scriu din camera-bibliotecă, nu s-au schimbat prea multe și, în același timp, totul s-a schimbat. e suficient să revii în același loc virtual ca să te poți privi cu aceeași pereche de ochi. e un exercițiu facil, dar ai totuși nevoie de puțin curaj pentru asta, doar în caz că descoperi că, în realitate, nimic nu mai e ce a fost. vezi însă că lucrurile se schimbă mai puțin și mai greu decât își imaginează oamenii. mai bine zis, decât ne temem că se schimbă. ar fi, fără îndoială, mai ușor, să vedem că nu suntem atât de diferiți. cert e că întotdeauna o să ai nevoie de muzica potrivită. alegi piesa greșită și pierzi tot. 

mai degrabă, doar locurile virtuale nu mai sunt ce-au fost. și-au pierdut savoarea, și-au pierdut intimitatea unui spațiu sigur și, totodată, expus. privitorii au existat dintotdeauna, pe margini, cu degetele încleștate de peretele subțire de sticlă din spatele căruia ne plăcea să ne scriem nopțile. doar că acum îndrăznesc să strige la tine, să-ți spună unde nu ai pus punct sau virgulă. acum pot să muște. 

nici vorbă de așa ceva acolo unde scrii ca să nu te citească nimeni. și e, în orice caz, cu mult mai ușor atunci când asculți aceeași muzică pe care s-a scris. misiune imposibilă, dar salvatoare. 

jurnal de bord

 suntem patru acum și încă plimb pe limbă propoziția: am doi copii. chiar dacă treci prin ele, chiar dacă jonglezi zilnic cu tot ce înseamnă viața în pandemie, te trezești dincolo și privești la ei, doi copii ai tăi, doi copii pe care tu i-ai făcut, doi omuleți mici, parte din tine, urmând să crească oameni mari, să-ți tot spună mamă. e o frumusețe aparte a vieții, întotdeauna greu de pus în cuvinte. 

e util acest jurnal "de bord" pe care l-am ținut atâția ani și pe care, timid, încerc să-l hrănesc acum atunci când pot. dorința e alta, e aceea de a exersa scrisul în orice formă a lui, de a vedea cum sunt azi și în ce direcție o pot lua anumite fraze, anumite idei.

dar e bine, e un pas înainte. am redus lista de lecturi, mi-am micșorat unele obiective ca să fac loc altora. oare o să mă descurc?

mintea mea derulează un viitor de care am grijă, atât cât pot, în prezent. e o recuperare a unui sine care se împletește însă cu cine sunt acum. și pare-mi-se că am mai crescut un pic, că am făcut față unor lucruri cu brio, că eforturile mele există, chiar dacă nu se văd întotdeauna. 

scriu când și cât doarme matei, pregătesc cronica pentru ziar, fur timpului rânduri și mă întreb, timid, dacă doar mi se pare sau încep să văd rezultatele muncii din ultimii doi ani. 

planuri

 

dar din aproape-n aproape. nu prea îmi mai place să-mi fac planuri pe perioade îndelungate de timp, e ceva ce ține de oboseală, de mintea care funcționează doar dacă iau lucrurile pe rând, pas cu pas. amân, de multe ori, zile în șir, să dau un telefon, doar pentru că simt că nu am dispoziția necesară, un strop extra de energie și concentrare pentru a purta o conversație care nu va însemna nimic. ca atunci când suni pe cineva din obligație sau un prieten care, odată cu pandemia, a devenit o simplă cunoștință. să vorbim doar despre temperaturile de afară și cam atât. 

cert e că am totuși planuri pentru noul an. doar că n-am luat nicio pauză pentru a mă gândi la ele, pentru a-mi da seama cum să le organizez mai bine. și azi am avut revelația faptului că va trebui să încep să le îndeplinesc încă din ianuarie, să îmi gestionez timpul și mintea în așa măsură încât să nu mai amân până când am dispoziția necesară, cum fac cu telefoanele. 

sigur că sunt zile și zile, dar cred că pentru cei care au lucrat de acasă în pandemie și care mai cresc și 1, 2, 3, 7 copii atunci lucrurile devin cu atât mai năucitoare pentru mintea ta. lucrurile alea care te inspiră, o plimbare, un film la cinema, o cafea băută în mers cu muzica în căști sunt rare, dispar în pandemie, se risipesc odată cu grijile aproape zilnice, firești, ale maturității. 

firește că nu voi scrie nimic concret despre planurile sau, mai degrabă, despre planul pe care îl am în minte. în ciuda cronicilor de carte pe care le scriu pe laptop, rămân un om dedicat scrisului tipărit, hârtiei, lumii compuse din analog și emoții nedigitalizate. 

