inca un pic si

foto: alex nimurad

asta vedem noi pe fereastra, din atelier. dambovita. daca mi-ai fi spus acum un an n-as fi crezut. nici acum nu cred, dar zi de zi nu ma gandesc la altceva. si zi de zi imi fac griji ca poate am uitat ceva, ca poate s-a stirbit ceva din ce inseamna a crea din nou, a face schite si a ajunge in punctul final in care tii bijuteria in mana. un gand devine realitate, o idee, o imagine pe care ai vazut-o o fractiune de secunda in minte si pe care ai desenat-o sarind din pat la miezul noptii si alergand pana la caietul cu schite. si trebuie sa iau totul de la capat si ma cert in gand in fiecare zi in care aman acest moment.

rasuna etta zilele acestea fiindca prea putine voci ma linistesc asa cum ma linisteste ea. cred ca e cea mai sincera cantareata care a existat vreodata si mai cred ca ea a povestit cel mai frumos despre iubire, despre o iubire pe care o simti din toata inima si pe care astazi ne ferim s-o mai impartasim fiindca, nu-i asa, ne plac alte lucruri, mai grele, mai imposibil de realizat, mai in ton cu neincrederea noastra.

mie imi plac insa iubirile sincere si usoare. da. usoare. fara intrebari si fara raspunsuri. sincere si-atat. cu strangeri de mana care spun totul, cu taceri care nu apasa pe nimeni. cu niciun fel de indoieli. cu lucruri pe care niciunul din cei doi nu le face mai grele din plictiseala. si cred in felul asta de iubire, in care doi oameni sinceri fata de ei insisi se intalnesc si aleg sa se bucure. fiindca, oricat ne-am incapatana sa credem altceva, oricat ne-am spune ca avem un drum al nostru si ca stim noi mai bine, fericirea deplina care vine din interior si nu de la alti oameni e cea pe care o cautam cu totii.

ca o gura de aer curat

aici vin sa-mi trag sufletul. aici vin ori de cate ori trebuie sa deschid o fereastra si nu am cum si ori de cate ori simt ca imi pierd suflul. tot aici vin cand iubesc sau cand sunt indragostita pana peste urechi. aici vin cand nu gasesc niciun raspuns, aici vin cand am toate raspunsurile. vin aici ori de cate ori am nevoie de intrebarea potrivita fiindca nu stiu cum altfel sa gasesc raspunsurile. asa ca trec prin toate intrebarile din lume ca sa descopar ca uneori n-ai nevoie de un raspuns, trebuie doar sa lasi lucrurile sa treaca. dar, cel mai important, aici vin intotdeauna cat se poate de sincera.


e un exercitiu bun si esential oricarui om: sa inveti sa fii sincer cu tine. garantez ca asa ii vei rani pe ceilalti mult mai rar si te vei pune si pe tine la adapost de propria-ti nehotarare. azi a trebuit sa iau multe hotarari, pe fuga, parca si impinsa putin, n-am avut timp sa ma gandesc la niciuna dintre ele. e ciudat cum ce construiesti in vreme indelungata se termina printr-un simplu cuvant si pe urma nici nu ai timp sa te gandesti la asta sau sa tragi vreo concluzie. dar cica uneori e mai bine sa stii sa cand sa renunti.

in orice caz, azi am venit aici ca sa spun ca de azi nu o sa mai spun nimic. nimic despre deciziile pe care tocmai le-am luat, nimic despre hotararile cu care m-am trezit pe masa, nimic despre aceasta amortire pe care o simt acum in tot corpul si nimic despre aceasta vointa care vrea sa lase, doar astazi, lucrurile sa treaca.

stiti cum unii oameni nu spun niciodata nimic? sau iti povestesc dupa trei luni sau dupa ce lucrul acela s-a implinit? mie nu mi-a stat niciodata in fire asa ceva, dar as vrea tare mult sa-l practic. fiindca mi se pare ca am obosind visand, povestind si entuziasmandu-ma. poate ca inteleptul doar tace si face. si cui ii place sa vada ca nu e asa de intelept pe cat credea? unui intelept care stie cand e cazul sa recunoasca (azi, de exemplu), ca mai are multe de invatat si care e dispus sa invete.

poate revin, tot n-am tras suficient de mult aer in piept pana la ora asta. ce zi!

