jurnal de bord

 suntem patru acum și încă plimb pe limbă propoziția: am doi copii. chiar dacă treci prin ele, chiar dacă jonglezi zilnic cu tot ce înseamnă viața în pandemie, te trezești dincolo și privești la ei, doi copii ai tăi, doi copii pe care tu i-ai făcut, doi omuleți mici, parte din tine, urmând să crească oameni mari, să-ți tot spună mamă. e o frumusețe aparte a vieții, întotdeauna greu de pus în cuvinte. 

e util acest jurnal "de bord" pe care l-am ținut atâția ani și pe care, timid, încerc să-l hrănesc acum atunci când pot. dorința e alta, e aceea de a exersa scrisul în orice formă a lui, de a vedea cum sunt azi și în ce direcție o pot lua anumite fraze, anumite idei.

dar e bine, e un pas înainte. am redus lista de lecturi, mi-am micșorat unele obiective ca să fac loc altora. oare o să mă descurc?

mintea mea derulează un viitor de care am grijă, atât cât pot, în prezent. e o recuperare a unui sine care se împletește însă cu cine sunt acum. și pare-mi-se că am mai crescut un pic, că am făcut față unor lucruri cu brio, că eforturile mele există, chiar dacă nu se văd întotdeauna. 

scriu când și cât doarme matei, pregătesc cronica pentru ziar, fur timpului rânduri și mă întreb, timid, dacă doar mi se pare sau încep să văd rezultatele muncii din ultimii doi ani. 

grădina de sticlă. tatiana ţîbuleac

cioburile. am terminat de citit "grădina de sticlă". trăiesc încă acolo, în carte, printre cioburile scriiturii. ce scriitură şi ce scriitoare. nu se aseamănă nici cu adameşteanu, nici cu m. cărtărescu. şi e acolo, sus, deasupra lor, venind dintr-o altă lume, din toate lumile. să poţi să scrii aşa. şi ea e atât de senină. un înger. un scriitor adevărat. de unde vin visele, de unde vin, mai ales, visele despre care ştim că sunt adevărate - lumi ascunse luminii din timpul zilei, dar lumi care colcăie la suprafaţa pleoapelor şi care zgârie sub piele să iasă afară, să ne tragă spre ele definitiv? sunt trează şi, totuşi, dorm. îmi duc existenţa cu urme de somn fragmentat. cu ce fel de somn să compari somnul fragmentat? nu ştii cum te schimbă, ce jocuri ale minţii îţi lasă în dar la miezul nopţii, nu ştii dacă eşti tot tu dimineaţă şi, cum se va vedea după mai multe capitole, surpriză, nu mai eşti tot tu, deşi tu trăieşti cu impresia că eşti acelaşi. somnul e o vrajă, trebuie să-l dormi ca să nu te păcălească, să nu-ţi dea drumul în lumea viselor pline de drumuri întortocheate şi case cu multe camere în care te pierzi, camere în care n-ai fost niciodată şi pe care le recunoşti.

da, am vrut un pic să mă joc cu textul, să mai trag puţin de influenţa unei cărţi extraordinare. grea, dureroasă, tăioasă, un ciob de sticlă într-o grădină de sticle, oh, îţi vine să spui, oh, copilul meu, te voi strânge în braţe întotdeauna, te voi iubi mereu, te voi proteja cât voi putea, pentru totdeauna. vrei să-i protejezi pe toţi. să-i iei pe toţi de mână. toţi sunt copii. de ce lumea aşa cum e. şi uite că, totuşi, este. şi dumnezeul care apară şi de care ne agăţăm şi care nu îi apără pe toţi? sau oamenii nu ştiu să se apere unii de alţii. lupi şi alţi lupi. oh, şi tot aici mă duc, tot spre carte, ce carte! câte lecţii, câte cuvinte, câte fraze de purtat pentru totdeauna cu tine, câte momente în care ai fi vrut să plângi şi n-ai plâns, doar ai mărit ochii şi ai ciulit urechile şi-ai recitit şi-ai încercat să memorezi şi deşi ţi-a fost prea lene să notezi (sau frică), ţi-ai promis să reciteşti, să extragi lecţiile, secretele.

a şasea carte citită anul ăsta. recuperez intens după ianuarie-februarie în care nu am citit nimic. am început şi "Disco Titanic". mă aştept la lucruri bune. dar tot "Noapte bună, copii" rămâne printre preferate. oh, şi-am citit si The Immortalists. cu greu m-am îndurat să-i dau două steluţe, cumva simţeam că fac un rău, dar parcă mai rău făceam dăcă-i dădeam trei.

în rest, mai nimic. dimineaţă băut o cafea decofeinizată (mare mirare) la o minipizzerie de cartier cu aere de centru şi cu pizza foarte, foarte bună. am mâncat o felie şi am citit câteva pagini din jurnalul lui m.c. în timp ce mi-am băut minicafeluţa (nu suport minicafeluţele).

şi acum somn binemeritat după atâta lectură.

noapte bună, copii!

şi nici măcar nu-i despre cafea

sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la mine. şi, în acelaşi timp, sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la alţii. şi uit constant că e greu (spre imposibil) să-i schimb pe ceilalţi. ştiu, nici măcar nu ar trebui să-mi propun asta. dar tot îmi bâzâie-n cap dorinţa aprinsă de a le zice, mai pe româneşte, vreo două, vreo zece sau vreo două sute nouă, în funcţie de cât consider că ar avea fiecare nevoie. mi-e teamă de oamenii care cred că au doar ei dreptate, de cei care îmbrăţişează certitudinile până în pânzele albe, de cei care cred că ştiu cum se împarte lumea şi că le-au dibuit pe toate (mai ales dacă sunt deja trecuţi de-o vârstă). şi-acum le-aş spune vreo zece celor care mută nişte table de colo-colo la zece şi un sfert duminică seara. dar, ce să-i faci, veaţă de cartier, tre' să te obişnuieşti şi cu asta. or eu nu vreau să mă obişnuiesc cu multe. vreau mult, mult mai mult de la mine. şi chiar dacă adesea mă simt obosită şi îmi dau seama de tiparele mai vechi de gândire care mă ţin pe loc (nu de toate căci atunci aş fi şi eu unul dintre oamenii ăia care le-au desluşit pe toate), îmi dau seama şi de lucrurile pe care le-am depăşit, eliminat sau cucerit.[târşâitul de table continuă].

mi-e tare dor de-un mers la teatru sau de-un film văzut la cinema. aştept să mai crească bebelina şi să mergem împreună. abia aştept în vreme ce timpul de acum e perfect.  vrei să crească şi-n acelaşi timp vrei să fie bebeluş tot timpul.

vreau să văd green book, dar pentru că nici măcar n-am apucat să văd trailerul, ci doar am citit peste tot despre film, chiar vreau să văd green book? mi-e să nu fie ca acele cărţi, mereu aceleaşi, pe care editurile le trimit unor influensări în acelaşi timp şi-atunci vezi cartea peste tot când, de fapt, doar vreo 5% o citesc, restul doar o postează.

