jurnal de bord

 suntem patru acum și încă plimb pe limbă propoziția: am doi copii. chiar dacă treci prin ele, chiar dacă jonglezi zilnic cu tot ce înseamnă viața în pandemie, te trezești dincolo și privești la ei, doi copii ai tăi, doi copii pe care tu i-ai făcut, doi omuleți mici, parte din tine, urmând să crească oameni mari, să-ți tot spună mamă. e o frumusețe aparte a vieții, întotdeauna greu de pus în cuvinte. 

e util acest jurnal "de bord" pe care l-am ținut atâția ani și pe care, timid, încerc să-l hrănesc acum atunci când pot. dorința e alta, e aceea de a exersa scrisul în orice formă a lui, de a vedea cum sunt azi și în ce direcție o pot lua anumite fraze, anumite idei.

dar e bine, e un pas înainte. am redus lista de lecturi, mi-am micșorat unele obiective ca să fac loc altora. oare o să mă descurc?

mintea mea derulează un viitor de care am grijă, atât cât pot, în prezent. e o recuperare a unui sine care se împletește însă cu cine sunt acum. și pare-mi-se că am mai crescut un pic, că am făcut față unor lucruri cu brio, că eforturile mele există, chiar dacă nu se văd întotdeauna. 

scriu când și cât doarme matei, pregătesc cronica pentru ziar, fur timpului rânduri și mă întreb, timid, dacă doar mi se pare sau încep să văd rezultatele muncii din ultimii doi ani. 

planuri

 

dar din aproape-n aproape. nu prea îmi mai place să-mi fac planuri pe perioade îndelungate de timp, e ceva ce ține de oboseală, de mintea care funcționează doar dacă iau lucrurile pe rând, pas cu pas. amân, de multe ori, zile în șir, să dau un telefon, doar pentru că simt că nu am dispoziția necesară, un strop extra de energie și concentrare pentru a purta o conversație care nu va însemna nimic. ca atunci când suni pe cineva din obligație sau un prieten care, odată cu pandemia, a devenit o simplă cunoștință. să vorbim doar despre temperaturile de afară și cam atât. 

cert e că am totuși planuri pentru noul an. doar că n-am luat nicio pauză pentru a mă gândi la ele, pentru a-mi da seama cum să le organizez mai bine. și azi am avut revelația faptului că va trebui să încep să le îndeplinesc încă din ianuarie, să îmi gestionez timpul și mintea în așa măsură încât să nu mai amân până când am dispoziția necesară, cum fac cu telefoanele. 

sigur că sunt zile și zile, dar cred că pentru cei care au lucrat de acasă în pandemie și care mai cresc și 1, 2, 3, 7 copii atunci lucrurile devin cu atât mai năucitoare pentru mintea ta. lucrurile alea care te inspiră, o plimbare, un film la cinema, o cafea băută în mers cu muzica în căști sunt rare, dispar în pandemie, se risipesc odată cu grijile aproape zilnice, firești, ale maturității. 

firește că nu voi scrie nimic concret despre planurile sau, mai degrabă, despre planul pe care îl am în minte. în ciuda cronicilor de carte pe care le scriu pe laptop, rămân un om dedicat scrisului tipărit, hârtiei, lumii compuse din analog și emoții nedigitalizate. 

am citit peste o sută de cărți anul acesta, cu săptămâni în care nu am citit nimic. scopul e să citesc o sută cincizeci, să vedem dacă pot recupera la capitolul poezie. printre volumele de anul acesta, mi-au rămas în minte "scrum" de veronica ștefăneț, "berlin" de berta szocs, "dactilografa de noapte" de nora iuga și încă un volum de nicolae coande. la capitolul roman au fost mult mai multe care mi-au rămas în minte, printre preferate se numără "clovnul" de iulian ciocan, "hortensia papadat-bengescu: străina" de ana maria sandu, "în umbra ei" de simona antonescu, "din cer au căzut trei mere" de narine abgarian și "big sur" de jack kerouac. ar mai fi câteva, dar ar fi pe locul doi. jurnalul lui matei călinescu, din nou, un preferat. mi-am pregătit stocuri de cărți pe care să le citesc după ce am terminat programul obișnuit de muncă, doar că între cronici e greu să mai strecori și pentru tine un titlu preferat, rămas în așteptare (matei călinescu, javier marias, virginia woolf, ca să dau doar câteva nume). 

