scriu din camera-bibliotecă, nu s-au schimbat prea multe și, în același timp, totul s-a schimbat. e suficient să revii în același loc virtual ca să te poți privi cu aceeași pereche de ochi. e un exercițiu facil, dar ai totuși nevoie de puțin curaj pentru asta, doar în caz că descoperi că, în realitate, nimic nu mai e ce a fost. vezi însă că lucrurile se schimbă mai puțin și mai greu decât își imaginează oamenii. mai bine zis, decât ne temem că se schimbă. ar fi, fără îndoială, mai ușor, să vedem că nu suntem atât de diferiți. cert e că întotdeauna o să ai nevoie de muzica potrivită. alegi piesa greșită și pierzi tot. 

mai degrabă, doar locurile virtuale nu mai sunt ce-au fost. și-au pierdut savoarea, și-au pierdut intimitatea unui spațiu sigur și, totodată, expus. privitorii au existat dintotdeauna, pe margini, cu degetele încleștate de peretele subțire de sticlă din spatele căruia ne plăcea să ne scriem nopțile. doar că acum îndrăznesc să strige la tine, să-ți spună unde nu ai pus punct sau virgulă. acum pot să muște. 

nici vorbă de așa ceva acolo unde scrii ca să nu te citească nimeni. și e, în orice caz, cu mult mai ușor atunci când asculți aceeași muzică pe care s-a scris. misiune imposibilă, dar salvatoare. 

jurnal de bord

 suntem patru acum și încă plimb pe limbă propoziția: am doi copii. chiar dacă treci prin ele, chiar dacă jonglezi zilnic cu tot ce înseamnă viața în pandemie, te trezești dincolo și privești la ei, doi copii ai tăi, doi copii pe care tu i-ai făcut, doi omuleți mici, parte din tine, urmând să crească oameni mari, să-ți tot spună mamă. e o frumusețe aparte a vieții, întotdeauna greu de pus în cuvinte. 

e util acest jurnal "de bord" pe care l-am ținut atâția ani și pe care, timid, încerc să-l hrănesc acum atunci când pot. dorința e alta, e aceea de a exersa scrisul în orice formă a lui, de a vedea cum sunt azi și în ce direcție o pot lua anumite fraze, anumite idei.

dar e bine, e un pas înainte. am redus lista de lecturi, mi-am micșorat unele obiective ca să fac loc altora. oare o să mă descurc?

mintea mea derulează un viitor de care am grijă, atât cât pot, în prezent. e o recuperare a unui sine care se împletește însă cu cine sunt acum. și pare-mi-se că am mai crescut un pic, că am făcut față unor lucruri cu brio, că eforturile mele există, chiar dacă nu se văd întotdeauna. 

scriu când și cât doarme matei, pregătesc cronica pentru ziar, fur timpului rânduri și mă întreb, timid, dacă doar mi se pare sau încep să văd rezultatele muncii din ultimii doi ani. 

planuri

 

dar din aproape-n aproape. nu prea îmi mai place să-mi fac planuri pe perioade îndelungate de timp, e ceva ce ține de oboseală, de mintea care funcționează doar dacă iau lucrurile pe rând, pas cu pas. amân, de multe ori, zile în șir, să dau un telefon, doar pentru că simt că nu am dispoziția necesară, un strop extra de energie și concentrare pentru a purta o conversație care nu va însemna nimic. ca atunci când suni pe cineva din obligație sau un prieten care, odată cu pandemia, a devenit o simplă cunoștință. să vorbim doar despre temperaturile de afară și cam atât. 

cert e că am totuși planuri pentru noul an. doar că n-am luat nicio pauză pentru a mă gândi la ele, pentru a-mi da seama cum să le organizez mai bine. și azi am avut revelația faptului că va trebui să încep să le îndeplinesc încă din ianuarie, să îmi gestionez timpul și mintea în așa măsură încât să nu mai amân până când am dispoziția necesară, cum fac cu telefoanele. 

