zeci de mii de exemplare. dar şi regulile editoriale au neregulile lor. să nu fim cârcotaşi din prima zi a săptămânii.

tot despre alegeri e şi Sunset Park. şi citind despre cum uneori astfel de alegeri care la momentul respectiv par singurele posibile ajung să ne contureze viaţa într-un fel care să nu ne mai mulţumească mai târziu, îmi reamintesc de acest bilanţ.

nu pauze caut, ci îmbunătăţirea mai multor aspecte ale vieţii mele. şi o schimbare, am observat cum în viaţa mea au intrat oameni noi, oameni la fel de frumoşi. dar pentru mine e semn că şi eu m-am schimbat sau că trebuie să mă schimb mai mult, în mai bine, să fiu astfel în continuare inspirată de ceea ce ei aduc cu sine. azi mă gândeam că aş vrea să văd cum se construieşte o lucrare de typography. să ştiu cum se face, de la zero. sunt multe lucruri pe care le-am învăţat, sunt multe decizii pe care le-am luat, bune şi rele, dar multe. anul acesta am reuşit, cumva, să nu am inima frântă, să nu mai fiu nevoită să pun plasturi. am ieşit la timp dintr-o istorioară pe care acum n-aş şti s-o definesc. am ieşit la timp înainte să devină din nou stâlcită. i-a trecut, în câteva luni, cu multă ciocolată şi multe cărţi. toamna-iarna aceasta mohorâtă şi umedă m-a toropit cu totul. vă veţi aminti însă că şi de căldura verii mă plângeam la fel de mult.

cert e că în noul an intru cu nişte lucruri pe care în curând le voi tăia de pe listă. iar asta înseamnă aproape zero întâlniri cu alţii oameni, zero cafele, zero beri, zero poveşti. fiindcă e vreme şi de toate acestea. vreau să vă ştiu bilanţul. şi sinceritatea.

exerciţiu de sinceritate

Când sufăr, eu nu spun "acum sufăr". Spun că mi-e bine, dar că am nevoie de o pauză şi că cel mai bine e să mă răsfăţ. Ceea ce fac, de fapt, e să opresc orice activitate care-mi prieşte şi să revin la obiceiuri proaste. Acum nu mai sufăr fiindcă ştiu ceea ce am scris mai sus. Şi mai ştiu şi că nu am de ce fiindcă tot ceea ce nu s-a întâmplat a fost din vina mea. Privesc cu încredere spre viitor. Nu v-am mai scris de mult, nu v-am spus de nişte lucruri bune care s-au întâmplat. De ceea ce poate pentru mine, până acum, e cea mai mare reuşită personală şi profesională legată de WOLF 25. Şi, în acelaşi timp, e mică. Fiindcă nu există un drum care să urce de la sine. Dacă eu mă opresc, totul se opreşte. Dar nu pot să nu mă simt un om binecuvântat când îmi dau seama că ori de câte ori îmi apropii lupul de suflet, se apropie de mine şi păşesc în viaţa mea oameni pe care nu i-aş fi cunoscut altfel. E o minune şi sper şi-mi doresc ca aceşti oameni să-mi fie aproape şi să existe în viaţa mea şi peste zece ani.

Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care mi le-a spus cineva a fost că trăiesc cu capul în lumi ca cele de mai jos. Că nu văd dincolo de ele. Puţine lucruri au mai durut, pe urmă, la fel. Fiindcă să loveşti în ceea ce un om iubeşte şi îşi doreşte mult, să încerci să îi nărui un vis e unul dintre cele mai dureroase lucruri. Evident, eu am continuat să visez până când am ajuns să lucrez pentru WOLF 25 în propriul atelier. Cu chirie, la aproape o oră distanţă de job, dar exista. Acum îmi readun forţele şi reîncep, după o pauză luată din motive atât personale, cât şi financiare.