mi-e dor de firescul întâlnirilor cu alți oameni, fără grija pandemiei. ce dor, ce dor nebun, par să fi fost într-o altă lume. când ești extrem de sensibil la schimbările mediului, o astfel de izolare te curbează și pe tine un pic, te apleacă întocmai ca pe o salcie care așteaptă cuminte să treacă furtuna. sigur că vor fi mereu unii aventuroși pentru care nimic nu va părea să se schimbe, spre care vei privi cu admirație și ușoară invidie în egală măsură, mix firesc, uman și neutru. 

până la urmă, a vorbi despre unele lucruri înseamnă a le face să se întâmple, nu-i așa? 

e amuzant

 

găsesc în a scrie despre cărţi o plăcere extraordinară. mintea, recunoscătoare pentru exerciţiu, îşi savurează fiecare victorie. retrăiesc în mijlocul cărţilor, în miezul lor în care eşti forţat să pătrunzi atunci când se cere mai mult de la tine, atunci când treci de obişnuinţa lecturii pentru a descoperi mai mult, din ce în ce mai mult. şi, în paralel, alte rânduri se scriu prin caiete, cărţi întregi sau fragmente date uitării, promisiuni făcute altor oameni, acum anihilate. dar ce bucurie să ajungi la vârsta la care eşti înconjurat doar de prieteni care-ţi respectă deciziile strict legate de a scrie sau a nu mai scrie o anume carte. ce bucurie să ştii că, în sfârşit, s-a încheiat fragilitatea imatură a legăturilor "primejdioase". mă văd aproape ca un mic bătrân cu pipă, satisfăcut de teancurile de cărţi din jurul său şi de nepoţii din preajmă. bineînţeles, realitatea ar putea înfăţişa şi o bătrână, dar probabil că, din pasiune pentru Dickens, mă imaginez că sunt el la bătrâneţe. descopăr plăcerea de a da peste autori noi pe care nu i-am citit niciodată până acum. nu vreau să privesc în urmă şi să mă cutremur că în anii trecuţi nu i-am citit pe toţi aceştia. mai e timp, imi spun, dar, în orice caz, nu mai împing listele de lecturi până la vârsta la care, îmi imaginam, ar fi ideal să-i ofer din timpul meu şi lui Proust. printre picături, fragmente de seri, secvenţe de nesomn, la lumina lămpii sau în ibooks, cu nasul vârât sub pilotă, citesc cu o ardoare pe care, îmi amintesc bine, am mai crezut-o pierdută cândva în prima tinereţe. căci, să ne înţelegem, la treizeci şi un pic de ani abia dai cu nasul de viaţă şi încerci să înţelegi cum stau lucrurile. viaţa e compusă din momente suave, din gesturi mici şi frumoase, din acele secunde care întregesc suişurile şi coborâşurile oricărei vieţi. acolo se află esenţa frumosului, în felul în care reuşiţi să strecuraţi un vin de calitate, o ciocolată fină, o cafea fierbinte, o oră matinală, o plăcere nocturnă, o muzică neîntreruptă în cele mai fine boxe din lume, un gângurit de copil, o mânuţă strânsă pe stradă, în soarele amiezii, în timp ce cântaţi, la unison, un elefaaant seee legănaaaa...