sigur că sunt zile și zile, dar cred că pentru cei care au lucrat de acasă în pandemie și care mai cresc și 1, 2, 3, 7 copii atunci lucrurile devin cu atât mai năucitoare pentru mintea ta. lucrurile alea care te inspiră, o plimbare, un film la cinema, o cafea băută în mers cu muzica în căști sunt rare, dispar în pandemie, se risipesc odată cu grijile aproape zilnice, firești, ale maturității. 

firește că nu voi scrie nimic concret despre planurile sau, mai degrabă, despre planul pe care îl am în minte. în ciuda cronicilor de carte pe care le scriu pe laptop, rămân un om dedicat scrisului tipărit, hârtiei, lumii compuse din analog și emoții nedigitalizate. 

am citit peste o sută de cărți anul acesta, cu săptămâni în care nu am citit nimic. scopul e să citesc o sută cincizeci, să vedem dacă pot recupera la capitolul poezie. printre volumele de anul acesta, mi-au rămas în minte "scrum" de veronica ștefăneț, "berlin" de berta szocs, "dactilografa de noapte" de nora iuga și încă un volum de nicolae coande. la capitolul roman au fost mult mai multe care mi-au rămas în minte, printre preferate se numără "clovnul" de iulian ciocan, "hortensia papadat-bengescu: străina" de ana maria sandu, "în umbra ei" de simona antonescu, "din cer au căzut trei mere" de narine abgarian și "big sur" de jack kerouac. ar mai fi câteva, dar ar fi pe locul doi. jurnalul lui matei călinescu, din nou, un preferat. mi-am pregătit stocuri de cărți pe care să le citesc după ce am terminat programul obișnuit de muncă, doar că între cronici e greu să mai strecori și pentru tine un titlu preferat, rămas în așteptare (matei călinescu, javier marias, virginia woolf, ca să dau doar câteva nume). 

mi-e dor de firescul întâlnirilor cu alți oameni, fără grija pandemiei. ce dor, ce dor nebun, par să fi fost într-o altă lume. când ești extrem de sensibil la schimbările mediului, o astfel de izolare te curbează și pe tine un pic, te apleacă întocmai ca pe o salcie care așteaptă cuminte să treacă furtuna. sigur că vor fi mereu unii aventuroși pentru care nimic nu va părea să se schimbe, spre care vei privi cu admirație și ușoară invidie în egală măsură, mix firesc, uman și neutru. 

până la urmă, a vorbi despre unele lucruri înseamnă a le face să se întâmple, nu-i așa? 

oare îmi pierd inspiraţia dacă mai scriu aici

 am început să scriu din nou. pentru mine, pentru cititorul ideal, dar mai ales pentru cel nevăzut. în primul rând pentru mine. muzica e cel mai bun vin inventat vreodată. clişeic, ieftin, spuneţi-i cum vreţi. dar e în ea o beţie de neegalat. probabil că asta n-ar da bine într-o poezie. mă gândesc azi la oameni care nu mai sunt. care au dispărut cu totul de pe faţa pământului. apoi mă gândesc la senzaţia asta a noastră de permanenţă, continuu între viitor şi trecut, între ceea ce n-am ştiut să fim şi ceea ce n-avem habar cum să ajungem. preţios e timpul acesta pentru mine. timpul scrisului, al recunoaşterii. un timp pe care-mi promit să-l sculptez cu totul altfel. un timp pe care mi-l datorez şi pe care uit să-l extrag. citesc nebuneşte, lacom. pe de o parte, mă privesc şi-mi spun că am crescut. că o viaţă de om se împarte în nenumărate secvenţe. dar am datoria de a şlefui ce e de şlefuit. de a continua ce e de continuat. va urma. 

