oare îmi pierd inspiraţia dacă mai scriu aici

 am început să scriu din nou. pentru mine, pentru cititorul ideal, dar mai ales pentru cel nevăzut. în primul rând pentru mine. muzica e cel mai bun vin inventat vreodată. clişeic, ieftin, spuneţi-i cum vreţi. dar e în ea o beţie de neegalat. probabil că asta n-ar da bine într-o poezie. mă gândesc azi la oameni care nu mai sunt. care au dispărut cu totul de pe faţa pământului. apoi mă gândesc la senzaţia asta a noastră de permanenţă, continuu între viitor şi trecut, între ceea ce n-am ştiut să fim şi ceea ce n-avem habar cum să ajungem. preţios e timpul acesta pentru mine. timpul scrisului, al recunoaşterii. un timp pe care-mi promit să-l sculptez cu totul altfel. un timp pe care mi-l datorez şi pe care uit să-l extrag. citesc nebuneşte, lacom. pe de o parte, mă privesc şi-mi spun că am crescut. că o viaţă de om se împarte în nenumărate secvenţe. dar am datoria de a şlefui ce e de şlefuit. de a continua ce e de continuat. va urma. 

e amuzant

 

găsesc în a scrie despre cărţi o plăcere extraordinară. mintea, recunoscătoare pentru exerciţiu, îşi savurează fiecare victorie. retrăiesc în mijlocul cărţilor, în miezul lor în care eşti forţat să pătrunzi atunci când se cere mai mult de la tine, atunci când treci de obişnuinţa lecturii pentru a descoperi mai mult, din ce în ce mai mult. şi, în paralel, alte rânduri se scriu prin caiete, cărţi întregi sau fragmente date uitării, promisiuni făcute altor oameni, acum anihilate. dar ce bucurie să ajungi la vârsta la care eşti înconjurat doar de prieteni care-ţi respectă deciziile strict legate de a scrie sau a nu mai scrie o anume carte. ce bucurie să ştii că, în sfârşit, s-a încheiat fragilitatea imatură a legăturilor "primejdioase". mă văd aproape ca un mic bătrân cu pipă, satisfăcut de teancurile de cărţi din jurul său şi de nepoţii din preajmă. bineînţeles, realitatea ar putea înfăţişa şi o bătrână, dar probabil că, din pasiune pentru Dickens, mă imaginez că sunt el la bătrâneţe. descopăr plăcerea de a da peste autori noi pe care nu i-am citit niciodată până acum. nu vreau să privesc în urmă şi să mă cutremur că în anii trecuţi nu i-am citit pe toţi aceştia. mai e timp, imi spun, dar, în orice caz, nu mai împing listele de lecturi până la vârsta la care, îmi imaginam, ar fi ideal să-i ofer din timpul meu şi lui Proust. printre picături, fragmente de seri, secvenţe de nesomn, la lumina lămpii sau în ibooks, cu nasul vârât sub pilotă, citesc cu o ardoare pe care, îmi amintesc bine, am mai crezut-o pierdută cândva în prima tinereţe. căci, să ne înţelegem, la treizeci şi un pic de ani abia dai cu nasul de viaţă şi încerci să înţelegi cum stau lucrurile. viaţa e compusă din momente suave, din gesturi mici şi frumoase, din acele secunde care întregesc suişurile şi coborâşurile oricărei vieţi. acolo se află esenţa frumosului, în felul în care reuşiţi să strecuraţi un vin de calitate, o ciocolată fină, o cafea fierbinte, o oră matinală, o plăcere nocturnă, o muzică neîntreruptă în cele mai fine boxe din lume, un gângurit de copil, o mânuţă strânsă pe stradă, în soarele amiezii, în timp ce cântaţi, la unison, un elefaaant seee legănaaaa...

 scrie. fără să priveşti, fără să simţi, fără să înţelegi. fără să vrei să adânceşti prea mult lucrurile. nu ajungi oricum aşa, cu una, cu două, la tot ceea ce contează cu adevărat. la miezul lucrurilor, nu aşa cum poţi ajunge la ele prin scris. pentru asta trebuie să călătoreşti într-o adâncime pe care nu o cunoşti decât dacă vei continua, pentru ÎNTOTDEAUNA, să redescoperi lumea. ce cuvinte. aproape un nonsens dacă n-ar cuprinde, în realitate, atât adevăr. paradoxul a tot ceea ce există. cum spuneam, miezul lucrurilor. esenţa invizibilă, dar conştientă, ca o inimă caldă. 

