e liniste

azi e liniste. am incercat sa nu ma mai gandesc la nimic. culmea e ca uneori reusesc sa las deoparte lucrurile importante si sa acord mai multa atentie unui cantec sau unui ceai de tei. o reusita, sa stiti.

am gasit ceva frumos, ceva de care am chef, ceva care ar trebui sa ma trezeasca dintr-o amorteala, ceva pentru care, de fapt, cred ca lupt zi de zi:

"avoir en quelque sorte toujours faim pour soi-même."

poof!

stii cat de usor e sa uiti de un om? inchizi putin ochii, trec cateva zile si poof!, gata, nu mai e nimic acolo, nu tu telefoane, nu tu e-mail-uri, nimic. uneori e suficient sa nu mai vezi un om ca sa-l uiti. sa nu va mai intalniti, sa nu mai impartiti o cina, un pranz, o cafea sau o tigara. nici tu nu-ti dai seama cand i-ai uitat, dar sentimentul e mereu acelasi: te simti eliberat.

pe unii oameni ii uiti mai greu, mai ales cand reapar dupa ce tu te apropiasesi destul de mult de punctul in care nu ti se mai parea firesc sa-i suni. obisnuinte la care ai renuntat mai usor decat la dependenta de: cafea, ciocolata, tigari. unora o sa le mai pastrezi acolo numarul de telefon. nici tu nu stii de ce chiar daca stii sigur un lucru: nu o sa ii mai suni niciodata. sau, mai stii?

alteori tresari brusc, de parca atunci te-ai trezit din somn: il stiu pe omul asta! sau l-am cunoscut pe omul asta! te miri ca l-ai uitat de tot si te miri ca ai putut sa uiti ca un om a existat vreodata in viata ta. de-am sti numai cat de multe uitam, ne-am speria de noi insine si de cat de multe am reusit sa lasam in urma.

pe unii oameni poti sa ti-i reamintesti, poti sa le vezi din nou chipul in imaginatie, chiar daca nu i-ai mai intalnit de ani de zile. pe unii nu poti sa-i mai vezi oricat de mult ai sta cu ochii inchisi, oricat de mult ai incerca sa le vezi chipul. si asta chiar daca ultima oara i-ai vazut cu doar doua zile in urma.

evident, mai sunt si oamenii pe care nu poti sa-i uiti, chiar daca cel mai mult ti-ai dori sa ii indesi in aceeasi cutie cu oameni de care uiti complet. si despre oamenii astia imposibil de uitat o sa-ti amintesti detalii: ba o ceasca, ba un gest, ba un cuvant. ba un pom pe care l-ati privit amandoi la un moment dat. ba drumul de intoarcere de la un concert. o cearta, o dupa-amiaza sau o concluzie pe care tu ai avut-o cu privire la el sau ea si nu i-ai impartasit-o atunci. de fapt, niciodata.

o sa-ti mai amintesti priviri, fara sa le vezi ochii. franturi de voce fara sa mai le mai fi auzit vocea de ani de zile. si pentru ei n-ai nicio cutie a amintirilor fiindca nu incap in vreuna. sunt oamenii aia care raman undeva in aer. si nici lor nu le stergi numarul de telefon. mai stii?!

cum e cu prioritatile

M-am dus imbufnata la somn, recunosc. Ca nu merg lucrurile, ca parca trebuie sa iau multe de la inceput, ca e un gol in care iar s-a dus creativitatea cine stie pe unde, ca iar am ramas fara voce de la aerul conditionat.

Am prins insa orele alea de somn de care aveam nevoie. Cat sa nu-mi fac cafeaua pe fuga, cat sa nu plec in graba, cat sa am dimineata mea inainte sa o impart cu altii. Si, pe urma, am scris despre dragoste. Despre iubirea pentru doua femei, traita de un singur barbat. Despre cum nu suntem cei mai buni cand vine vorba de a vedea dincolo de aparente, dincolo de ceea ce ne imaginam noi ca exista.

Si mi-a trecut. Am zambit gandindu-ma la sentimente frumoase, la dupa-amiezi traite in liniste, la sunetele care pun totul in ordine (ca aici), la cat de bine e sa lasi totul sa mearga de la sine, la cat de sanatos e sa nu te impotrivesti curentului pe care nu-l vezi, dar pe care il simti imediat ce incepi sa te incrunti.