e amuzant

 

găsesc în a scrie despre cărţi o plăcere extraordinară. mintea, recunoscătoare pentru exerciţiu, îşi savurează fiecare victorie. retrăiesc în mijlocul cărţilor, în miezul lor în care eşti forţat să pătrunzi atunci când se cere mai mult de la tine, atunci când treci de obişnuinţa lecturii pentru a descoperi mai mult, din ce în ce mai mult. şi, în paralel, alte rânduri se scriu prin caiete, cărţi întregi sau fragmente date uitării, promisiuni făcute altor oameni, acum anihilate. dar ce bucurie să ajungi la vârsta la care eşti înconjurat doar de prieteni care-ţi respectă deciziile strict legate de a scrie sau a nu mai scrie o anume carte. ce bucurie să ştii că, în sfârşit, s-a încheiat fragilitatea imatură a legăturilor "primejdioase". mă văd aproape ca un mic bătrân cu pipă, satisfăcut de teancurile de cărţi din jurul său şi de nepoţii din preajmă. bineînţeles, realitatea ar putea înfăţişa şi o bătrână, dar probabil că, din pasiune pentru Dickens, mă imaginez că sunt el la bătrâneţe. descopăr plăcerea de a da peste autori noi pe care nu i-am citit niciodată până acum. nu vreau să privesc în urmă şi să mă cutremur că în anii trecuţi nu i-am citit pe toţi aceştia. mai e timp, imi spun, dar, în orice caz, nu mai împing listele de lecturi până la vârsta la care, îmi imaginam, ar fi ideal să-i ofer din timpul meu şi lui Proust. printre picături, fragmente de seri, secvenţe de nesomn, la lumina lămpii sau în ibooks, cu nasul vârât sub pilotă, citesc cu o ardoare pe care, îmi amintesc bine, am mai crezut-o pierdută cândva în prima tinereţe. căci, să ne înţelegem, la treizeci şi un pic de ani abia dai cu nasul de viaţă şi încerci să înţelegi cum stau lucrurile. viaţa e compusă din momente suave, din gesturi mici şi frumoase, din acele secunde care întregesc suişurile şi coborâşurile oricărei vieţi. acolo se află esenţa frumosului, în felul în care reuşiţi să strecuraţi un vin de calitate, o ciocolată fină, o cafea fierbinte, o oră matinală, o plăcere nocturnă, o muzică neîntreruptă în cele mai fine boxe din lume, un gângurit de copil, o mânuţă strânsă pe stradă, în soarele amiezii, în timp ce cântaţi, la unison, un elefaaant seee legănaaaa...

 scrie. fără să priveşti, fără să simţi, fără să înţelegi. fără să vrei să adânceşti prea mult lucrurile. nu ajungi oricum aşa, cu una, cu două, la tot ceea ce contează cu adevărat. la miezul lucrurilor, nu aşa cum poţi ajunge la ele prin scris. pentru asta trebuie să călătoreşti într-o adâncime pe care nu o cunoşti decât dacă vei continua, pentru ÎNTOTDEAUNA, să redescoperi lumea. ce cuvinte. aproape un nonsens dacă n-ar cuprinde, în realitate, atât adevăr. paradoxul a tot ceea ce există. cum spuneam, miezul lucrurilor. esenţa invizibilă, dar conştientă, ca o inimă caldă. 

Mai puternic ca niciodată

te-aș întreba cu ce semne vii, ce însemne porți,
cine a făcut să vedem noaptea ca pe o biserică netencuită
luminată doar de speranțe și muzică
cine a presărat un destin atât de departe
cine pune la încercare tot ceea ce facem
și noi ne punem la încercare și eu, iată,
fără să știu, el viaje,
și cu ce forță, cu ce hotărăre,
reconstruirea interioară
biserica fortificată cu jazz și o voce
care străbate timpul și viața
când ne aparținem mai mult ca niciodată
el viaje, trebuie să facem și călătoria asta care ne face oameni
oameni la care te uiți și zâmbești și de care te îndrăgostești fără să-i fi cunoscut vreodată
el viaje și nopțile noastre luminate de stele
de lumini dintr-o altă țară
și câte, și câte vor mai veni
el viaje, eu cum nu m-am cunoscut niciodată,
dar cum mi-am dorit dintotdeauna să fiu

