azi, bucurie mare

azi, bucurie mare. printre altele, mi-am găsit cărţile la humanitas kretzulescu. amândouă. eram cu pitica în braţe, abia trezită din somn. m-am simţit un pic mai scriitoare, se poate (?!). m-am bucurat, e drept, m-am bucurat să fiu acolo, pe raftul de literatură română, tocmai acolo unde nu credeam c-ajung. şi-mi tot amintesc cum eu sunt de-abia la început, dar că trebuie să scriu şi să scriu şi să scriu. aşa că, iată, să revin pe blog nu a fost o idee chiar rea, observ şi că au crescut vizualizările deci mai există câţiva cititori pe aici. azi a fost o zi cu soare, cu plimbat bebelina între noi (merge singură acum), cu expoziţie, cu Brauner, Corneliu Baba, Jules Perahim (îl iubesc!), Tonitza, Ciucurencu şi mulţi alţii. apoi prânz într-un loc nu neapărat preferat, dar cu mâncare întotdeauna bună, deci cumva preferat, apoi dulce la Camera din faţă unde am prins în sfârşit loc, apoi într-un final după mult mers pe jos am ajuns şi la kretzulescu unde am văzut minunea. amuzant a fost că erau atât de înghesuite cărţile încât n-am putut să extrag niciunul dintre exemplare. aşa de tare le-am mai înghesuit doar eu în biblioteca de acasă pentru ca ea să nu le mai scoată de pe raft şi să le mai roadă (a ronţăit cu succes două exemplare din Eminescu, al doilea luat ca să-l înlocuiască pe primul, n-a sfârşit nici acela cu bine).
cam atât despre azi fiindcă a fost frumoasă. ieri am cumpărat un volum de elena vlădăreanu. bani. muncă. timp liber. oare am scris? cum uit!!! minunată carte, frumoasă îndrăzneală.


noapte bună, copii!

grădina de sticlă. tatiana ţîbuleac

cioburile. am terminat de citit "grădina de sticlă". trăiesc încă acolo, în carte, printre cioburile scriiturii. ce scriitură şi ce scriitoare. nu se aseamănă nici cu adameşteanu, nici cu m. cărtărescu. şi e acolo, sus, deasupra lor, venind dintr-o altă lume, din toate lumile. să poţi să scrii aşa. şi ea e atât de senină. un înger. un scriitor adevărat. de unde vin visele, de unde vin, mai ales, visele despre care ştim că sunt adevărate - lumi ascunse luminii din timpul zilei, dar lumi care colcăie la suprafaţa pleoapelor şi care zgârie sub piele să iasă afară, să ne tragă spre ele definitiv? sunt trează şi, totuşi, dorm. îmi duc existenţa cu urme de somn fragmentat. cu ce fel de somn să compari somnul fragmentat? nu ştii cum te schimbă, ce jocuri ale minţii îţi lasă în dar la miezul nopţii, nu ştii dacă eşti tot tu dimineaţă şi, cum se va vedea după mai multe capitole, surpriză, nu mai eşti tot tu, deşi tu trăieşti cu impresia că eşti acelaşi. somnul e o vrajă, trebuie să-l dormi ca să nu te păcălească, să nu-ţi dea drumul în lumea viselor pline de drumuri întortocheate şi case cu multe camere în care te pierzi, camere în care n-ai fost niciodată şi pe care le recunoşti.

da, am vrut un pic să mă joc cu textul, să mai trag puţin de influenţa unei cărţi extraordinare. grea, dureroasă, tăioasă, un ciob de sticlă într-o grădină de sticle, oh, îţi vine să spui, oh, copilul meu, te voi strânge în braţe întotdeauna, te voi iubi mereu, te voi proteja cât voi putea, pentru totdeauna. vrei să-i protejezi pe toţi. să-i iei pe toţi de mână. toţi sunt copii. de ce lumea aşa cum e. şi uite că, totuşi, este. şi dumnezeul care apară şi de care ne agăţăm şi care nu îi apără pe toţi? sau oamenii nu ştiu să se apere unii de alţii. lupi şi alţi lupi. oh, şi tot aici mă duc, tot spre carte, ce carte! câte lecţii, câte cuvinte, câte fraze de purtat pentru totdeauna cu tine, câte momente în care ai fi vrut să plângi şi n-ai plâns, doar ai mărit ochii şi ai ciulit urechile şi-ai recitit şi-ai încercat să memorezi şi deşi ţi-a fost prea lene să notezi (sau frică), ţi-ai promis să reciteşti, să extragi lecţiile, secretele.

a şasea carte citită anul ăsta. recuperez intens după ianuarie-februarie în care nu am citit nimic. am început şi "Disco Titanic". mă aştept la lucruri bune. dar tot "Noapte bună, copii" rămâne printre preferate. oh, şi-am citit si The Immortalists. cu greu m-am îndurat să-i dau două steluţe, cumva simţeam că fac un rău, dar parcă mai rău făceam dăcă-i dădeam trei.