[tocmai au trântit nişte ţevi]. mereu mă gândesc că într-o ţară civilizată cineva, undeva, aproape de tot de făptaşi ar da un telefon şi făptaşii ar primi o amendă. am început să citesc The Immortalists după ce am terminat, tot azi, Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (foarte bună carte).

cred că încerc, din nou, să fac zece lucruri în acelaşi timp şi risc să nu-mi iasă nici unul. dacă ar fi să fiu totuşi mai sinceră cu mine şi mai concretă, sunt vreo trei. dar două dintre ele sigur trebuie să iasă. unul ar fi scrisul, or asta e o călătorie lungă (sănătoasă şi voioasă să fiu şi să scriu până la 100 de ani - da, nu strică astfel de încurajări niciodată, credeţi-mă şi încercaţi-le şi voi).

e tare straniu să revin aici, să scriu, să mă adresez neantului (deşi sper că mai există pe acolo cititori rătăciţi, oameni care încă îşi amintesc de bloguri).

ascult o piesă de steve reich în care sunt şi sirene de ambulanţă. şi în acelaşi timp se aud şi pe stradă fiindcă locuim aproape de un spital.

ceea ce voiam să spun mai sus e că am făcut lucruri un picuţ mai măreţe decât în anii trecuţi şi mi-am dat seama că vreau mult mai mult de la mine şi că pot face mult mai mult. aşa că mi-am stabilit nişte obiective destul de înăltuţe (ştiu, m-au atacat diminutivele).

creierul meu a luat o pauză binemeritată de câteva luni de zile de la ştiri şi păreri şi incendii fără foc. şi e bine să stai măcar puţin în bulă, cu condiţia să votezi cu cine trebuie.

între timp, mă gândesc că trece şi luna martie şi eu tot n-am curaj să trimit un manuscris. pe de o parte, îmi imaginez că nu am nimic de pierdut, dar în acelaşi timp mă oftic şi că nu sunt suficient de obiectivă. nu cred că un scriitor real nu se îndoieşte de ceea ce scrie. iubeşti şi deteşti ceea ce ai scris în egală măsură. azi îţi place, mâine, nu. şi sănătos e să-ţi doreşti mai mult de la tine, întotdeauna mai mult. să scrii mai bine, să poţi mai mult.

cam atât, m-am încălzit de la atâta scris şi vreau să revin la The Immortalists. şi dacă sunteţi pe aici (whoever you are, whoever you are), lăsaţi în scris un hello. :)

a, da. am revenit aici ca să-mi hrănesc din nou creierul cu scrisul şi să-i reamintesc cum să tasteze repede şi să scrie un picuţ mai bine, un picuţ mai pe româneşte, un picuţ mai a la polirom.

one too many thoughts

Daca uit, daca nu-mi mai amintesc ce va scriu azi, sa-mi scrieti inapoi si sa-mi spuneti ca eliberarea de sub cunoasterea celuilalt este cea mai mare libertate. Sunt oameni pe care ii intalnesti cat sa-ti dai seama daca visele tale pot fi frante sau nu. Sunt si oameni care iti deschid ochii, sufletul, inima. "Vezi ca la fel te-ai mai entuziasmat si in trecut", imi spune mama, ori de cate ori ii povestesc de o noua prietenie, de o noua relatie, de o noua intalnire. Ea stie, fiindca am avut noroc sa-mi fie si prietena, nu doar mama, cat am suferit in trecut. Si mai stie, dar nu-mi spune, ca nimeni nu-i ferit de noi suferinte, de noi dezamagiri. Dar eu sunt indragostita de oameni si cred orbeste in noi inceputuri. Si mai sunt indragostita de conversatiile bune, de muzica buna, de vinul bun. De mine? Asa si-asa. Abia acum ne ispitim reciproc, in lupta, sa stiti, cu frigul asta imens care parca a coborat si peste inimi, nu doar peste case. E lucru mare, imi spun, sa stii sa te descurci atat cu frigul de afara, cat si cu frigul din oameni.

Lucruri importante pe care sa le ai in vedere daca in viata ta nu e ordine? Ordinea, asta ar fi pe primul plan. Sa faci ordine in casa astfel incat sa ai ordine si in minte. Obiective. Pe termen scurt si pe termen lung. Chiar daca nu ai chef, chiar daca te temi, chiar daca ti se par inutile. Nu sunt. Scrie-le fiindca e mai bine sa le vezi in fata ochilor decat sa crezi ca le tii bine minte si asa. Relatiile. Nu ma refer doar la relatia cu partenerul, ci si la cele cu prietenii si cunostintele. Fa curat si aici. Cel mai important cred insa ca e sa le lasam sa mearga in ritmul lor. Sa nu tragem nici de oameni, nici de intamplari.

Cineva mi-a oferit zilele trecute una dintre cele mai importante lectii, in timp ce savuram un cappuccino cu dovleac copt. Mi-am dat seama ca tot trecutul meu m-a adus aici, in acest prezent. Ca nu mi-ar fi spus ce mi-a spus daca eu nu as fi luat anumite decizii. Si-i ascult sfatul, sfatul care m-a transformat deja mai mult decat as fi putut eu sa ma schimb singura intr-un an de zile.