am venit aici pe-ascuns

de-acum două zile, orbitor, volumul I. lucrez, oarecum, încă nu am început, am amânat, iată, pentru a reveni aici, munca pentru un atelier. dar e acolo, scriu aici şi revin. şi vine şi a cincea ediţie a clubului de carte. şi e atâta fericire în lucrul ăsta încât nu ştiu cum să-l descriu. cum a apărut, cum de s-a închegat atât de bine, cum de toţi oamenii aceştia minunaţi. acum am dimineţile mele cu mine, dimineţile mele care încep uneori de la 6, e întuneric afară, iubesc liniştea străzii când ies din casă, liniştea pe care nici măcar cele două staţii de metrou nu o tulbură. aştept primăvara, aştept vremea aceea în care la 6:30 o să mă pot îndrepta spre birou, mi-e atât de drag locul acela, felul în care s-a transformat totul, recunoştinţa pe care o simt şi care este, şi ea, greu de explicat. ne apropiem de lansarea cărţii. aş mai fi putut scrie, cred, încă o sută de pagini. but done is better than perfect.
şi-acum mă întorc spre creativitate, zona asta de cald, de inimă, de drag, de tot ceea ce cunoşti cel mai bine despre tine. căci nimic nu se poate fără.
am străbătut acum vreo două săptămâni două dintre bulevardele mele preferate, cu muzica în căşti, cu privirile oamenilor care păreau să-mi zâmbească, iubeam toate clădirile, toate fragmentele, toate momentele. lumina mea preferată, muzica mea preferată, plimbările mele preferate. ştii cum uneori simţi că zbori?

mai puţin acum, când e gheaţă. şi vreau primăvară, multă primăvară. şi muzica mea care hrăneşte creativitatea şi care mă face să îndrăznesc mai mult.

tinereţea noastră constă în sentimente şi-n felul în care trăim, iubim, sperăm. şi, mai ales, în felul în care ştim să ne descoperim din nou şi din nou, mai mult şi tot mai mult. mi se pare că mai am atâtea de cucerit, de înţeles. curiozitatea mea a crescut, descopăr o femeie pe care abia o întrezăream acum mulţi ani, o admiram de la distanţă. şi-acum distanţa dintre mine şi cine voiam să fiu se micşorează, dar în acelaşi timp rămâne constantă. mă apropii în timp ce continui să merg mai departe, tot mai departe.

e un timp pentru toate. şi cum simt că a fost timpul pentru această carte, aşa ştiu că va fi timpul pentru ficţiune, dar altfel, fiindcă acum citesc din nou, mult, neîntrerupt, nefragmentat, scriu, luminile, momentele, propoziţiile care se strecoară în somn sau odată cu primele gânduri ale zilei au revenit toate la mine.

promisiuni

am descoperit anul acesta trupa "furniture". piesele lor sunt senzaţionale, din ele îmi extrag cu uşurinţă beţia dansului, plăcerea care-ţi inundă inima, secundă cu secundă. nu sunt multe piese care pot face asta, dar cele care reuşesc îţi rămân acolo, amintiri pe viaţă.

azi, de dimineaţă, în timp ce eram în cafeneaua în care mi-am scris cea de-a treia carte, m-a lovit un dor nebun de Ionesco, de Pessoa şi de Cărtărescu la un loc. ce lux, mi-am zis, să pot sta aici. sorb cu nesaţ fiecare fărâmă de timp în care pot sta acolo, cu manuscrisul în faţă. e o carte de non-ficţiune. mulţi o vor judeca. nu-mi pasă. aşa se pot naşte, mai departe, cărţile mele. aşa pot renaşte eu, din nou şi din nou.

cartea de ficţiune apare deja. o să apară. deja o simt, o aud cum îmi dă târcoale, dar e timidă, încă mult prea timidă. e adevărat, între unele cărţi trebuie şi să trăieşti un pic. dar cel mai mult, cred, între două cărţi, trebuie să citeşti şi să scrii. şi să asculţi muzica inimii, fragmentele acelea de fericire pură pe care apeşi "repeat", "repeat", "repeat".