later edit necesar: nu, nu plec de pe blog. :))

all the things in the Universe

ieri nu intelegeam nimic, mi se parea ca am obosit peste masura, ca ce fac e ingrozitor de gresit (ca habar nu am ce fac), dar nici macar ieri, nici macar in zilele in care simt ca vreau sa mai dorm inca 10 ore nu ma gandesc sa abandonez cursa asta. e ceva ce e in mintea mea in mod constant, e lucrul ala care pentru o perioada m-a modelat frumos si pe care acum il tin strans in brate, fara sa am cu ce sa-l hranesc la fel de mult ca inainte. dar il tin acolo fiindca uneori inima mea ii este de ajuns, gandurile mele ii sunt de ajuns ca sa supravietuiasca si poate sa se si intareasca desi eu nu imi dau seama. fac prea multe lucruri in acelasi timp, oare asta sa fie cauza? oare acum imi pun singura piedica lansandu-ma in multe alte proiecte? nu cred. cred ca atunci cand se vor aseza lucrurile pe care acum doar le astept, o sa pot renunta la multe fiindca acum inca nu spun nu, dar daca mai exista cineva care imi poate citi gandurile, atunci acel cineva stie ce imi doresc cu adevarat, imi intelege oboseala, de unde vine, imi intelege starile si desi nu imi spune niciodata ca o sa fie bine, ma ajuta sa merg pe acelasi drum sau ma ajuta sa nu uit.

eu nu am nicio vacanta in minte si nici nu ma pot gandi la altceva pana cand nu stiu ca ceea ce a devenit un obiectiv pentru urmatoarea perioada nu se va implini. si poate ca se verifica multe lucruri asa, din renuntarile astea, din faptul ca prea putine lucruri mai conteaza, din faptul ca doar asta trebuie sa se implineasca. I'm surviving, my patience is all lost, I am tired but I keep on walking. Toata oboseala asta o sa dispara, entuziasmul meu vine din a face lucruri, nu din a astepta. Nu suport sa astept.

fewer & better

e bine sa tot tai de pe lista, oameni, lucruri, carti, obiective. sa tai, sa faci curatenie, sa nu-ti pierzi vremea, sa nu oferi niciodata o a treia sansa, sa nu ai incredere de doua ori la rand dupa ce ai fost mintit o data, sa tot tai, sa tot faci curatenie, sa nu lasi lucrurile care te deranjeaza de la bun inceput sa ajunga pana in punctul in care te ranesc si devin de nesuportat, sa nu acorzi mai mult timp decat primesti (in unele cazuri), sa iti vezi mai mult de ale tale decat de ale altora, sa ai incredere in cine trebuie si cine merita, sa nu incerci niciodata sa ocupi primul loc in viata cuiva care te pune pe locul al treilea, sa nu crezi ca trebuie sa fii mai bun pentru altcineva, ci sa vrei sa fii mai bun pentru tine, sa dormi un pic cand obosesti, sa crezi ca o sa fie totul bine, sa stii ce ai, cat ai, ce ai facut, sa nu uiti ca o sa fie bine, sa ai rabdare, sa faci totusi lucrurile sa se miste, sa nu-ti uiti niciodata visele, sa le faci sa se implineasca, sa le scrii, sa le spui uneori cu voce tare, sa le razi in nas celor care cred ca nu se pot indeplini, dar sa le indeplinesti pentru tine si nu ca sa demonstrezi cuiva ceva, sa stii ce vrei, sa cauti pana afli ce vrei, sa nu renunti, sa ai incredere, sa tai de pe lista oameni, lucruri, carti, obiective, sa faci curatenie, anotimp de anotimp, luna de luna, zi de zi, you just wasted that second chance today, doar am vrut sa-ti spun, nu ca ar conta, dar te-am taiat si pe tine de pe lista.

lean on

asa de stranii sunt unele zile, zilele in care trebuie pur si simplu sa te confrunti cu mici dureri de familie sau cu situatii pe care oricum nu ai cum sa le rezolvi. sunt aceleasi zile in care pui totul in balanta, privesti in jur, iti amintesti de cate ai realizat, singur sau cu ajutorul unor oameni importanti si stii ca e bine, ca e totul in ordine si ca trebuie sa fie si mai bine, stii ca esti cat de cat pe pamant solid si nu ti-e frica, doar esti obosit. in orice caz, e una din acele zile in care esti doar obosit, poate ti se strange un pic inima, dar mergi mai departe si alegi graul de neghina fiindca, oricat de multe boabe negre s-ar numara in acea gramajoara, tu stii ca exista si parti bune, chiar mult mai multe decat cele pe care uneori oamenii aleg sa le vada triplu sau multiplu.

vad clar sau cel putin asa imi place sa cred.

whatever works, woody allen once wrote. whatever works.