Teatrul. Am vazut "Insemnarile unui nebun" acum doua seri. N-am stiut sa-i fac recenzie, asa ca am facut o poezie. Poezia. Fara de care nu mai pot trai si e bine ca s-a intors din nou in viata mea. Increderea. Ca o sa fie bine. Multumirea. Ca respiri, ca esti. Ca incerci sa faci sa-ti fie bine. Si, pe final, desigur, fa sa-ti fie bine.

suflete-pereche

un om deosebit mi-a spus zilele trecute ca sufletele-pereche sunt, de fapt, prietenii nostri, familia pe care ne-o construim de-a lungului timpului, oamenii care intra in vietile noastre si langa care putem sa fim noi cu adevarat. a fost cea mai frumoasa descriere pe care am primit-o vreodata in dar despre prietenie si am imbratisat aceasta idee imediat fiindca mi-am dat seama ca asa este si ca am in viata mea astfel de suflete-pereche.

si de astfel de suflete mi-e dor cand trece mai mult timp fara sa ne intalnim, iar unul dintre acesti oameni mi-a devenit atat de drag incat ii simt si lipsa pe strada dupa nenumaratele noastre plimbari pe strazile Bucurestiului. si sunt recunoscatoare pentru ei toti fiindca imi doresc sa fiu un om mai bun pentru ei, sa imi iert si sa iert si altora mult mai multe.

sufletele astea pereche te completeaza, unul te invata ce e rabdarea, altul iti arata ce inseamna intelegerea, de la unii inveti sa ierti mai usor si sa dai uitarii. cu altii inveti sa razi pana la lacrimi, iar cu altii inveti sa iti petreci timpul in tacere.

ei sunt cei care te primesc cu bratele deschise atunci cand simti ca nu ai fost inteles, atunci cand te intorci ranit si buimac. si tot cu ei imparti cele mai frumoase momente, trecand peste superstitiile tale cand vine vorba de un eveniment major.

nu exista suflete-pereche la prima vedere. exista doar suflete-pereche pe care le descoperi cu timpul, dupa ce va dati voie unii altora sa va impartiti vietile si sa fiti voi cu adevarat. un om care te accepta asa cum esti este un astfel de suflet-pereche.

cand am inceput sa scriu am vrut sa povestesc despre visele care devin realitate. dar si asta e un vis, si inca unul frumos pe care il traiesc in fiecare zi.

as vrea sa dorm

dar visez cu ochii deschisi fiindca, din fericire, am reusit sa fac din nou schite si stiu ce urmeaza si lucrez si abia astept sa se faca dimineata, sa imi beau cafeaua si sa ma pun pe treaba. e o mare usurare pentru mine sa stiu ca mai departe lucrurile incep sa curga, sa aiba sens si ca am descoperit o parte din marea legatura care uneste toate lucrurile.

azi am baut un herbal tea (ceva tare bun cu portocale, suc de castravete si ulei de rozmarin) impreuna cu un om pe care nu-mi imaginam, acum multi ani, ca o sa-l cunosc. dar viata asta are un sens al ei si cine-ar fi crezut asa ca iata-ne azi, intalnindu-ne deja pentru a treia oara in ultima luna si povestindu-ne una-alta, fiindca s-ar parea ca totul este scris undeva altfel multe s-ar petrece cand vrem noi si cum vrem noi. doar ca lucrurile pe care putem sa le controlam sunt foarte putine, in rest, tot ce putem sa facem este sa ne lasam purtati de val si sa fim recunoscatori.

asa ca nu, nu as vrea sa dorm, doar sa ma odihnesc, sa capat forte sa merg in continuare mai departe.si mai cred ca as vrea sa ma indragostesc (dar asta e partea usoara a lucrurilor, eu ma indragostesc usor) si sa iubesc din nou asa frumos cum stiu si imi place sa iubesc.

e un sentiment care mi-e atat de drag, asa cum imi iubesc prietenii, sa stiu ca un om e acolo si ca langa el pot sa fiu eu cu adevarat. sunt un om tare timid asa ca mi-e greu sa fiu eu cu adevarat dupa o perioada scurta sau dupa doar cateva intalniri. dar poate ca asa e cel mai bine, nu? sa aiba un om rabdare cu tine, sa te descopere, sa iti ofere o sansa in timp ce si tu ii oferi o sansa, sa aveti rabdare reciproc pana cand deveniti prieteni si va intelegeti rolul in viata celuilalt. dar sunt eu singura care simte astfel? oare unii oameni pot fi ei insisi imediat? eu nu pot si cred ca asta doar timpul a schimbat-o la mine, nu mai vreau sa ofer asa de mult din cine stiu ca sunt si mai cred ca nici nu ma mai pricep asa de bine la oameni, mai degraba ma aleg ei pe mine, intra in viata mea si au rabdare cu mine si eu pot sa le fiu doar recunoscatoare.

si cam atat, sa ne odihnim. a fost o vineri frumoasa.

mai cred

WOLF 25 Opus 87, proiectul pe care l-am facut impreuna cu Vlad Birdu si Mihaela Cherciu. In intregime aici sau in ALL HOLLOW No. 4

Oare mai cred? Spuneam zilele trecute ca mi se pare ca suntem singuri. Dar nu suntem. Eu n-as fi avut atata rabdare cu mine si poate nici incredere fara ei, fara niste oameni minunati pe care mi i-a adus o forta nevazuta in viata mea. Si totul a inceput din momentul in care am stiut ce vreau sa fac. Gata, asta este, la asta nu renunt fiindca n-am mai cunoscut niciodata sentimentul asta de a te transforma astfel lucrand, de a simti ca te schimbi in bine, ca tot ce faci are o directie atat de bine definita. Si acum suntem la un pas de a incepe sa lucram din nou. O sa treaca fix un an pana o sa incep sa lucrez din nou. Atat am asteptat, atat n-am stiut sa fac altfel. Toate la timpul lor, imi spun. Si-ncerc sa fac mai multe sacrificii. Fiindca asta nu cred ca am facut, sacrificii. Poate prea putine. Am ramas insa cu acest vis, fara sa-l abandonez.