Ce voiam să spun este însă că am reuşit, am continuat să visez, chiar şi atunci când, rând pe rând, unii oameni mi-au zis că n-am nicio şansă. Ştiu azi că nu banii contează, deşi uneori lipsa lor te poate ţine pe loc mai mult decât ai vrea. Ştiu că atunci când îţi urmezi visul, viaţa ta se aşază exact aşa cum trebuie. Mai sunt zile în care nu mai văd nimic. Iată, au trecut luni în care n-am privit către mine. În mintea multor oameni visul tău poate să pară oricum de la prostesc până la amuzant sau imposibil. Contează doar cum îl vezi tu.

Yohji Yamamoto Boutique, Antwerp

Schoenen Verduyn, Kortrijk, Belgia

Iar reuşita cea mai mare s-a întâmplat. Viaţa mea s-a schimbat complet atunci când am început să îmi urmez visul, oricât de mici mi-au fost şi îmi sunt încă paşii. Dar continui. Şi darul cel mai mare şi cel mai semnificativ e compus din toţi aceşti oameni minunaţi care au ales să îmi devină şi prieteni şi care mi-au îmbogăţit viaţa şi m-au făcut un om mai bun. Nu i-aş cunoaşte dacă nu ar exista WOLF.

Încă puţin şi suntem acolo. Pe final de an, încep să tai de pe listă nişte proiecte care s-au născut în această toamnă şi care trebuie să existe. Dar, despre ele, abia după ce le tai efectiv după listă şi le duc la bun sfârşit. Doar e România lucrului bine făcut, nu-i aşa? :)

Cert e că o să-mi amintesc întotdeauna de lucrurile care m-au ajutat să înţeleg ce contează cu adevărat în viaţă. Sunt la începutul drumului, chiar dacă, teoretic, am început proiectul acum doi ani. Ştiu oameni care încearcă din răsputeri, muncesc zi de zi, pentru a-şi vedea împlinit un vis similar. Nu e uşor, dar cred că asta face parte din test. Nu cred că sunt ca unul dintre pictorii dintr-o nuvelă scrisă de Erich Schmitt, cel care picta tablouri pe care nu le cumpăra nimeni. Am primit aprecieri şi critici deopotrivă. Le-am digerat, le-am lăsat să se aşeze, am învăţat din toate. Am ajuns în punctul în care aprecierile câştigă. Şi, cum bine îmi spune omul care a făcut WOLF să arate aşa cum arată astăzi, înapoi nu mai am voie să merg.

Prin urmare, tot înainte. Fiindcă ceea îmi doresc să se întâmple azi se va întâmpla cândva. Poate peste zece ani. Dar azi există ceea ce îmi imaginam acum cinci ani. Casa mea, de exemplu. E o casă la care mai am de plătit 17 ani. E o garsonieră într-un bloc, nu vă imaginaţi ceva uriaş. Multă vreme am minimizat toate realizările. Mi se păreau mici, mult prea mici, le lăsam să mă apese. Trăim într-o eră în care validarea din exterior pare să conteze. Trebuie să câştigi un premiu, trebuie să scrie undeva că ai făcut cutare lucru. Nici interviurile, multă vreme, nu contau. Până când mi-am dat seama că eu sunt acolo, că eu sunt cea care răspunde acelor întrebări. Abia de jumătate de an le văd aşa cum sunt. Şi fac acest exerciţiu în care îmi dau seama că tot ce am făcut contează. Fiindcă le-am făcut aşa cum am ştiut, cum am putut, fiindcă nu am renunţat. Fiindcă am ales să am ritmul meu care să mă ajute să nu detest ceea ce azi fac din pasiune.

Şi, ce e mai important, fiindcă am reuşit să nu mai fiu aspră cu mine. Să ştiu că pe acest drum nu poţi merge înverşunat, ci doar cu inima deschisă. Iar asta, din nou, a venit după multe experienţe şi după multe concluzii. Şi câte mai am de învăţat! Fiindcă din învăţat nu ne oprim niciodată. Dacă ne oprim, îmbătrânim subit. Dacă renunţăm, ceva în noi piere.

Scrisul şi WOLF 25. I'm that simple. And I love it. Şi cine ştie ce o să fie peste zece ani. :)