just your regular Tuesday

zic că-i marţi, dar poate nu-i marţi. sâmbăta trecută eram convinsă că e vineri şi când am aflat am avut nevoie de câteva minute bune ca să-mi resetez starea. da, ştiţi voi, starea aia de sâmbătă. când ştii că e weekend şi parcă sunt copacii mai verzi şi cerul mai albastru. chiar dacă sunt încă în concediu de maternitate, weekendurile îşi păstrează farmecul de weekend. azi, marţi sau nemarţi, am curăţat toată casa, am deschis larg ferestrele, am şters praful, am spălat podelele, am scos haine din maşina de spălat, am băgat altele, l-am oprit pe rumba care pare că se porneşte singur în cele mai nepotrivite momente sau n-am eu chef niciodată să-i aud zumzetul (oricum ideal e să aspire când nu e nimeni pe acasă). am băut o cafea, aştept să sosească un stoc nou de decofeinizată. n-am citit nicio pagină, citesc "istoria iubirii" de nicole krauss şi-mi place mult. mi se pare că mereu ai nevoie de o vacanţă înainte de sărbători şi de încă una de după, ca să te odihneşti.

mai am câteva colţuri prin care trebuie să mai ordonez lucrurile. deşi continuăm să dăm (din haine, cărţi şi alte obiecte nenecesare), tot par foarte multe, tot încerc să le mut de colo-colo şi să le îndes în cutii. din cărţi am dat cel mai mult, dar continui să cumpăr, mai ales din târg. oricum, cu ceva trebuie să umplu şi viitoarea bibliotecă pe întreg peretele, nu? asta când ne vom muta. şi abia aştept!

până atunci însă, decorez pe aici cu drag şi spor. nu pot sta fără să mai schimb câte ceva, fără să găsesc noi şi noi soluţii de amenajare. ştiu că sun ca o reclamă la hornbach (deşi, nu, alea au mai mult umor), dar acum că a venit primăvara chiar mă loveşte dorinţa asta de mutat obiecte dintr-un loc în altul.

cumva sper să vă facă poftă de făcut curăţenie postaea asta. eu am fost pe repede înainte fiindcă deja trebuie hrănit copilul de prânz, timp în care cred că reuşesc să mai citesc câteva pagini din carte. dacă nu acum, atunci în timp ce doarme de după-amiază.

vă las fiindcă tocmai am mai ochit un colţ în care vreau să mai fac puţină ordine.

dacă nu ne mai auzim până duminică, Paşte fericit să aveţi! cu mult cozonac şi pască!

ziua în care a imitat că vorbeşte la telefon

sigur că mi-e dragă mai ceva ca ochii din cap. şi încerc, în acelaşi timp, să fiu obiectivă, ca să pot să o ajut, cel puţin când va mai creşte, acolo unde va fi nevoie. însă, până atunci, eu sunt cioara şi ea e puiul şi azi, la un an şi două luni, m-a imitat când vorbeam la telefon: tocmai răspunsesem, iar ea a luat telefonul ei galben de jucărie, şi l-a dus la ureche şi a început să strige: "daaaa, daaa!". pe un ton serios, ai fi zis că e chiar enervată că interlocutorul nu-i răspunde. ne-am amuzat teribil şi, în acelaşi timp, m-am bucurat să văd că se prinde deja de astfel de lucruri. asta ca doar câteva minute mai târziu, când se plimba prin casă (musai să se plimbe cu câte un obiect în mână), a luat balsamul de buze şi a început să se dea cu el (avea capacul pus) fiindcă mă văzuse pe mine dându-mă cu el, dar cu zile în urmă, nici nu ştiu când. înregistrează tot, nici nu-mi dau seama. cred că abia acum încep să-mi dau seama. sigur că trimite pupici, face cu mâna în semne de la revedere, dar cred că deja sunt fireşti pentru vârsta aceasta, deşi fragedă, ştiu. tot sunt uimită şi bucuroasă şi tot mi se par cele mai frumoase gesturi şi bezelele ei cele mai dulci.