Asa ca nu mai cred ca suntem singuri, doar ca ne raman o multime  de lucruri pe care, da, trebuie sa le facem de unii singuri. Noi ii incurajam pe ceilalti cand au nevoie si invers. Fiindca uneori nu mai stim sa ne incurajam si uitam sa mai credem in noi cu aceeasi putere. Iar ei vin si ne spun ca o sa reusim. Si au o incredere sincera in tine - mereu am adulmecat increderea nesincera pe care o afiseaza unii oameni - si-atunci iti revii si continui sa mergi.

Mai avem un pic, dar noi ne traim deja visul.

presupun

ne pricepem tare bine sa ne facem rau. cred ca ne facem rau si atunci cand credem ca ne facem bine. sunt lucruri pe care as putea sa vi le enumar. stiu ca imi fac rau, dar continui sa le fac. abia cand incercam sa ne facem bine apare greul. si-atunci, de multe ori, renuntam. si ne intoarcem la a ne face rau. ganditi-va putin. sigur aveti lucruri din-astea pe lista. lucruri pe care incercati sa le taiati, sa le scoateti din viata voastra. de un an, de doi, de sapte.

e clar ca ne pricepem mult mai bine la rau. fiindca o sa fie mai usor intotdeauna sa ne lasam in voia lucrurilor care se dezlantuie si cresc de la sine. cu binele trebuie sa duci o lupta continua, pentru bine trebuie sa muncesti zi de zi, binele te stoarce de energie si parca te rasplateste numai dupa ce ai muncit impotriva curentului. dar fix asa trebuie sa se intample. fiindca recompensa e una care te implineste cu adevarat.

cand ne facem rau, binele aparent e unul care ne rasplateste pe moment si-atat. si e o rasplata dulce, placuta. si pentru toate momentele astea, pentru toata senzatia asta de usor, nu mai facem multe dintre lucrurile pe care ar trebui sa le facem ca sa ne fie cu adevarat bine. fiindca e usor sa-ti faci rau, e usor sa nu mai faci ce ai vrea cu adevarat.

e greu sa te schimbi. e greu sa ajungi acolo unde iti doresti. e greu sa vezi ca nu exista un covor pe care sa ti-l intinda cineva dinainte. si e greu sa vezi ca uneori trebuie sa treci prin multe de unul singur. si, daca nu lupti, toate astea te umplu de amaraciune. si n-ai vrea sa devii a bitter one, nu-i asa? pentru toate astea trebuie sa luptam. impotriva curentului de rau. raul ala aparent bun. confortabilul. obisnuinta. amintirea de a fi intr-un fel. rezistenta fata de ceea ce vrem, de fapt, sa facem. frica.

dar asa trebuie sa fie. daca binele e prea usor, atunci nu e bine. cred ca devine cu adevarat usor abia dupa mult timp, cand am trecut deja prin aceste lupte. poate peste cinci ani o sa vad altfel lucrurile. cu atat mai bine. cand ajungi sa te contrazici peste ani, inseamna ca ai invatat ceva.

imma-take-that-chance

© alex

dintre o mie de sanse, daca m-ai intreba, le-as incerca pe toate. dintre o mie de riscuri, mi le-as asuma pe toate. din nou, si din nou, si din nou. fiindca prea putine lucruri sunt mai frumoase decat iubirea, increderea, fericirea de a trai in prezent, prezentul.

bucurestiul e magnific. are niste dupa-amiezi cum numai el stie. toropite, ascunse, prea putin atinse de zgomotul asurzitor din centru. are niste strazi pe care ti le ofera fara sa-ti ceara nimic in strazi. plimba-te si simte cu inima. traiesti cu adevarat cand traiesti incet. cand ritmul inimii tale nu te grabeste spre nimic. cand iti faci timp sa te bucuri de fiecare detaliu pe care il descoperi in incadatrura unei ferestre.

si uite ce lumina calda inauntru. si uite ce lumina afara. si uite cum sunt copacii astia. si casa aia. si cealalta. cand stii ca dincolo de aceeasi realitate se mai ascund un milion de lucruri de facut. cand ceea ce trebuie facut se imbina perfect cu ceea ce faci pentru tine.

visez mult in ultima vreme. cu ochii deschisi, imi imaginez niste realitati pe care le-as putea trai intr-o buna zi. nimic nu ni se pare imposibil, si de ce-ar fi? de ce sa nu credem in lucruri atat de dragi noua, atat de frumoase, bune si simple? pragmatism? il avem. il tinem insa in buzunare, il dam putin la o parte in weekend sau seara cand multe dintre lucrurile care ne ingrijoreaza se termina sau se opresc.

mi se pare ca bucurestiul n-a fost niciodata mai frumos. si ca oamenii apropiati din jurul meu n-au fost niciodata mai frumosi. e liniste si-mi place linistea asta. e binele ala pe care il vrei, sunt oamenii aceia care te fac sa cresti de la o zi la alta. uneori nici nu e nevoie de cuvinte ca sa-ti schimbi starea.

iubesc luminile orasului in orice anotimp. cerul putin innorat, frunzele grele, de vara pe sfarsite. bulevardele adancite in umbra. imi amintesc de paris fara sa ma scufund in melancolie. iubesc orasul asta asa cum este, intr-o crestere inceata, dar a lui, si cat se poate de frumoasa. il vad cum de la o zi la alta isi mai scoate tantos la lumina cate o cladire renovata. carcotasii stramba din nas: "pacat ca-i locuit". dar carcotasi vor fi intotdeauna. "pacat ca nu vedeti oamenii", le-as spune si mi-as dori sa aiba parte de o vedere ceva mai de ansamblu, intr-o buna zi.

e frumos bucurestiul si stiu un milion de locuri de care ai putea sa te indragostesti. si mai cred ca e chiar frumos sa te indragostesti in bucuresti. si sa-ti faci timp sa vezi luminile orasului la orice ora. intr-un ritm numai al tau, atat de incet incat sa ai timp sa vezi cum incepe sa dispara soarele vazut din piata revolutiei.

you get a lot of wonderful feelings

marsha zakurnaeva - sleep runner

what do you get when you fall in love?, intreaba isaac hayes care s-a ivit in dimineata asta, la 7, in timp ce-mi prelungeam linistea atat de mult iubita alaturi de o cafea, intotdeauna neagra. we get a lot of wonderful feelings, i-as raspunde si i-as mai spune ca merita sa te indragostesti la nesfarsit, din nou si din nou si ca, daca esti norocos, te poti reindragosti la nesfarsit de acelasi om.