Si-am zambit si inca zambesc, desi continua sa ma doara si mai tare gatul. Desi azi am pus alte lucruri pe primul plan si desi e dezordine-n prioritati. Uneori lasam lucrurile sa treaca. Fiindca pe fundal e muzica potrivita si fiindca e vara si ne miscam cu totii mult, mult mai incet. Sau pentru ca suntem visatori si pentru ca o realitate ne bate pe umar mai tare decat de obicei: o sa fie totul bine. Frumos si bine.

tarziu

sunt zile in care e pur si simplu tarziu sau prea tarziu ca sa mai dai un raspuns. sunt zile care par o dupa-amiaza continua in care nu-ti pui intrebari, nu-mi pun intrebari, dar voiam sa stii ca e tarziu si ca n-o sa-ti dau niciun raspuns. in astfel de zile stii ca lucrurile sunt, ca exista in forma lor pe care n-o poti modifica asa ca le lasi sa fie si nu-ti mai pui intrebari fiindca nu vrei sa-ti dai singur raspunsurile gresite. sunt zilele alea in care asculti o singura piesa la nesfarsit, nu pentru ca esti legat de ea sentimental, ci pentru ca fix de-atata ai chef. si-ti place sa spui atata. atata, atata, atata. te-ai intreba despre un milion de lucruri, numai ca te moleseste un cantec si-atunci il lasi sa te poarte asa, oriunde vrea el. se risipesc si intrebarile cu ocazia asta si te gandesti doar ca e tarziu, cel putin asta e sentimentul, ca e tarziu si-ai vrea sa impartasesti macar un gand: ceea ce e azi aici, maine poate sa nu mai fie, maine poate fi prea tarziu. si nu vreau sa-ti mai dau un raspuns pentru ca e prea tarziu. alte dileme n-am, poate le deslusesc numai pe jumatate, am chef fix de-un cantec si-atat, cel putin azi, nu stiu ce va fi maine - si ce bine ca nu stim ce va fi maine. as vrea sa cititi si voi asa cum scriu acum, cu jaded future in casti, cu niciun fel de amintire, cu niciun fel de griji pe care ma asigur oricum ca le portionez cel putin zilnic, ca orice om care stie ca nu e singur pe lume si-si mai face griji de una, de alta. dar de mai mult n-am chef, poate ca de multa vreme pentru unii oameni e prea tarziu si poate-ar trebui sa le dam raspunsul pe care il cauta, sa le spunem ca e prea tarziu si ca data viitoare ar trebui sa ia serios prezentul in brate si sa vada ce bine e.

si asta era cantecul: jaded future.


si daca mai cititi din nou in timp ce ascultati si piesa, o sa intelegeti.

eu nu vorbesc decat cu oamenii mei

am fost la cluj. acolo concediile sunt perfecte, ar putea sa ninga, sa ploua, sa fulgere si sa cada copaci, clujul ramane un oras la fel de frumos. am petrecut dupa-amiezi minunate, in compania unor oameni de care ma bucur zi de zi.

- i-ati tradat, domnisoara? m-a intrebat taximetristul care a auzit conversatia in care eram acuzata de tradare pentru ca plec mai devreme acasa.
- e ok, ne vedem aproape in fiecare zi, asa ca e ok.

stii cum e cand totul e bine? am mai zis de frica aia, dar nu mai zic. e bine si-atat. fiindca oamenii astia zambesc pana cand ii dor obrajii. si traiesc totul din plin si tu traiesti odata cu ei. si e frumos si cand suntem uneori putini tristi, alteori ingrijorati.

nu ne marturisim mereu totul, uneori nu indraznim, alteori ne ascundem unii de ceilalti pana ne trece. ne regasim si ne bucuram ca ne-am regasit, ne reunim pentru pranzuri, cine, club, pentru seri petrecute in vreme ce mergem dintr-un loc in altul. cunoastem oameni noi in fiecare zi, intindem mainile ingaduitori stiind ca probabil nu ne vom mai vedea niciodata, dar le zambim pentru ca ei sunt prietenii prietenilor nostri.

intram in case noi, ne bucuram ca niste copii mici de inghetata, de soare, de umbra, de toti oamenii din jur. ne asteptam cu rabdare a doua zi unii pe ceilalti sa ne trezim, alteori nu ne vedem cate cinci zile, ne lasam linistea pentru a munci si ne regasim in aceleasi locuri in care stim sa mergem doar noi, grupuri amuzante in care vin uneori oameni fara sa stie ca sunt meniti sa ramana.

mergem prin ploaie, rezistam zile in sir sa pierdem trei sferturi de noapte. aproape ca ne stim numerele de telefon pe de rost si ne bucuram pe furis de-acest firesc al lucrurilor. cum de?! dar nu ne intrebam prea mult, poate si asta face ca lucrurile sa mearga atat de usor. le traim, pur si simplu. cu inima deschisa si cu zambete atat de mari incat ne dor obrajii.