în rest, mai nimic. dimineaţă băut o cafea decofeinizată (mare mirare) la o minipizzerie de cartier cu aere de centru şi cu pizza foarte, foarte bună. am mâncat o felie şi am citit câteva pagini din jurnalul lui m.c. în timp ce mi-am băut minicafeluţa (nu suport minicafeluţele).

şi acum somn binemeritat după atâta lectură.

noapte bună, copii!

şi nici măcar nu-i despre cafea

sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la mine. şi, în acelaşi timp, sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la alţii. şi uit constant că e greu (spre imposibil) să-i schimb pe ceilalţi. ştiu, nici măcar nu ar trebui să-mi propun asta. dar tot îmi bâzâie-n cap dorinţa aprinsă de a le zice, mai pe româneşte, vreo două, vreo zece sau vreo două sute nouă, în funcţie de cât consider că ar avea fiecare nevoie. mi-e teamă de oamenii care cred că au doar ei dreptate, de cei care îmbrăţişează certitudinile până în pânzele albe, de cei care cred că ştiu cum se împarte lumea şi că le-au dibuit pe toate (mai ales dacă sunt deja trecuţi de-o vârstă). şi-acum le-aş spune vreo zece celor care mută nişte table de colo-colo la zece şi un sfert duminică seara. dar, ce să-i faci, veaţă de cartier, tre' să te obişnuieşti şi cu asta. or eu nu vreau să mă obişnuiesc cu multe. vreau mult, mult mai mult de la mine. şi chiar dacă adesea mă simt obosită şi îmi dau seama de tiparele mai vechi de gândire care mă ţin pe loc (nu de toate căci atunci aş fi şi eu unul dintre oamenii ăia care le-au desluşit pe toate), îmi dau seama şi de lucrurile pe care le-am depăşit, eliminat sau cucerit.[târşâitul de table continuă].

mi-e tare dor de-un mers la teatru sau de-un film văzut la cinema. aştept să mai crească bebelina şi să mergem împreună. abia aştept în vreme ce timpul de acum e perfect.  vrei să crească şi-n acelaşi timp vrei să fie bebeluş tot timpul.

vreau să văd green book, dar pentru că nici măcar n-am apucat să văd trailerul, ci doar am citit peste tot despre film, chiar vreau să văd green book? mi-e să nu fie ca acele cărţi, mereu aceleaşi, pe care editurile le trimit unor influensări în acelaşi timp şi-atunci vezi cartea peste tot când, de fapt, doar vreo 5% o citesc, restul doar o postează.

[tocmai au trântit nişte ţevi]. mereu mă gândesc că într-o ţară civilizată cineva, undeva, aproape de tot de făptaşi ar da un telefon şi făptaşii ar primi o amendă. am început să citesc The Immortalists după ce am terminat, tot azi, Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (foarte bună carte).

cred că încerc, din nou, să fac zece lucruri în acelaşi timp şi risc să nu-mi iasă nici unul. dacă ar fi să fiu totuşi mai sinceră cu mine şi mai concretă, sunt vreo trei. dar două dintre ele sigur trebuie să iasă. unul ar fi scrisul, or asta e o călătorie lungă (sănătoasă şi voioasă să fiu şi să scriu până la 100 de ani - da, nu strică astfel de încurajări niciodată, credeţi-mă şi încercaţi-le şi voi).

e tare straniu să revin aici, să scriu, să mă adresez neantului (deşi sper că mai există pe acolo cititori rătăciţi, oameni care încă îşi amintesc de bloguri).

ascult o piesă de steve reich în care sunt şi sirene de ambulanţă. şi în acelaşi timp se aud şi pe stradă fiindcă locuim aproape de un spital.

ceea ce voiam să spun mai sus e că am făcut lucruri un picuţ mai măreţe decât în anii trecuţi şi mi-am dat seama că vreau mult mai mult de la mine şi că pot face mult mai mult. aşa că mi-am stabilit nişte obiective destul de înăltuţe (ştiu, m-au atacat diminutivele).

creierul meu a luat o pauză binemeritată de câteva luni de zile de la ştiri şi păreri şi incendii fără foc. şi e bine să stai măcar puţin în bulă, cu condiţia să votezi cu cine trebuie.

între timp, mă gândesc că trece şi luna martie şi eu tot n-am curaj să trimit un manuscris. pe de o parte, îmi imaginez că nu am nimic de pierdut, dar în acelaşi timp mă oftic şi că nu sunt suficient de obiectivă. nu cred că un scriitor real nu se îndoieşte de ceea ce scrie. iubeşti şi deteşti ceea ce ai scris în egală măsură. azi îţi place, mâine, nu. şi sănătos e să-ţi doreşti mai mult de la tine, întotdeauna mai mult. să scrii mai bine, să poţi mai mult.

cam atât, m-am încălzit de la atâta scris şi vreau să revin la The Immortalists. şi dacă sunteţi pe aici (whoever you are, whoever you are), lăsaţi în scris un hello. :)

a, da. am revenit aici ca să-mi hrănesc din nou creierul cu scrisul şi să-i reamintesc cum să tasteze repede şi să scrie un picuţ mai bine, un picuţ mai pe româneşte, un picuţ mai a la polirom.