nu ajungi la fundul apei daca ii tot tulburi suprafata, am citit zilele trecute intr-o carte. ce ne linisteste atunci cand redevenim noi, atunci cand ne regasim, dupa ce au trecut toate furtunile? nu rasuflam usurati vazand ca suntem tot noi cu visele noastre si ca n-am pierdut nimic din cine stiam ca suntem?

nu stiu daca primim tot ce ne dorim, mai ales ca, de multe ori, nu stim nici noi ce ne-ar prinde bine. cred insa ca viata noastra se desfasoara in functie de cum traim in prezent, clipa de clipa. nu se spune ca cel mai bun mod de a avea un viitor bun e sa ai grija de prezent? iar eu am grija de prezent fara sa ma gandesc constant la viitor, doar imi imaginez ca va fi unul frumos, linistit, ca si acest prezent in care imi regasesc echilibrul chiar si atunci cand se intampla sa avem parte si de lucruri mai putin placute.

dar e un echilibru de care trebuie sa nu uit si sa nu uitam asa ca il repet si mi-l repet ori de cate ori va fi nevoie.

intre vis si realitate e uneori cel mai rau

© verde ursuz

uneori, intre vis si realitate e cel mai rau. de ce lasam dezordinea sa ne cotropeasca? o privim cum se extinde, cum isi revendica fiecare colt din incapere si, alteori, din noi. ne predam dupa doar o zi. ne plecam capul sau ne ferim privirea asa cum uneori ne uitam in alta parte fara sa vedem ca viata noastra o ia in alta directie, fara noi. intre vis si realitate nu e bine deloc, poti sa auzi franturi din ceea ce nu s-a intamplat niciodata si sa crezi ca e real. si, ce e mai trist e ca te poti multumi cu ele.

cand ne hotaram sa facem ordine? ne ridicam brusc de pe canapea si incepem sa strangem. hartii, bilete, cuvinte care poate au fost dureroase la vremea lor, amintiri. si atunci stiu toti ca am inceput sa facem ordine si lor li se pune un nod in stomac. fiecare tine la dezordinea lui, nimeni nu vrea sa faca ordine. ai vrea doar sa pui capul pe perna si sa dormi. numai ca apoi intri iar in starea de veghe si stii ca acolo e cel mai periculos. nici real, nici vis. nici ordine, nici nimic.

cum decizi sa arunci totul? sa pui totul la locul lui, de unde mai gasesti energie? te opresti la mijlocul drumului, deja plictisit. nimic nu se schimba, iti spui. sunt atat de multe de aruncat, atat de multe de dat la o parte. esti coplesit de tot ceea ce ai reusit sa ai pana in acest moment. le-ai pune la loc, dar au disparut spatiile pe care le-ai creat pentru ele. ca atunci cand un om se intoarce, ti-ai intinde bratele, doar ca in inima nu mai e loc.

daca ai putea, daca ai reusi sa vezi fara sa deschizi ochii, ai face ordine cu ochii inchisi. daca nu vezi, nu simti. ti-ar fi mai usor. sa treci rece pe langa toate, sa le dai la o parte ca un medic, sa nu stii ca, de fapt, tai in carne vie. tu trebuie sa fii aici, tu aici, nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic. pe urma, cand termini, te speli pe maini si te asezi pe pat. iti lasi capul pe perna si incerci sa uiti. te simti parca mai bine acum ca in jur e ordine. pacat ca nu mai e si spatiu.

inca un pic si

foto: alex nimurad

asta vedem noi pe fereastra, din atelier. dambovita. daca mi-ai fi spus acum un an n-as fi crezut. nici acum nu cred, dar zi de zi nu ma gandesc la altceva. si zi de zi imi fac griji ca poate am uitat ceva, ca poate s-a stirbit ceva din ce inseamna a crea din nou, a face schite si a ajunge in punctul final in care tii bijuteria in mana. un gand devine realitate, o idee, o imagine pe care ai vazut-o o fractiune de secunda in minte si pe care ai desenat-o sarind din pat la miezul noptii si alergand pana la caietul cu schite. si trebuie sa iau totul de la capat si ma cert in gand in fiecare zi in care aman acest moment.

rasuna etta zilele acestea fiindca prea putine voci ma linistesc asa cum ma linisteste ea. cred ca e cea mai sincera cantareata care a existat vreodata si mai cred ca ea a povestit cel mai frumos despre iubire, despre o iubire pe care o simti din toata inima si pe care astazi ne ferim s-o mai impartasim fiindca, nu-i asa, ne plac alte lucruri, mai grele, mai imposibil de realizat, mai in ton cu neincrederea noastra.

mie imi plac insa iubirile sincere si usoare. da. usoare. fara intrebari si fara raspunsuri. sincere si-atat. cu strangeri de mana care spun totul, cu taceri care nu apasa pe nimeni. cu niciun fel de indoieli. cu lucruri pe care niciunul din cei doi nu le face mai grele din plictiseala. si cred in felul asta de iubire, in care doi oameni sinceri fata de ei insisi se intalnesc si aleg sa se bucure. fiindca, oricat ne-am incapatana sa credem altceva, oricat ne-am spune ca avem un drum al nostru si ca stim noi mai bine, fericirea deplina care vine din interior si nu de la alti oameni e cea pe care o cautam cu totii.

ca o gura de aer curat

aici vin sa-mi trag sufletul. aici vin ori de cate ori trebuie sa deschid o fereastra si nu am cum si ori de cate ori simt ca imi pierd suflul. tot aici vin cand iubesc sau cand sunt indragostita pana peste urechi. aici vin cand nu gasesc niciun raspuns, aici vin cand am toate raspunsurile. vin aici ori de cate ori am nevoie de intrebarea potrivita fiindca nu stiu cum altfel sa gasesc raspunsurile. asa ca trec prin toate intrebarile din lume ca sa descopar ca uneori n-ai nevoie de un raspuns, trebuie doar sa lasi lucrurile sa treaca. dar, cel mai important, aici vin intotdeauna cat se poate de sincera.