nu-mi pot explica bucuria muzicii cum nu-mi pot explica fericirea scrisului. nu aşa cum am simţit toată vara aceasta cât am scris cartea. ştiu că unii numesc asta "starea de flux". şi ştiu că mi-a luat vreo zece ani să ajung să o simt. sau poate că tot ce am scris vreodată, de la primele propoziţii stângace m-a adus aici. recunoscătoare, cu lacrimi în ochi, fericită că scriu, atât de fericită că scriu.

e dificil să sondezi totuşi în tine, la orice vârstă. nu eşti niciodată acelaşi, întotdeauna descoperi un om nou. dar e un joc plăcut, un exerciţiu folositor. mai ales dacă-ţi place de omul pe care-l descoperi, din nou şi din nou, în tine. mai ales dacă ştii să-i dai mâna şi să vă împrieteniţi.

am văzut "pădurea spânzuraţilor" aseară, la teatrul naţional, un spectacol de radu afrim. mi se pare că între seara trecută şi dimineaţa acestei zile s-au scurs deja luni de zile. am fost sau n-am fost acolo? mi se pare că am fost ca prin vis. să fi fost glasurile acelor bătrâne care cântau dumnezeieşte? eu n-am ştiut, nu mă avertizase nimeni. am plâns din prima secundă în care una dintre ele a început să cânte. hei, ăsta da început de piesă. abia pe urmă mi s-au oprit lacrimile, trei pe un obraz, doar două din celălalt ochi. lacrimi mari, sincere, lacrimi care s-au înnodat rapid în barbă, lacrimi pe care nici nu m-am sinchisit să le şterg. ce dor mi-a fost de teatru. ce stranie senzaţie să nu te simţi totuşi acolo. probabil că e o magie care se pierde atunci când nu e exersată. sau poate nu erau astrele aliniate cu zodia (;)).

azi m-am abţinut de la a merge la cărtureştiul aflat la doar două minute de cafeneaua mea. îmi propun să mă trezesc de la 6, zi de zi, pentru a citi. am nevoie de o astfel de hrană, de o astfel de linişte, de o astfel de inspiraţie. liniştea primelor ore ale dimineţii, incomparabilă. mi-aş putea poate bea şi cafeaua, prima cafea a zilei, în timp ce o prepar pe cea de-a doua ca să o iau cu mine. mă gândesc des la locul acesta virtual. între cine sunt acum şi cine eram s-au scurs milenii. şi, totuşi, ceva, un sâmbure visător, un miez al omului care scrie şi care-l iubeşte incomensurabil pe Ionesco a rămas. şi uneori doar de asta ai nevoie.

a treia carte

dimineţile mele în care veneam să scriu la cafenea se cam apropie de sfârşit. deşi cred că voi mai veni tocmai pentru partea de cercetare care necesită multă răsfoire şi multă lectură. şi pe care mi-ar fi greu să o fac acasă, mai ales că serile nu mai sunt tocmai timp de lectură ca în "tinereţile" în care stăteam până la trei sau patru dimineaţa ca să citesc. n-am să uit niciodată noaptea în care mi-am propus să-l citesc pe Ulise (James Joyce). ajungi sincer să te mai întrebi pentru ce ai mai făcut trei ani de facultate în care nu ai avut timp de calitate ca să citeşti cum ar trebui o carte cap-coadă. însă recuperez. citesc jurnalul lui gabriel brebenar, nu mă dă pe spate, motivele sunt multiple, dar face un lucru: îmi animă pofta de citit.
 
trec în categoria aproape bifate şi cartea aceasta care, cred şi sper, va ajunge pe la aproape 300 de pagini. merg să ridic 3,5 kilograme şi jumătate de cărţi de la Târgul cărţii. exact aşa, trei kilograme şi jumătate de cărţi, 14 cărţi pe care le-am găsit la nişte preţuri mult prea bune, toate tiluri pe care mi le doream, pe unele cu ardoare.