in other news, de dimineaţă am condus până la kaufland, ne-am luat ciocolată faină pentru paşte, am mers la poştă, s-a dormit de prânz căci somn de dimineaţă n-a fost să fie din motive de food shopping, iar la amiază am făcut pâine cu leurdă. trei pâini, ca să fiu mai exactă. bună, cred că-i nemaipomenită cu unt. cel mai mult mi-a plăcut că a ieşit exact consistenţa potrivită, crustă crocantă şi nu foarte groasă, rumenită bine, culoare faină, aerată, crescută şi făcută şi la mijloc. a mâncat şi ea, iar asta e mereu o mare bucurie.

am început să citesc "În spatele blocului" de Mara Wagner (vă invit să-i citiţi şi blogul, scrie minunat). eu am găsit cartea în format fizic la librăria Eminescu (au şi site), pe alte librării online nu am reuşit să o mai găsesc. e o carte tare faină, sunt la jumătate, dar am îndrăgit-o de la primele pagini. am aşteptat mult să o citesc, era pe un wishlist care se prelungea la infinit, dar cred că şi cărţile, la fel ca şi oamenii, ajung la tine la momentul potrivit. m-a dus înapoi în copilărie, pe când aveam vreo 12-14 ani, în tot acel interval în care eşti încă un copil şi, totuşi, simţi că te îndrepţi spre ceva mai serios, spre un tărâm necunoscut care te sperie şi te atrage în egală măsură. fermecătoare momente în carte, emoţii pe care aproape că le uitasem sau nu mi le mai aminteam ca atunci, iar Mara reuşeşte cu o precizie de invidiat să repună în scenă totul, să te facă să simţi că ai din nou vârsta aceea şi nu, nu e obligatoriu să fi crescut în comunism ca să rezonezi cu romanul. o să vă placă, e pur şi simplu fermecătoare.

închei fiindcă se apropie miezul nopţii şi tare-aş vrea să mai strecor puţin netflix până când voi auzi că mă strigă cineva "mama".

dimanche

foarte, foarte somn şi e de-abia 22.00. azi am fost la muzeul de artă recentă pentru a doua oară. prima oară am mers la doar câteva zile de la deschidere şi era destul de bebeluş unfriendly. azi, au contraire, ne-au zis vreo doi inşi că e voie cu căruciorul în lift (data trecută it was a big no-no şi ni se trântise un "sorry", exact aşa, pe englezeşte. contemporan, modern). şi foarte mult plimbat pe străduţele din jur. la muzeu tolici, codruţa cernea, mircea roman, bârlădeanu & co. în expoziţia temporară: pallady (îmi place tare mult mai ales de când i-am citit corespondenţa), aman, tonitza, marcel iancu, jules perahim (descoperire recentă la Suţu şi îndrăgostitu-m-am) şi nu mai ştiu fiindcă somn şi fiindcă oricum se învârtea bebelina cu mine cu tot.

nişte pizza la fabrica (that pizza is getting worse, îmi pare rău s-o zic faţă de un loc drag), apoi ţuşti prin parcul Carol până acasă. ah, dar şi dimineaţă în târg de unde am luat nina cassian şi marin sorescu şi căpşune proaspete şi delicioase. uitasem tocmai de dimineaţa perfectă. la întoarcere am luat aşa uşor un mic colţ de trotuar cu un cauciuc (cauciucurile noi, de vară, ieeei), dar am fost surprinzător de calmă şi mi-am amintit de exemplele concrete dintre rudele care şi după zece ani de condus mai zboară câte-o oglindă. nu zic că-i bine şi că să faceţi ca mine sau ca ei, zic doar că am fost calmă şi nu mi s-a mai părut c-am făcut cine ştie ce năzbâtie în trafic. mai ales ca (încă) începător. mai constat că deşi îmi place să ascult muzică clasică, nu suport, dar nu suport, să o să o ascult când conduc. prefer absolut orice banalităţi şi siropoşenii (ritmate, neapărat ritmate) pe care nu le-aş asculta în mod normal. oare se iteşte la mine celălalt om? că ştiţi că cică unii sunt de nerecunoscut la volan. poate la mine e doar legat de muzică. capăt gusturi muzicale de nerecunoscut.