Mai puternic ca niciodată

te-aș întreba cu ce semne vii, ce însemne porți,
cine a făcut să vedem noaptea ca pe o biserică netencuită
luminată doar de speranțe și muzică
cine a presărat un destin atât de departe
cine pune la încercare tot ceea ce facem
și noi ne punem la încercare și eu, iată,
fără să știu, el viaje,
și cu ce forță, cu ce hotărăre,
reconstruirea interioară
biserica fortificată cu jazz și o voce
care străbate timpul și viața
când ne aparținem mai mult ca niciodată
el viaje, trebuie să facem și călătoria asta care ne face oameni
oameni la care te uiți și zâmbești și de care te îndrăgostești fără să-i fi cunoscut vreodată
el viaje și nopțile noastre luminate de stele
de lumini dintr-o altă țară
și câte, și câte vor mai veni
el viaje, eu cum nu m-am cunoscut niciodată,
dar cum mi-am dorit dintotdeauna să fiu

am venit aici pe-ascuns

de-acum două zile, orbitor, volumul I. lucrez, oarecum, încă nu am început, am amânat, iată, pentru a reveni aici, munca pentru un atelier. dar e acolo, scriu aici şi revin. şi vine şi a cincea ediţie a clubului de carte. şi e atâta fericire în lucrul ăsta încât nu ştiu cum să-l descriu. cum a apărut, cum de s-a închegat atât de bine, cum de toţi oamenii aceştia minunaţi. acum am dimineţile mele cu mine, dimineţile mele care încep uneori de la 6, e întuneric afară, iubesc liniştea străzii când ies din casă, liniştea pe care nici măcar cele două staţii de metrou nu o tulbură. aştept primăvara, aştept vremea aceea în care la 6:30 o să mă pot îndrepta spre birou, mi-e atât de drag locul acela, felul în care s-a transformat totul, recunoştinţa pe care o simt şi care este, şi ea, greu de explicat. ne apropiem de lansarea cărţii. aş mai fi putut scrie, cred, încă o sută de pagini. but done is better than perfect.
şi-acum mă întorc spre creativitate, zona asta de cald, de inimă, de drag, de tot ceea ce cunoşti cel mai bine despre tine. căci nimic nu se poate fără.
am străbătut acum vreo două săptămâni două dintre bulevardele mele preferate, cu muzica în căşti, cu privirile oamenilor care păreau să-mi zâmbească, iubeam toate clădirile, toate fragmentele, toate momentele. lumina mea preferată, muzica mea preferată, plimbările mele preferate. ştii cum uneori simţi că zbori?

mai puţin acum, când e gheaţă. şi vreau primăvară, multă primăvară. şi muzica mea care hrăneşte creativitatea şi care mă face să îndrăznesc mai mult.

tinereţea noastră constă în sentimente şi-n felul în care trăim, iubim, sperăm. şi, mai ales, în felul în care ştim să ne descoperim din nou şi din nou, mai mult şi tot mai mult. mi se pare că mai am atâtea de cucerit, de înţeles. curiozitatea mea a crescut, descopăr o femeie pe care abia o întrezăream acum mulţi ani, o admiram de la distanţă. şi-acum distanţa dintre mine şi cine voiam să fiu se micşorează, dar în acelaşi timp rămâne constantă. mă apropii în timp ce continui să merg mai departe, tot mai departe.

e un timp pentru toate. şi cum simt că a fost timpul pentru această carte, aşa ştiu că va fi timpul pentru ficţiune, dar altfel, fiindcă acum citesc din nou, mult, neîntrerupt, nefragmentat, scriu, luminile, momentele, propoziţiile care se strecoară în somn sau odată cu primele gânduri ale zilei au revenit toate la mine.