am descoperit, odată cu cartea asta, că abia acum încep să mă cunosc, abia acum fac nişte paşi care s-mi spună cu adevărat despre ce ar trebui să fac mai departe în calitate de noul sine. ştiu, pe de o parte, ştiu prea bine că îmi doresc ca parcursul meu ca scriitor să fie apropiat de al unora precum Elena Ferrante, nu mă refer aici la succes, ci la volumul de muncă, acela care, în fond, i-a făcut pe astfel de oameni (a se vedea şi parcursul lui Elizabeth Gilbert) să fie azi unde sunt. sigur că poţi să cazi în plasa cu "nu m-am născut în ţara în care trebuia", însă asta e o scuză care te poate ţine frumuşel pe loc când ai, în fond, libertatea de a părăsi inclusiv ţara.

mă îndepărtez însă de la subiect. de puţin timp simt ca m-am reîntors la mine, dar la un mine care e conştient că se schimbă, e ca şi cum am făcut cunoştinţă pentru prima oară. şi lucrul acesta mă fascinează, mă entuziasmează, e ceea ce a hrănit această carte, dincolo de faptul că am ştiut cât de multă nevoie e pentru o astfel de carte. o nevoie pe care am simţit-o eu, în primul rqnd, şi pe care am identificat-o mai apoi la alte femei.

învăţ să accept diferente, puncte de vedere diferite, să înţeleg cum călătoria vietii în sine e întotdeauna cu suişuri şi coborâşuri, dar că e un parcurs firesc, vreau să mă concentrez mai mult pe muncă, sigur că maternitatea cere de la tine timp şi atenţie, dar îţi şi oferă foarte mult în schimb şi, e adevărat, deşi am simţit asta abia un an mai târziu, te face mai puternic, mult mai puternic.

îmi dau seama în încheiere că mi-a fost dor să scriu aici, deşi am început să ţin în paralel şi un jurnal (al câtălea?!).

mai am de terminat cartea neliniştirii a lui pessoa (dar mi-e o carte atât de dragă pe care am abandonat-o tocmai fiindcă ştiam că nu-i pot dărui atenţie suficientă), jurnalul zen al lui cărtărescu (sunt în căutarea celorlalte volume, dar nu mă grăbesc), apoi aş mai vrea şi toate cărţile lui Dolto, dar nici aici nu mă grăbesc, mai ales că acestea chiar sunt greu de găsit.

nu vreau să mă gândesc la muntele de cărţi de acasă, cele mai multe vechiuţe, preţioase, dar mai greu de citit, te solicită numai hârtia aceea îngălbenită şi cerneala aproape ştearsă.

ieri l-am citit pe Gide cu Paludes si Prometeu rău înlănţuit. ce satiră, ce joc fermecător. ce dor mi-a fost să citesc felul acela de scriere, mi-a amintit si de Moliere, ce dor, ce dor.

şi cam atât, mă duc să-mi car kilogramele de cărţi.

zâmbeşti, zâmbesc

Chopin, Chopin. e butonul meu de transformat cuvintele, e liniştea mea pe care vreau să o regăsesc atunci când scriu. sunt notele, sunt clapele, sunt sunetele inconfundabile pe care le-aş putea reproduce oricând dacă aş şti să când la pian. bine, recunosc, am învăţat jingle bells iarna trecută la un pian de jucărie. Nocturnele sunt, pentru mine, cântul nesfârşit al unei nopţi de iarnă. o noapte plină de stele, zăpadă şi ger. o noapte infinită în care nu se clinteşte nimic, în care nu se întâmplă nimic, în care suntem adormiţi şi ascultăm, prin somn, Chopin, Chopin.

Hai. Să valsăm neîncetat pe muzica asta compusă pentru sufletele din alt veac. Să ne dumirim inimile asupra unei lumi care nu mai există. Să le spunem, să le arătăm, că a existat o vreme în care toamna era toamnă şi iarna era iarnă. Iar noi eram, cu toţii, nişte oameni pe care astăzi îi mai regăseşti doar în fotografii vechi, roase de vreme sau înmuiate de lacrimi. Am cunoscut şi oameni care nu mai îndrăgesc nimic din trecut, nici chiar din cel pe care nu l-au cunoscut. Îmi spun că n-au cum să îndrăgească prea multe nici din prezent şi nici din viitor.