grădina de sticlă. tatiana ţîbuleac

cioburile. am terminat de citit "grădina de sticlă". trăiesc încă acolo, în carte, printre cioburile scriiturii. ce scriitură şi ce scriitoare. nu se aseamănă nici cu adameşteanu, nici cu m. cărtărescu. şi e acolo, sus, deasupra lor, venind dintr-o altă lume, din toate lumile. să poţi să scrii aşa. şi ea e atât de senină. un înger. un scriitor adevărat. de unde vin visele, de unde vin, mai ales, visele despre care ştim că sunt adevărate - lumi ascunse luminii din timpul zilei, dar lumi care colcăie la suprafaţa pleoapelor şi care zgârie sub piele să iasă afară, să ne tragă spre ele definitiv? sunt trează şi, totuşi, dorm. îmi duc existenţa cu urme de somn fragmentat. cu ce fel de somn să compari somnul fragmentat? nu ştii cum te schimbă, ce jocuri ale minţii îţi lasă în dar la miezul nopţii, nu ştii dacă eşti tot tu dimineaţă şi, cum se va vedea după mai multe capitole, surpriză, nu mai eşti tot tu, deşi tu trăieşti cu impresia că eşti acelaşi. somnul e o vrajă, trebuie să-l dormi ca să nu te păcălească, să nu-ţi dea drumul în lumea viselor pline de drumuri întortocheate şi case cu multe camere în care te pierzi, camere în care n-ai fost niciodată şi pe care le recunoşti.

da, am vrut un pic să mă joc cu textul, să mai trag puţin de influenţa unei cărţi extraordinare. grea, dureroasă, tăioasă, un ciob de sticlă într-o grădină de sticle, oh, îţi vine să spui, oh, copilul meu, te voi strânge în braţe întotdeauna, te voi iubi mereu, te voi proteja cât voi putea, pentru totdeauna. vrei să-i protejezi pe toţi. să-i iei pe toţi de mână. toţi sunt copii. de ce lumea aşa cum e. şi uite că, totuşi, este. şi dumnezeul care apară şi de care ne agăţăm şi care nu îi apără pe toţi? sau oamenii nu ştiu să se apere unii de alţii. lupi şi alţi lupi. oh, şi tot aici mă duc, tot spre carte, ce carte! câte lecţii, câte cuvinte, câte fraze de purtat pentru totdeauna cu tine, câte momente în care ai fi vrut să plângi şi n-ai plâns, doar ai mărit ochii şi ai ciulit urechile şi-ai recitit şi-ai încercat să memorezi şi deşi ţi-a fost prea lene să notezi (sau frică), ţi-ai promis să reciteşti, să extragi lecţiile, secretele.

a şasea carte citită anul ăsta. recuperez intens după ianuarie-februarie în care nu am citit nimic. am început şi "Disco Titanic". mă aştept la lucruri bune. dar tot "Noapte bună, copii" rămâne printre preferate. oh, şi-am citit si The Immortalists. cu greu m-am îndurat să-i dau două steluţe, cumva simţeam că fac un rău, dar parcă mai rău făceam dăcă-i dădeam trei.

în rest, mai nimic. dimineaţă băut o cafea decofeinizată (mare mirare) la o minipizzerie de cartier cu aere de centru şi cu pizza foarte, foarte bună. am mâncat o felie şi am citit câteva pagini din jurnalul lui m.c. în timp ce mi-am băut minicafeluţa (nu suport minicafeluţele).

şi acum somn binemeritat după atâta lectură.

noapte bună, copii!