e un exercitiu bun si esential oricarui om: sa inveti sa fii sincer cu tine. garantez ca asa ii vei rani pe ceilalti mult mai rar si te vei pune si pe tine la adapost de propria-ti nehotarare. azi a trebuit sa iau multe hotarari, pe fuga, parca si impinsa putin, n-am avut timp sa ma gandesc la niciuna dintre ele. e ciudat cum ce construiesti in vreme indelungata se termina printr-un simplu cuvant si pe urma nici nu ai timp sa te gandesti la asta sau sa tragi vreo concluzie. dar cica uneori e mai bine sa stii sa cand sa renunti.

in orice caz, azi am venit aici ca sa spun ca de azi nu o sa mai spun nimic. nimic despre deciziile pe care tocmai le-am luat, nimic despre hotararile cu care m-am trezit pe masa, nimic despre aceasta amortire pe care o simt acum in tot corpul si nimic despre aceasta vointa care vrea sa lase, doar astazi, lucrurile sa treaca.

stiti cum unii oameni nu spun niciodata nimic? sau iti povestesc dupa trei luni sau dupa ce lucrul acela s-a implinit? mie nu mi-a stat niciodata in fire asa ceva, dar as vrea tare mult sa-l practic. fiindca mi se pare ca am obosind visand, povestind si entuziasmandu-ma. poate ca inteleptul doar tace si face. si cui ii place sa vada ca nu e asa de intelept pe cat credea? unui intelept care stie cand e cazul sa recunoasca (azi, de exemplu), ca mai are multe de invatat si care e dispus sa invete.

poate revin, tot n-am tras suficient de mult aer in piept pana la ora asta. ce zi!

later edit necesar: nu, nu plec de pe blog. :))

fewer & better

e bine sa tot tai de pe lista, oameni, lucruri, carti, obiective. sa tai, sa faci curatenie, sa nu-ti pierzi vremea, sa nu oferi niciodata o a treia sansa, sa nu ai incredere de doua ori la rand dupa ce ai fost mintit o data, sa tot tai, sa tot faci curatenie, sa nu lasi lucrurile care te deranjeaza de la bun inceput sa ajunga pana in punctul in care te ranesc si devin de nesuportat, sa nu acorzi mai mult timp decat primesti (in unele cazuri), sa iti vezi mai mult de ale tale decat de ale altora, sa ai incredere in cine trebuie si cine merita, sa nu incerci niciodata sa ocupi primul loc in viata cuiva care te pune pe locul al treilea, sa nu crezi ca trebuie sa fii mai bun pentru altcineva, ci sa vrei sa fii mai bun pentru tine, sa dormi un pic cand obosesti, sa crezi ca o sa fie totul bine, sa stii ce ai, cat ai, ce ai facut, sa nu uiti ca o sa fie bine, sa ai rabdare, sa faci totusi lucrurile sa se miste, sa nu-ti uiti niciodata visele, sa le faci sa se implineasca, sa le scrii, sa le spui uneori cu voce tare, sa le razi in nas celor care cred ca nu se pot indeplini, dar sa le indeplinesti pentru tine si nu ca sa demonstrezi cuiva ceva, sa stii ce vrei, sa cauti pana afli ce vrei, sa nu renunti, sa ai incredere, sa tai de pe lista oameni, lucruri, carti, obiective, sa faci curatenie, anotimp de anotimp, luna de luna, zi de zi, you just wasted that second chance today, doar am vrut sa-ti spun, nu ca ar conta, dar te-am taiat si pe tine de pe lista.

lean on

asa de stranii sunt unele zile, zilele in care trebuie pur si simplu sa te confrunti cu mici dureri de familie sau cu situatii pe care oricum nu ai cum sa le rezolvi. sunt aceleasi zile in care pui totul in balanta, privesti in jur, iti amintesti de cate ai realizat, singur sau cu ajutorul unor oameni importanti si stii ca e bine, ca e totul in ordine si ca trebuie sa fie si mai bine, stii ca esti cat de cat pe pamant solid si nu ti-e frica, doar esti obosit. in orice caz, e una din acele zile in care esti doar obosit, poate ti se strange un pic inima, dar mergi mai departe si alegi graul de neghina fiindca, oricat de multe boabe negre s-ar numara in acea gramajoara, tu stii ca exista si parti bune, chiar mult mai multe decat cele pe care uneori oamenii aleg sa le vada triplu sau multiplu.

vad clar sau cel putin asa imi place sa cred.

whatever works, woody allen once wrote. whatever works.

thank god for all this years

obtii un strop in plus de intelepciune cand cauti sa intelegi. nu cand stai cu tine imbufnat, suparat pe univers fiindca a complotat impotriva ta. nu-mi amintesc cand am fost ultima oara cu adevarat suparata pe mine. suparata ca n-am facut, ca viata mea nu e cum vreau, ca x, ca y. viata mea e cum vreau si, cu siguranta, cum trebuie sa fie. nu controlez eu totul (si nici sa nu ne dorim asta!), universul imi scoate in cale oameni, intamplari, bucurii sau obstacole. dar nu ma incrunt la ele, nu dau vina pe mine si nici pe altii, nici pe vreme, nici pe vant. supararile grele, vechi si nejustificate, sunt vremuri duse si apuse. ca uneori ni se pare ca suntem mai fericiti in alta parte e fiindca asa am ales noi. sa fim fericiti acolo. ne-ar fi reusit si aici, ne-ar fi reusit oriunde. sa nu uitam de cei care au 1% din ce avem noi si reusesc sa priveasca viata cu incredere. si sa ne amintim de cei care au totul si nu au nimic. nu conditiile de viata fac un om fericit, ci omul insusi isi construieste fericirea, si-o educa sau si-o distruge atunci cand alege sa creada ca nu exista sau ca ar depinde de orice altceva in afara de el insusi. cel mai dureros e sa crezi ca fericirea ta poate veni de la o alta persoana. sa nu cadeti in capcana asta.