îmi verific paşii

scriu fără facebook care să îmi sufle în ceafă. e bine, e tare bine. iei lumea în palme şi lumea te culcuşeşte în ea atunci când nu-ţi aminteşte cum şi cât poate să te doară. te loveşti altfel de lume atunci când ramâi doar tu cu simţurile tale nealterate şi fără întrebări trimise de un algoritm creat de necunoscuţi. vieţile noastre sunt mărunte şi ne prinde tare bine un software care să ne facă să ne simţim un pic mai mari decât suntem. dar încearcă să trăieşti puţin fără facebook ca să redescoperi cine eşti, de fapt, ce-ţi place să faci şi cum îţi petreci timpul tu cu tine. fiecare vârstă vine cu provocările ei, dar mi se pare că facebook doar pune un pansament peste toate. pentru cei care au fost cândva pe-aici şi care nu mai ştiu nimic de verde ursuz: acum trei ani l-am cunoscut pe cel care îmi este astăzi soţ şi de care sunt în continuare la fel de îndrăgostită. fericirea vine şi din iubirea celuilalt şi din recunoştinţă. avem o fetiţă de opt luni. am o fetiţă de opt luni. o iubesc cu tot sufletul şi ea este inima mea. uneori o privesc şi îmi dau lacrimile fiindcă e un miracol să o am în viaţa mea. şi regret orice final de zi în care uit să fiu recunoscătoare pentru ea. viaţa ta e mai plină fără să dai scroll prin vieţile altora, îţi promit. e mult mai interesant să-ţi vezi de ale tale fără să-ţi întinzi la uscat rufele pe gardul vecin. cam ăsta e facebook, nu?
nu am mai citit aproape deloc în ultimele două luni de zile şi-mi lipseşte. dar am devorat în august trei cărţi de amy tan, sper că asta se pune. cam 1500 de pagini dintr-un foc. iar acum am vreo cinci cărţi începute şi peste douăzeci cumpărate şi necitite. dar revine cheful şi o să am puţin mai mult timp din nou ca să citesc.
cum e acasă? cum e în concediu de maternitate? e bine. e splendid. te obişnuieşti uşor cu netrezitul dimineaţa.  de fapt, încă te trezeşti dimineaţă, dar nu mai trebuie să te îmbraci şi să ieşi afară. :)) şi asta sigur face diferenţa.
revelaţii? câteva, dar cred că mi-am dat seama că mai am de lucru cu mine ca să fiu un om mai puternic şi mai curajos. şi mai ştiu că am lângă mine oamenii care mă susţin pentru a fi un astfel de om, mai sănătos din aceste puncte de vedere. sunt calităţi pe care trebuie să le câştigi, muşchi pe care trebuie să-i antrenezi. nu e toată viaţa noastră o lecţie continuă? nu despre asta e viaţa noastră de oameni?
dacă mai sunteţi pe aici, hai-hui, daţi un semn. ştiţi voi, ca pe vremuri. când nu era facebook.

locuri în care să fii tu

citesc, scriu (mai pe scurt), beau cafele decofeinizate (surprinzător de bune, surprinzător de cu acelaşi efect pentru mine - niciunul, cum nici cafeaua normală nu avea). înfulec în aceste zile cărţile una după alta, mânată de o foame de lectură şi-o plăcere a cititului deopotrivă. mi-era dor. dar acest citit e mai cumpătat şi mai exersat în acelaşi timp. poate că pauza asta inevitabilă a făcut să devin un cititor mai atent şi mai puţin grăbit. zilele acestea, "spulberatic" de anca vieru. un roman care ştie să te surprindă, să te-apropie de personaje, să te facă să crezi că te poţi îndepărta de ele şi, pe nepregătite, să îţi dai seama că eşti cucerit. lecţie de "aşa da" şi acum am pus pe listă şi "felii de lămâie". am scurtat lista de bookfest cu mai multe titluri cumpărate săptămâna trecută. ieşisem din casă doar pentru o revistă şi dilema veche, dar paşii m-au purtat o staţie de metrou mai departe, până la o librărie din care am ieşit cu mai mulţi autori români. şi mă încântă alegerile făcute. duminică la bookfest lansez "memoria corpurilor", cel de-al doilea roman al meu. l-am început pe al treilea, încet, cu grijă. cu o atenţie care n-ar fi existat fără aceste două prime cărţi. sunt convinsă de asta. nici nu visam cred cu adevărat la asta când scriam de două-trei ori pe zi pe acest blog. pe atunci pe când oamenii încă mai citeau avid bloguri, când primele pagini pe care le deschideai dimineaţa ca să le savurezi la cafea erau de blogspot şi nu de facebook. dar mi se pare că, uşor-uşor, revenim. ne întoarcem atenţia spre lucrurile care ne reţin mai mult rădarea. ne răzvrătim şi nu mai credem în statistile care spun că nu suntem capabili să citim mai mult de trei minute un text sau că atenţia noastră trenuie captivată în primele şapte secunde. nu, nu mai cred nici eu în astfel de lucruri. redescopăr însemnătatea timpului, îmi iau fiica în braţe şi respir fiecare minut alături de ea.