şi nici măcar nu-i despre cafea

sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la mine. şi, în acelaşi timp, sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la alţii. şi uit constant că e greu (spre imposibil) să-i schimb pe ceilalţi. ştiu, nici măcar nu ar trebui să-mi propun asta. dar tot îmi bâzâie-n cap dorinţa aprinsă de a le zice, mai pe româneşte, vreo două, vreo zece sau vreo două sute nouă, în funcţie de cât consider că ar avea fiecare nevoie. mi-e teamă de oamenii care cred că au doar ei dreptate, de cei care îmbrăţişează certitudinile până în pânzele albe, de cei care cred că ştiu cum se împarte lumea şi că le-au dibuit pe toate (mai ales dacă sunt deja trecuţi de-o vârstă). şi-acum le-aş spune vreo zece celor care mută nişte table de colo-colo la zece şi un sfert duminică seara. dar, ce să-i faci, veaţă de cartier, tre' să te obişnuieşti şi cu asta. or eu nu vreau să mă obişnuiesc cu multe. vreau mult, mult mai mult de la mine. şi chiar dacă adesea mă simt obosită şi îmi dau seama de tiparele mai vechi de gândire care mă ţin pe loc (nu de toate căci atunci aş fi şi eu unul dintre oamenii ăia care le-au desluşit pe toate), îmi dau seama şi de lucrurile pe care le-am depăşit, eliminat sau cucerit.[târşâitul de table continuă].

mi-e tare dor de-un mers la teatru sau de-un film văzut la cinema. aştept să mai crească bebelina şi să mergem împreună. abia aştept în vreme ce timpul de acum e perfect.  vrei să crească şi-n acelaşi timp vrei să fie bebeluş tot timpul.

vreau să văd green book, dar pentru că nici măcar n-am apucat să văd trailerul, ci doar am citit peste tot despre film, chiar vreau să văd green book? mi-e să nu fie ca acele cărţi, mereu aceleaşi, pe care editurile le trimit unor influensări în acelaşi timp şi-atunci vezi cartea peste tot când, de fapt, doar vreo 5% o citesc, restul doar o postează.

[tocmai au trântit nişte ţevi]. mereu mă gândesc că într-o ţară civilizată cineva, undeva, aproape de tot de făptaşi ar da un telefon şi făptaşii ar primi o amendă. am început să citesc The Immortalists după ce am terminat, tot azi, Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (foarte bună carte).

cred că încerc, din nou, să fac zece lucruri în acelaşi timp şi risc să nu-mi iasă nici unul. dacă ar fi să fiu totuşi mai sinceră cu mine şi mai concretă, sunt vreo trei. dar două dintre ele sigur trebuie să iasă. unul ar fi scrisul, or asta e o călătorie lungă (sănătoasă şi voioasă să fiu şi să scriu până la 100 de ani - da, nu strică astfel de încurajări niciodată, credeţi-mă şi încercaţi-le şi voi).

e tare straniu să revin aici, să scriu, să mă adresez neantului (deşi sper că mai există pe acolo cititori rătăciţi, oameni care încă îşi amintesc de bloguri).

ascult o piesă de steve reich în care sunt şi sirene de ambulanţă. şi în acelaşi timp se aud şi pe stradă fiindcă locuim aproape de un spital.

ceea ce voiam să spun mai sus e că am făcut lucruri un picuţ mai măreţe decât în anii trecuţi şi mi-am dat seama că vreau mult mai mult de la mine şi că pot face mult mai mult. aşa că mi-am stabilit nişte obiective destul de înăltuţe (ştiu, m-au atacat diminutivele).

creierul meu a luat o pauză binemeritată de câteva luni de zile de la ştiri şi păreri şi incendii fără foc. şi e bine să stai măcar puţin în bulă, cu condiţia să votezi cu cine trebuie.