si, o mie de ani mai tarziu, mi-am amintit ca azi voiam sa vorbesc, de fapt, despre concluziile si invatamintele acumulate de-a lungul timpului. inveti, asadar, pe masura ce cresti, sa nu mai ai aceeasi incredere in toti oamenii. la a ma entuziasma inca dinainte de a cunoaste omul mai am de lucrat (nu inseamna asta oare ca dau tuturor o sansa?) inveti sa-ti asculti instinctul si sa te razgandesti mai rapid (nu mai repede, nu mai des). iti asumi deciziile linistit si nici nu te mai temi sa le spui si altora. cel mult, ridici din umeri daca cineva comenteaza. ca un calugar budist, usor ironic. ironic fiindca stii ca, atunci cand vine vorba de propria-ti persoana, tu stii cel mai bine ce ai de facut. dar asta vine cu varsta si cu experientele (sper!), aceasta putere de a sta neclintit in fata unor oameni sau intamplari care ne fac de obicei mai slabi sau mai putin increzatori in noi. la astfel de vremuri tulburi, cand simtiti ca forul interior se clatina sau incepe sa se crape, amintiti-va de oamenii care au continuat sa va fie alaturi de-a lungul timpului fara sa va fi ranit cu adevarat niciodata. fiindca si cu prietenii poti construi povesti care se termina abia la adanci batraneti. sunt cei pe care ii ai de ani buni si pe care ai stiut sa ii respecti intotdeauna. primim respectul pe care il impunem si pe care il oferim, o alta lectie mare pe care am vazut-o de-atatea ori desfasurandu-se la altii la polul opus si trist.

ghicesti in oameni, tot odata cu varsta, texte repetate acasa, servite acum tie, ca poate-poate cazi in plasa. le ghicesti  neincrederea si intentiile. nu intotdeauna, dar in cele mai multe cazuri. ai invatat, in sfarsit, sa-ti asculti instinctul. ai si tu un greieras Jimmy pe umar si nu-l mai alungi. esti suficient de matur si adult sa-l lasi acolo si sa-i multumesti pentru sfaturi.

poate inca multe dimineti de-acum inainte n-o sa reusesti sa te trezesti la timp, n-o sa fii suficient de organizat cat sa atingi punctul acela spre care tinzi. dar cred ca si asta vine cu varsta si cu hotararea de a continua pe acelasi drum dorit, fie ploaie, fie vant. un lucru mai inveti (sau ar trebui) inca de tanar: ca, privind in urma, singurii ani pe care ii vei considera pierduti sunt cei in care nu ai facut nimic. dar, spre deosebire de somn, astia se recupereaza. numai ca trebuie sa incepi acum. ca sa poti privi maine spre ziua de azi si sa rasufli usurat. si, cel mai important, sa fii mandru de tine si de ceea ce ai reusit sa faci.

anul asta

Am citit pana acum mai mult decat anul trecut pe vremea asta. Si-acum imi dau seama ca, in afara de niste reportaje dintr-un ziar, de aproape 3 saptamani n-am mai citit nicio carte. Ati citit ceva din Wishlist? Alte recomandari?

2013

1. Istorie şi mit în conştiinţa românească - Lucian Boia
2. Infinitul dinăuntru - Vlad Zografi
3. Absenţii - Augustin Buzura (cu un aer aparte, a fost ca un film interesant si o lume pe care azi n-o mai vedem)
4. De ce este România altfel? - Lucian Boia
5. Accidentul - Mihail Sebastian
6. Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social - Alexandru-Brăduţ Ulmanu
7. Crimă şi pedeapsă - Dostoievski
8. Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în rai - Mitch Albom
9. Cea mai frumoasa carte din lume - Eric-Emmanuel Schmitt (cred ca a fost printre putinele carti pe care am simtit nevoia sa incep sa o recitesc imediat)
10. Jazz - Toni Morrison
11. Frida Kahlo - Christina Burrus (am plans pret de vreo 50 de pagini citind despre greutatile pe care le-a depasit Frida)
12. If you have to cry, go outside - Kelly Cutrone (ramane unul dintre modelele mele in viata, sa-i spunem mentor)
13. Strugurii s-au copt in lipsa ei - Zully Mustafa (ca o ploaie de vara, pe inserat)
14. The War of Art - Steven Pressfield (recomandata tuturor celor care isi doresc sa reuseasca pe cont propriu. de recitit. e un fel de carte de capatai)
15. Domnilor copii - Daniel Pennac (nu-mi amintesc nimic. de recitit)
16. Scrisorar - Mihail Siskin (delicioasa)
17. Minunata lume noua - Aldous Huxley
18. Julien Ospitalierul - Emil Brumaru (Emil Brumaru este fantastic)
19. Calitatea de martor - Ana Blandiana
20. Impreuna - Anna Gavalda
21. Ecce Homo - Friedrich Nietzsche (adevarat grait-a Nietzsche in multe privinte)
22. Lacul - Kawabata Yasunari (un fantastic amarui)
23. O iubeam - Anna Gavalda

Wishlist:

Toni Morrison - Jazz
Daniel Pennac -Chagrin d'école
Ken Kessey - Zbor deasupra unui cuib de cuci
Paul Auster
Jonathan Carroll
John Steinbeck
Philip Roth - Portnoy's Complaint
Éric-Emmanuel Schmitt
Bertrand Russell - Sceptical Essays 
Vintila Mihailescu - Sfarsitul jocului. Romania celor 20 de ani
Carson McCullers – Inima-i un vânător singuratic
Scrisorar - Mihail Şişkin
E. M. Forster - A Room with a View
                       - O calatorie in India
Bertrand Russell
Ernest Hemingway - A Farewell To Arms
Monica Lovinescu - Jurnal esential
Mihail Sebastian - Jurnal
Jonathan Franzen - Libertate/Corectii
Jose Saramago 
Gay Talese -  Frank Sinatra Has a Cold
Paul Johnson - Intelectualii

Later edit (recomandari de la voi):

Pianista - Elfriede Jelinek
Ma numesc Rosu - Orhan Pamuk
Sega - Namaste
Muriel Barbery - Eleganta ariciului
Filip Florian - Zilele Regelui 
Roberto Bolano - Detectivii Salbatici

cravings

n-as spune ca visez. cand spui ca visezi la anumite lucruri, imi imaginez ca visezi la ceva ce nu ai avut. as spune, mai degraba, ca mi-e pofta sa lucrez, ca doar la asta ma gandesc, ca vreau sa stau si sa aleg pietre, forme, sa caut tehnici de lucru si sa le pot folosi si invata. si sunt aproape, atat de aproape. zilele acestea am tot luat decizii, in mai multe directii. si inca simt ca e o vreme din care abia se nasc lucruri si ca peste zece luni totul va fi slefuit si mult mai mare. dar ce stiu eu? ultima oara imi imaginam ca ceea ce se intampla acum o sa aiba loc abia peste un an.