am citit peste o sută de cărți anul acesta, cu săptămâni în care nu am citit nimic. scopul e să citesc o sută cincizeci, să vedem dacă pot recupera la capitolul poezie. printre volumele de anul acesta, mi-au rămas în minte "scrum" de veronica ștefăneț, "berlin" de berta szocs, "dactilografa de noapte" de nora iuga și încă un volum de nicolae coande. la capitolul roman au fost mult mai multe care mi-au rămas în minte, printre preferate se numără "clovnul" de iulian ciocan, "hortensia papadat-bengescu: străina" de ana maria sandu, "în umbra ei" de simona antonescu, "din cer au căzut trei mere" de narine abgarian și "big sur" de jack kerouac. ar mai fi câteva, dar ar fi pe locul doi. jurnalul lui matei călinescu, din nou, un preferat. mi-am pregătit stocuri de cărți pe care să le citesc după ce am terminat programul obișnuit de muncă, doar că între cronici e greu să mai strecori și pentru tine un titlu preferat, rămas în așteptare (matei călinescu, javier marias, virginia woolf, ca să dau doar câteva nume). 

mi-e dor de firescul întâlnirilor cu alți oameni, fără grija pandemiei. ce dor, ce dor nebun, par să fi fost într-o altă lume. când ești extrem de sensibil la schimbările mediului, o astfel de izolare te curbează și pe tine un pic, te apleacă întocmai ca pe o salcie care așteaptă cuminte să treacă furtuna. sigur că vor fi mereu unii aventuroși pentru care nimic nu va părea să se schimbe, spre care vei privi cu admirație și ușoară invidie în egală măsură, mix firesc, uman și neutru. 

până la urmă, a vorbi despre unele lucruri înseamnă a le face să se întâmple, nu-i așa? 

oare îmi pierd inspiraţia dacă mai scriu aici

 am început să scriu din nou. pentru mine, pentru cititorul ideal, dar mai ales pentru cel nevăzut. în primul rând pentru mine. muzica e cel mai bun vin inventat vreodată. clişeic, ieftin, spuneţi-i cum vreţi. dar e în ea o beţie de neegalat. probabil că asta n-ar da bine într-o poezie. mă gândesc azi la oameni care nu mai sunt. care au dispărut cu totul de pe faţa pământului. apoi mă gândesc la senzaţia asta a noastră de permanenţă, continuu între viitor şi trecut, între ceea ce n-am ştiut să fim şi ceea ce n-avem habar cum să ajungem. preţios e timpul acesta pentru mine. timpul scrisului, al recunoaşterii. un timp pe care-mi promit să-l sculptez cu totul altfel. un timp pe care mi-l datorez şi pe care uit să-l extrag. citesc nebuneşte, lacom. pe de o parte, mă privesc şi-mi spun că am crescut. că o viaţă de om se împarte în nenumărate secvenţe. dar am datoria de a şlefui ce e de şlefuit. de a continua ce e de continuat. va urma. 

e amuzant

 

găsesc în a scrie despre cărţi o plăcere extraordinară. mintea, recunoscătoare pentru exerciţiu, îşi savurează fiecare victorie. retrăiesc în mijlocul cărţilor, în miezul lor în care eşti forţat să pătrunzi atunci când se cere mai mult de la tine, atunci când treci de obişnuinţa lecturii pentru a descoperi mai mult, din ce în ce mai mult. şi, în paralel, alte rânduri se scriu prin caiete, cărţi întregi sau fragmente date uitării, promisiuni făcute altor oameni, acum anihilate. dar ce bucurie să ajungi la vârsta la care eşti înconjurat doar de prieteni care-ţi respectă deciziile strict legate de a scrie sau a nu mai scrie o anume carte. ce bucurie să ştii că, în sfârşit, s-a încheiat fragilitatea imatură a legăturilor "primejdioase". mă văd aproape ca un mic bătrân cu pipă, satisfăcut de teancurile de cărţi din jurul său şi de nepoţii din preajmă. bineînţeles, realitatea ar putea înfăţişa şi o bătrână, dar probabil că, din pasiune pentru Dickens, mă imaginez că sunt el la bătrâneţe. descopăr plăcerea de a da peste autori noi pe care nu i-am citit niciodată până acum. nu vreau să privesc în urmă şi să mă cutremur că în anii trecuţi nu i-am citit pe toţi aceştia. mai e timp, imi spun, dar, în orice caz, nu mai împing listele de lecturi până la vârsta la care, îmi imaginam, ar fi ideal să-i ofer din timpul meu şi lui Proust. printre picături, fragmente de seri, secvenţe de nesomn, la lumina lămpii sau în ibooks, cu nasul vârât sub pilotă, citesc cu o ardoare pe care, îmi amintesc bine, am mai crezut-o pierdută cândva în prima tinereţe. căci, să ne înţelegem, la treizeci şi un pic de ani abia dai cu nasul de viaţă şi încerci să înţelegi cum stau lucrurile. viaţa e compusă din momente suave, din gesturi mici şi frumoase, din acele secunde care întregesc suişurile şi coborâşurile oricărei vieţi. acolo se află esenţa frumosului, în felul în care reuşiţi să strecuraţi un vin de calitate, o ciocolată fină, o cafea fierbinte, o oră matinală, o plăcere nocturnă, o muzică neîntreruptă în cele mai fine boxe din lume, un gângurit de copil, o mânuţă strânsă pe stradă, în soarele amiezii, în timp ce cântaţi, la unison, un elefaaant seee legănaaaa...