concluziile unei zile

"sa scrii ca sa te eliberezi e un caz clinic, nu literar" - doina rusti

despre lucrurile triste nu vorbim, de frica sa nu se ia. suntem gata sa compatimim, dar atat. despre lucrurile pe care nu le intelegem vom avea, cel mai adesea, o opinie. despre ceea ce doar ni se pare, vom emite zece teorii. uneori, vom fi plini de cruzime. alteori, plini de iubire.

ma bucur ca nu-mi propun sa fac literatura prin scris. scriu ca sa ma eliberez si atat. sa vad barna aceea din ochiul meu. sa nu fiu unul dintre oamenii care isi descriu, aratand cu degetul spre altii, propriile defecte, fara sa isi dea seama.

daca nu le vedem, cum le putem repara? atata galagie astazi, pentru nimic. de ce nu ne mai place linistea? ce incercam sa acoperim? de unde aceasta atractie pentru un zgomot artificial, un ras fals, exagerat, adesea rautacios? ne apropiem de limita patologicului, de ce nu stim sa ne oprim si sa fim mai cumpatati?

cu ce ne bucura barfa? cu ce ne umple sufletul? cu nimic. sunt momente in care as vrea sa pot disparea imediat de langa un om care incepe sa terfeleasca (ce cuvant urat, nu-i asa?) imaginea unei alte persoane.

"despre tine nu as putea spune niciodata asa ceva. cu tine nu as putea niciodata sa ma comport asa. nu, dar cu tine e altceva". cam asta e replica atunci cand incerci sa le explici de ce nu e bine, corect, cinstit, moral sa barfeasca. si poti fi sigur ca tu urmezi. fara nicio exceptie.

sa ne preocupam de noi si de ce vrem sa facem. e cel mai bun exercitiu pentru suflet. sa ne preocupe binele.

you

foto

am descoperit forta lucrurilor, forta a ceea ce vine din a face. ma bucur zilele acestea sa descopar concluzii noi si lucrez in liniste, cu si mai multa incredere. trebuie sa fie bine, o sa fie bine, imi spun, mai rabdatoare ca inainte. parca nu-mi vine sa cred, nici nu indraznesc sa ma gandesc prea mult la asta, continui sa ma concentrez pe ce pot face acum, constienta ca desi e putin, e esential.

ma simt indragostita de oameni, de viata, de oamenii noi, dezamagita partial, mi-e intotdeauna greu sa renunt la unii oameni, dar mereu e necesar. ma concentrez pe munca si mai mult, pe ceea ce am descoperit ca pot face si e adevarat, cand incepi un lucru nou, pe masura ce-l faci, iti dai seama de ce esti in stare si inveti ca poti si mai mult.

nu mai pot fi atenta acolo unde simt ca sunt mintita in fata, nici macar nu ma mai obosesc sa raspund, plec si-atat, lasand totul sa se destrame fiindca nu pot sa mai rabd astazi atitudinile care nu corespund unei sinceritati pe care o ofer si pe care o cer in schimb. daca nu-i, nu-i.

am descoperit niste oameni care, cel putin in scris, par minunati, pe langa oamenii care in viata reala compun o armonie a ceea ce a devenit o noua poveste. ma simt interogata uneori de niste intentii ascunse, le simt si ma intristeaza, am invatat sa ghicesc pana si privirile care vor altceva de la tine si e atat de trist sa descoperi asta in oameni de la care ti-ai fi dorit mai mult.

mergem mai departe, inca o zi, inca o zi. mergem mai departe, cu incredere. nicio zi nu e usoara, fiecare zi e usoara. nicio zi nu e perfecta, fiecare zi e perfecta. mi-as dori sa vad cum fiecare om e convins ca poate schimba ceva. sa nu ne pierdem prin ceilalti, dar nici in noi insine. e usor sa te ineci, e foarte usor.

daca nu stiti ce vis aveti, incepeti sa-l cautati. s-ar putea sa descoperiti o suta, nu unul. daca il stiti deja, faceti primul pas. o sa fiti atat de rasplatiti, atat de rasplatiti. curaj, fiindca se poate. in fiecare zi imi fac curaj, in fiecare zi merg mai departe.

asa cum sunt, la fel de melancolica, la fel de neincrezatoare uneori, cu acelasi entuziasm pe care reusesc sa-l gasesc in fiecare zi, cu aceeasi incapatanare care ma duce mai departe. e mai bine sa fii concentrat pe munca si sa iubesti acei oameni care nu ti-au demonstrat in repetate randuri ca nu stiu ce rol joci tu in viata lor. oh, de-as invata aceasta lectie mai devreme, de n-as mai oferi atat de mult din cine sunt... dar se spune ca totul se intampla ca sa invatam lectii si cred cu tarie ca asa este. si sper sa imi amintesc aceasta concluzie data viitoare cand cineva o sa incerce sa-mi castige increderea.

Silence, please.

labradorit

Tin din ce in ce mai mult la momentele de liniste care ar trebui sa fie deplina. Probabil fiindca zgomotul pe care il fac oamenii prin vorbe inutile sau prin scris a devenit din ce in ce mai mare si mai inutil.