stii de ce cred ca ne e frica atunci cand nu putem sa lucram? ca nu vom reusi sa facem totul deodata, ca nu o sa avem cum sa ne scufundam brusc in bucuria lucrului. nu, nu ma tem ca dispare pasiunea, abia astept stiind ca o sa se accentueze, ca o sa se transforme in ceva frumos. citeam pe un blog al unui om care parca incepe sa imi placa din ce in ce mai mult, in mare parte datorita unei sinceritati de care nu se teme, cum a reusit sa se bucure de compania aceleiasi echipe vreme de zece ani. ce lucru frumos, sa gasesti oameni care sa fie alaturi de tine chiar si dupa 10 ani!

dar azi, doar azi, mi-e frica sa intru serios in paine. as bea si zece cafele daca as putea. as citi, intr-un colt al camerei, bucuroasa ca nimeni nu ma vede si nu ma aude. doar ca e iar unul dintre momentele peste care trebuie sa trecem pur si simplu. nu ma intelegeti gresit, imi place ce fac. chiar daca e diferit de a face bijuterii, am invatat sa-mi placa. am invatat, mai bine spus, sa apreciez ce am. si, cum a zis bine cineva, salariile noastre sunt mai mari decat salariile a sute de milioane de oameni.

traim inca in bule, mai mari sau mai mici. e mai usor sa nu vedem, sa nu empatizam. nu spun ca trebuie sa credem ca traim intr-o lume in care diferenta dintre saracie si lux a atins un nivel incredibil. doar sa nu uitam ca ce avem noi e mai mult decat suficient. sa nu credem ca fericirea noastre depinde de a avea mai mult. cred sincer ca fericirea omului se afla in bogatia sufletului. iar eu incerc sa-l curat pe al meu, sa fac curat acolo, sa-l readuc catre niste axe pe care pare sa le fi pierdut. m-am mai apropiat de ceea ce cred ca o sa-mi prinda bine, dar nu e suficient.

asa cum am auzit pe cineva spunand dis de dimineata, daca nu suntem suficient de buni sau liberi din punct de vedere creativ sau personal, trebuie sa muncim ca sa imbunatatim aceste lucruri si sa ne concentram asupra partilor pozitive.

iar mie imi place sa cred ca fac asta. numai ca uneori imi pierd rabdarea, simt ca trebuie sa fac singura prea multe si mi-e frica sa cer ajutorul. ma intreb: oare se va intampla? ma tem. dar e bine ca ma tem. m-as teme mai mult daca nu m-as teme. fiindca ar inseamna sa merg fara sa ma uit pe unde calc. sa nu credeti ca e un drum al fricii. e un drum presarat cu incredere, energii care reapar atunci cand imi dau seama ca incep sa se piarda, prieteni, modestie si multe multumiri.

mereu zic

fa sa-ti fie bine. ce crezi ca e rau, indreapta. unde crezi ca poti mai mult, fa mai mult. unde nu mai e nevoie de tine, pleaca. daca nu mai ai rabdare, mai asteapta. nu mereu, numai ca, vezi tu, in timp inveti si cand sa mai astepti si cand nu.

daca nu esti sigur, intreaba. daca nu stii raspunsul, indrazneste. daca ai un drum, urmeaza-l. daca nu crezi in tine, incepe sa crezi.

daca ai indoieli, fa-le sa dispara. daca te temi de ziua de maine, asuma-ti ziua de azi. si toate deciziile pe care le iei in viata asta. alti oameni ne construiesc viata doar daca ii lasam noi. macar sa stii ca esti suparat din cauza ta si nu a altora.

fii bland cu tine si fa sa-ti fie bine.

let us always remember & let us grow

am vrut sa scriu ca abia anul asta am invatat sa fac diferenta intre cei care vor cu adevarat sa iti fie alaturi si cei care doar isi pierd timpul pe langa tine. dar ma gandesc ca poate doar sunt eu norocoasa, poate ca asa s-a nimerit sa fie, ca abia de un an sa ma bucur de un cerc mare de oameni minunati. numai ca, pe urma, privesc in urma si vad un alt om, un alt eu. nu stiu daca ei m-au schimbat pe mine sau daca i-am intalnit fiindca eu ma schimbasem. dar nu-i zi sa nu ma bucur de prezenta lor in viata mea.

as vrea sa nu uitam. sa nu uitam cine suntem, incotro ne indreptam, ce vrem si care ne sunt principiile. sa nu uitam binele pe care il facem si care ni se facem. as vrea sa nu uitam de lucrurile care ne plac la noi si as vrea sa nu ne uitam in intregime ranile ca sa putem vedea mai bine in viitor.

as vrea sa nu uitam ca trebuie sa invatam in fiecare zi si ca trebuie sa crestem, sa ne autodepasim. sa nu uitam ce am facut pana aici, ce am realizat. privesc in jur si ma minunez: am facut eu toate astea in doar un an? m-am mutat in casa asta, am renovat baia si bucataria, am fondat wolf 25, v-am cunoscut pe voi toti, iar ieri am mers sa ne uitam dupa mobila pentru atelier?! pare un vis, dar nu e. e realitatea in care am crezut. o realitate care m-a facut sa plang in multe nopti, poate la intervale egale, poate la o luna. am plans de fiecare data din toata inima si-am asteptat sa-mi treaca.

fiindca nu e usor, dar se fac. nu intotdeauna singura. ma intreb ce am invatat. si e in permanenta schimbare totul si imbunatatire. uneori obosesc si iau o pauza. se dezlantuie atunci haosul, hainele invadeaza canapeaua, dezordinea imi invadeaza mintea. nu trec mai mult de trei zile si le adun, fac ordine la exterior ca sa fac ordine in interior. si functioneaza.

si sunt aici si nu vreau sa uit.