Zilele acestea

Cu cât scrii mai mult, cu atât gândurile tale sunt mai sincere cu tine. Cu condiția, desigur, să fii atent la fiecare cuvânt pe care îl pui pe hârtie, să știi că e al tău, că e un cuvânt care te salvează și nu te trădează. Fiindcă riști, la final de pagini, să descoperi că povestea nu e a ta, că e una scrisă pe de rost, învățată din alte cărți, din frici, scrisă cu greșeli. Fiecare cuvânt trebuie, așadar, să fie al tău și să fie sincer pentru a ajunge la finalul poveștii de care să fii mândru.

Zilele acestea sunt cele din urmă de primăvară. O primăvară falsă, una care ne-a făcut să credem că vom avea, până la urmă, parte de o lună de mai cu cireșe și tei înfloriți. Ne-a ocolit, iar noi am așteptat, cuminți, o minune.

Dar ce descoperiri mici nu se fac la adăpostul caselor, pe vreme ploioasă. Și ce plimbări nu poți face, totuși, când ultimele picături se scutură din nori. Și cum te poți întoarce spre tine, convins că vei putea, într-un final, să-ți scrii povestea.

Cărți noi, idei noi, liste noi

Iar munca aceea care împlinește. Weekend lung și blând și bun. Și ore de lectură care n-au ajuns. Și munca pentru un interviu care trebuie terminat astăzi. Și nou articol aici. Și-un fel de plăcere de-a mă trezi din nou dimineața, de-a ajunge acolo unde trebuie să fiu.

Colţ mic de bibliotecă mare, nu încă suficient de mare

Se reconstruiesc ideile. Se fac legături noi. Muncă, muncă, muncă, dar o împlinire pe măsură. Şi acum, înapoi la citit, înapoi la scris.

© verde ursuz/mic dejun de bucuresti 2016

azi a murit michel tournier

și toate lucrurile par pe dos sau eu le fac așa. îmi imaginez că nici nu sunt aici, iar mendelssohn ajută. privesc de undeva din depărtare la un tournier veșnic, într-o realitate în care, ce să vezi, primise și nobelul pentru literatură.

nu știu ce e important azi pe lume. și tot spre micile chei mă îndrept. poate găsesc acolo un răspuns. lucrurile pe care le facem sunt mari. lucrurile pe care le facem sunt mici. iubirile noastre sunt așa și-așa, oricum am da-o, suntem nesiguri de ele.

nesiguri de noi, de ceea ce suntem, de ceea ce ne-ar face sau nu fericiți. azi nici nu sunt aici, dar totuși cobor pe pământ.

nici micul paris nu mai e ce-a fost. s-a destrămat totul în ultimul an, s-au fărâmițat și ultimele redute, alături de alte câteva firave prietenii. cine suntem și cum ne vom regăsi în orașul destrămat?

q.e.d.

„Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atât de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru când observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să râdă de el; se va întreba mai întâi dacă acel suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să râdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decât să râdă de cel care se înapoiază de la lumină în peşteră.” Platon, Republica