ce ne spunem cand nu ne iubim

am mers cu o fantoma pana in piata victoriei, dar te-am lasat acolo, pe peron. si ultimele amintiri le-am lasat in fata usii lui, inainte sa sun la interfon. parca nici n-a fost vreun inceput, asa de fara de limite pare tot timpul asta. te-am strans puternic in brate abia acum cand parca m-am temut ca ai putea pleca. but worry is a misuse of imagination.

nu stiu ce ne spunem cand nu ne iubim, dar descopar zi de zi ce lucruri minunate ne putem spune atunci cand incepem sa tinem la cel de langa noi. nu stiu cum au ajuns doua periute sa locuiasca in acelasi pahar, dar au ajuns si par sa nu apartina niciun timp in afara de prezent. dar ele, acolo, acumuleaza dimineti, le numara pe cele pe care le uit, le numara pe cele in care luam amandoi micul dejun (si par deja atat de multe), tin minte fiecare dimineata in care nu vrem sa ne trezim.

imi place prezentul asta in care ma trezesc si in care m-am trezit atunci cand am renuntat sa ma gandesc la trecut sau la viitor. imi place cum tai lucruri esentiale de pe o lista care ma face sa devin un mine care la inceputul anului parea mult prea indepartat. imi place echilibrul asta care vine de la mine, dar pe care ti-l datorez si tie. imi place ca pana acum nu am scris despre tine. si-mi place cum totul s-a rasturnat in bine, in mult bine si-mi place cum ma apropii de tot, poate chiar si de un Dumnezeu caruia am simtit ca trebuie sa ii multumesc din nou.

se spune ca daca nu te rogi cand e soare, degeaba te rogi cand e furtuna. nu ma rog acum, e soare, ci multumesc doar unei stari, unei forte pe care o recunosc in mine, dar si unei prezente exterioare, poate unei esente care da sens lucrurilor, care ne face sa ne reasezam intreaga structura atunci cand dezordinea din noi ne impiedica sa mai mergem drept.

imi place ca citesc si imi place ca citesti. imi place ca uneori dimineata citim impreuna. si-mi place cum stiu ca postul asta il datoram blogului si ca e suficient si ca acum ma pot intoarce la a nu mai scrie despre tine pentru ca existam in real si nu aici.

sunt lucruri bune in fiecare zi

imi savurez, zilele acestea, pana si obligatia de a face anumite lucruri administrative. astfel de drumuri s-au transformat intr-o placere, in satisfactia pura de a FACE lucruri. simt trotuarul sub talpile mele, il simt cenusiu si gri si trist si nu-l mai privesc. am Borges in geanta si-l stiu acolo, cuminte, si parca-mi incalzeste inima sau mainile atunci cand imi caut cheile si stiu ca-s la numai cativa centimetri de aceste pagini. in fiecare zi exista ceva bun si caut bunul acela, il caut cu inima deschisa, atata alinare de mult n-am mai simtit si parca au trecut secole de cand am spus ultima oara ca sunt fericita.

imi lipseste ceaiul acum, si trebuie sa fie si acesta pe lista lucrurilor care fac ziua mai buna, doar un pic mai buna. pana si gandul la emil brumaru imi face ziua mai frumoasa, doar prin faptul ca exista si va exista. si tot asa, dupa cum spuneam, fiecare zi are ceva bun in ea si bine-ar fi sa ne afundam cu totul in acest sentiment plin al recunostintei fata de oricine, oricine-o fi EL.

iarna vine

cu un soi de amintiri pe care nu ai apucat sa le impachetezi bine sezonul trecut. ca si cum te transformi din nou in aceasta decembrie doar pentru ca metamorfozei de anul trecut i-a fost pusa ca stavila o fericire neasteptata, neinteleasa, dar cat se poate de reala. martie, aprilie, mai, iunie (aici ai inteles cine esti), iulie, august, septembrie, octombrie (aici a inceput prezentul), noiembrie, decembrie.

doar nefericirea te-a facut pana acum (sau drumul ingust sau neintelegerea tuturor lucrurilor) sa mergi mai departe cate patru zile la rand cu doar cateva cesti de ceai. dar stii ce inseamna dezechilibrul asta si unde poate duce si stii ca fericirii ii trebuie si mancare fizica, nu doar spirituala. sau ajung oare numai prietenii, el, cafeaua, ceaiul verde si toate restaurantele si toate cafenelele si toate pub-urile pe care le-au inventat parca pentru noi, atat de multe si diverse, cat sa ne tina aici si sa ne amane plecarea?

dar noi vom pleca, nu-i asa, mai impachetam azi cate un tricou, ne amagim cumparand de la angst si recitim lectia despre pozitia verbului in limba germana. si ne reamintim ca nu trebuie sa ne afisam sentimentele zilnic si ca uneori parca nici nu ne-am aminti unul de celalalt si ce bine e asa, invatand sa vorbim prin nesemne.

mai e doar punctul asta, nu, mai sunt doar doua, pe care vrei sa faci un semn ca le-ai indeplinit. cere ajutor aici, in paginileasteapunctnesfarsitdesprijin si scapa de toate obiceiurile rele. trei randunele isi luau la nesfarsit zborul de pe un brat.

fast, before I forget

the days, the smell of oranges on my hands, me, the 58-57 still, the peace, the anger sometimes, raising your voice at those you love, home, one, two, three, all those books, tea supplies, warmth, the stuff we forgot, the we, the you, all of you, the wine, the chocolate, the smell of oranges on my hands, forgotten dresses, forgotten promises to myself, the 57, the peace, the foods, the road, all that driving, the wine, the cigarette smoke, the lights, the city, the night, all those people, the faces, the words, what I said, how you reacted, the sleep, the dust, the cold, the books, the smell of oranges on my hands. how present smells.

altceva nici nu-ti trebuie

imi spun mereu ca prea putine lucruri merita, e doar o stare si-o sa treaca, dar uite, se intorc durerile de cap, iar el vine, din bucatarie, cu o pastila in mana, pentru tine. ii descifrezi cu greul numele plin de x si f si ii spui ca iei doar anumite pastile si numai atunci cand se invarte lumea cu tine. trec toate si toti au dreptate. nimic nu se misca daca nu tu misti lucrurile, daca nu te zbati putin, daca nu iesi din cochilia ta in care nu-ti mai este neaparat bine, dar in care te-ai obisnuit sa stai pentru ca temperatura e mereu aceeasi. nu suntem cu totii la fel?

aproape ca nu inteleg nimic in vreme ce inteleg mult prea mult si as vrea sa mi se dea voie sa stau in compania oamenilor fara sa fiu nevoita sa ii aud si fara sa fiu nevoita sa le raspund. numai pentru o perioada, cat sa-mi treaca.

deciziile astea pe care le iei zi de zi (in realitate e doar o lupta continua) aproape ca nu duc nicarieri, dar nu renunti. iti pierzi increderea in unii si altii, si-ti raman ceilalti la care nici nu te asteptai. si, ce minunat, sa-i ai pe toti aproape.

sunt recunoscatoare, in definitiv, doar la rastimpuri aud in mine urlete de lup si navalesc porniri de a musca din oameni. e o violenta pe care o ascundem adesea, dar pe care e bine sa o constientizam si sa o eliberam in doze mici sub forma de cuvinte "mazgalite".

si-atat. n-am scris aici despre cele mai importante lucruri ale unui an care se apropie de sfarsit. le trecem pe toate cu bine, nu? dar le trecem fara sa ne mai gandim, fara sa ne oprim, fara sa vorbim.