Ma linisteste Mozart in continuare, mai mult decat alti compozitori. Mai putine pareri, mai putine erori. Un om care crede ca stie tot nu va face decat sa emita o multime de pareri eronate. Ipocrizia, falsitatea, nesiguranta de sine, toate astea ma deranjeaza din ce in ce mai mult. Ma sperie efectiv sa vad cum unii oameni se pot preface atat de mult. Pentru ce acest oportunism? Ma gandesc ca uneori nici ei nu mai stiu de ce incearca sa para altcineva decat sunt in realitate. Nu e rau daca spre asta ma indrept, odata cu varsta. Nu e rau daca o sa incep sa am din ce in ce mai putina rabdare cu oamenii. Nu e rau deloc daca o sa am din ce in ce mai putina incredere in cei care, in fond, habar n-au cum sa-ti rasplateasca faptul ca le-ai aratat cine esti.

Less is more, for sure.

suflete-pereche

un om deosebit mi-a spus zilele trecute ca sufletele-pereche sunt, de fapt, prietenii nostri, familia pe care ne-o construim de-a lungului timpului, oamenii care intra in vietile noastre si langa care putem sa fim noi cu adevarat. a fost cea mai frumoasa descriere pe care am primit-o vreodata in dar despre prietenie si am imbratisat aceasta idee imediat fiindca mi-am dat seama ca asa este si ca am in viata mea astfel de suflete-pereche.

si de astfel de suflete mi-e dor cand trece mai mult timp fara sa ne intalnim, iar unul dintre acesti oameni mi-a devenit atat de drag incat ii simt si lipsa pe strada dupa nenumaratele noastre plimbari pe strazile Bucurestiului. si sunt recunoscatoare pentru ei toti fiindca imi doresc sa fiu un om mai bun pentru ei, sa imi iert si sa iert si altora mult mai multe.

sufletele astea pereche te completeaza, unul te invata ce e rabdarea, altul iti arata ce inseamna intelegerea, de la unii inveti sa ierti mai usor si sa dai uitarii. cu altii inveti sa razi pana la lacrimi, iar cu altii inveti sa iti petreci timpul in tacere.

ei sunt cei care te primesc cu bratele deschise atunci cand simti ca nu ai fost inteles, atunci cand te intorci ranit si buimac. si tot cu ei imparti cele mai frumoase momente, trecand peste superstitiile tale cand vine vorba de un eveniment major.

nu exista suflete-pereche la prima vedere. exista doar suflete-pereche pe care le descoperi cu timpul, dupa ce va dati voie unii altora sa va impartiti vietile si sa fiti voi cu adevarat. un om care te accepta asa cum esti este un astfel de suflet-pereche.

cand am inceput sa scriu am vrut sa povestesc despre visele care devin realitate. dar si asta e un vis, si inca unul frumos pe care il traiesc in fiecare zi.

as vrea sa dorm

dar visez cu ochii deschisi fiindca, din fericire, am reusit sa fac din nou schite si stiu ce urmeaza si lucrez si abia astept sa se faca dimineata, sa imi beau cafeaua si sa ma pun pe treaba. e o mare usurare pentru mine sa stiu ca mai departe lucrurile incep sa curga, sa aiba sens si ca am descoperit o parte din marea legatura care uneste toate lucrurile.

azi am baut un herbal tea (ceva tare bun cu portocale, suc de castravete si ulei de rozmarin) impreuna cu un om pe care nu-mi imaginam, acum multi ani, ca o sa-l cunosc. dar viata asta are un sens al ei si cine-ar fi crezut asa ca iata-ne azi, intalnindu-ne deja pentru a treia oara in ultima luna si povestindu-ne una-alta, fiindca s-ar parea ca totul este scris undeva altfel multe s-ar petrece cand vrem noi si cum vrem noi. doar ca lucrurile pe care putem sa le controlam sunt foarte putine, in rest, tot ce putem sa facem este sa ne lasam purtati de val si sa fim recunoscatori.

asa ca nu, nu as vrea sa dorm, doar sa ma odihnesc, sa capat forte sa merg in continuare mai departe.si mai cred ca as vrea sa ma indragostesc (dar asta e partea usoara a lucrurilor, eu ma indragostesc usor) si sa iubesc din nou asa frumos cum stiu si imi place sa iubesc.

e un sentiment care mi-e atat de drag, asa cum imi iubesc prietenii, sa stiu ca un om e acolo si ca langa el pot sa fiu eu cu adevarat. sunt un om tare timid asa ca mi-e greu sa fiu eu cu adevarat dupa o perioada scurta sau dupa doar cateva intalniri. dar poate ca asa e cel mai bine, nu? sa aiba un om rabdare cu tine, sa te descopere, sa iti ofere o sansa in timp ce si tu ii oferi o sansa, sa aveti rabdare reciproc pana cand deveniti prieteni si va intelegeti rolul in viata celuilalt. dar sunt eu singura care simte astfel? oare unii oameni pot fi ei insisi imediat? eu nu pot si cred ca asta doar timpul a schimbat-o la mine, nu mai vreau sa ofer asa de mult din cine stiu ca sunt si mai cred ca nici nu ma mai pricep asa de bine la oameni, mai degraba ma aleg ei pe mine, intra in viata mea si au rabdare cu mine si eu pot sa le fiu doar recunoscatoare.

si cam atat, sa ne odihnim. a fost o vineri frumoasa.