între timp, mă gândesc că trece şi luna martie şi eu tot n-am curaj să trimit un manuscris. pe de o parte, îmi imaginez că nu am nimic de pierdut, dar în acelaşi timp mă oftic şi că nu sunt suficient de obiectivă. nu cred că un scriitor real nu se îndoieşte de ceea ce scrie. iubeşti şi deteşti ceea ce ai scris în egală măsură. azi îţi place, mâine, nu. şi sănătos e să-ţi doreşti mai mult de la tine, întotdeauna mai mult. să scrii mai bine, să poţi mai mult.

cam atât, m-am încălzit de la atâta scris şi vreau să revin la The Immortalists. şi dacă sunteţi pe aici (whoever you are, whoever you are), lăsaţi în scris un hello. :)

a, da. am revenit aici ca să-mi hrănesc din nou creierul cu scrisul şi să-i reamintesc cum să tasteze repede şi să scrie un picuţ mai bine, un picuţ mai pe româneşte, un picuţ mai a la polirom.

îmi verific paşii

scriu fără facebook care să îmi sufle în ceafă. e bine, e tare bine. iei lumea în palme şi lumea te culcuşeşte în ea atunci când nu-ţi aminteşte cum şi cât poate să te doară. te loveşti altfel de lume atunci când ramâi doar tu cu simţurile tale nealterate şi fără întrebări trimise de un algoritm creat de necunoscuţi. vieţile noastre sunt mărunte şi ne prinde tare bine un software care să ne facă să ne simţim un pic mai mari decât suntem. dar încearcă să trăieşti puţin fără facebook ca să redescoperi cine eşti, de fapt, ce-ţi place să faci şi cum îţi petreci timpul tu cu tine. fiecare vârstă vine cu provocările ei, dar mi se pare că facebook doar pune un pansament peste toate. pentru cei care au fost cândva pe-aici şi care nu mai ştiu nimic de verde ursuz: acum trei ani l-am cunoscut pe cel care îmi este astăzi soţ şi de care sunt în continuare la fel de îndrăgostită. fericirea vine şi din iubirea celuilalt şi din recunoştinţă. avem o fetiţă de opt luni. am o fetiţă de opt luni. o iubesc cu tot sufletul şi ea este inima mea. uneori o privesc şi îmi dau lacrimile fiindcă e un miracol să o am în viaţa mea. şi regret orice final de zi în care uit să fiu recunoscătoare pentru ea. viaţa ta e mai plină fără să dai scroll prin vieţile altora, îţi promit. e mult mai interesant să-ţi vezi de ale tale fără să-ţi întinzi la uscat rufele pe gardul vecin. cam ăsta e facebook, nu?
nu am mai citit aproape deloc în ultimele două luni de zile şi-mi lipseşte. dar am devorat în august trei cărţi de amy tan, sper că asta se pune. cam 1500 de pagini dintr-un foc. iar acum am vreo cinci cărţi începute şi peste douăzeci cumpărate şi necitite. dar revine cheful şi o să am puţin mai mult timp din nou ca să citesc.
cum e acasă? cum e în concediu de maternitate? e bine. e splendid. te obişnuieşti uşor cu netrezitul dimineaţa.  de fapt, încă te trezeşti dimineaţă, dar nu mai trebuie să te îmbraci şi să ieşi afară. :)) şi asta sigur face diferenţa.
revelaţii? câteva, dar cred că mi-am dat seama că mai am de lucru cu mine ca să fiu un om mai puternic şi mai curajos. şi mai ştiu că am lângă mine oamenii care mă susţin pentru a fi un astfel de om, mai sănătos din aceste puncte de vedere. sunt calităţi pe care trebuie să le câştigi, muşchi pe care trebuie să-i antrenezi. nu e toată viaţa noastră o lecţie continuă? nu despre asta e viaţa noastră de oameni?
dacă mai sunteţi pe aici, hai-hui, daţi un semn. ştiţi voi, ca pe vremuri. când nu era facebook.