Scriu. Pentru un spaţiu care nu mai e al nimănui, un virtual din care n-a mai rămas prea mare lucru, dar în care am încredere că va şti să-şi recompună paginile.

Intermezzo în care am exilat pisoiul în bucătărie pentru că mieuna teribil şi risca să trezească din nou copilul.

Şi cam atât.

duminici mici

e aproape zece dimineata si ne pregatim sa plecam la ikea. dar, mai intai, trebuie sa te adorm. asta daca o sa vrei. afara pare tare frumos. va fi, probabil, si foarte cald. se aud tot felul de pasari. uneori pare ca locuim in mijlocul unui parc, atat de frumos canta. insa e doar o parcare in care inca mai rezista cativa copaci. ti-as promite ca vom avea o casa cu o curte plina de copaci, dar mai sigur e sa-ti promit ca vom planta hortensii. multe. lucrez la asta. si va fi o casa cu muuulta lumina, cu ferestre mari. un vis concret, de la care nu trebuie sa ma mai abat. incepem de azi, cu pasi marunti. sa nu crezi ca nu sunt cu urechile ciulite. caut oferte, fac calcule. dar inca nu apare. o voi simti, o sa simt casa aceea asa cum am simtit multe altele, asa cum am stiut raspunsul si nu m-am inselat.

acum inca pare racoare. am terminat de citit "Poveste pentru Maria", ultima carte scrisa de Ioana Baldea Constantinescu. e a treia, sper ca-i vor urma si altele. e atat de frumoasa cartea. nu seamana cu nimic din ce am mai citit pana acum. o voi reciti, trebuie s-o recitesc, sa imbrac parti din ea ca pe propria-mi piele. sa raman macar cu un buzunar de invataminte. de linisti. de momente senine. e tare frumoasa, ti-o voi citi si tie cand mai cresti. e un dar minunat pe care Ioana l-a facut fetitei sale si izvoraste dintr-o iubire tare frumoasa. 

voi va jucati in dormitor, nu prea ademeniti somnul. va jucati cu baloane, eu am terminat cele cateva pagini din carte pe care mi le pastrasem ca pe un desert bun in dimineata aceasta, la cafea. doar ca mi-am baut cafeaua impreuna cu tine, cu banana, iaurtul si feliile de orez expandat care, printr-o minune si mirare, tie iti plac foarte mult (nu au niciun gust, sunt ca apa). dar bebelusii trebuie sa manance si multe cereale asa ca rontai cand expandate de orez (si integral), cand de quinoa, cand de multicereale. dar divaghez.

inca beau cafea fara cofeina. m-am obisnuit asa. ocazional, Flat White, rar de tot Caramel Macchiato. de cand ne-am intors de la Roma, dormi toata noaptea. rar te mai trezesti, doar daca auzi parchetul scartaind prea tare sau motanul dand concerte ocazionale si fara sa i le fi cerut nimeni. ce frumos a fost la Roma. si cate stradute pietruite am strabatut. si cate cafele am baut dimineata si cate plimbari am facut. ai dormit exemplar in carucior, dimineata la 10 si amiaza la 14, asta la un an si trei luni, ceva care ma ingrijorase, ca poate nu o sa dormi, ca poate o sa te plimbam toata ziua prin orasul etern si nu vei putea adormi. dar ai dormit... ca un bebelus. inclusiv in autobuzele (am luat doar doua, sunt mai vechi decat cele de la noi) in care geamurile zbarnaiau din toate incheiturile. ce aventura!

ma apropii de finalul textului si vin sa te adorm. ceva imi spune insa ca nu vei adormi prea curand. poate in masina, caci la ikea sigur nu o sa ti se mai faca somn. prea multe de vazut. faci cu mana trecatorilor, dar nu tuturor. alegi chipuri din multime, adesea sunt fete tinere. le zambesti si le faci cu mana, iar ele iti zambesc si iti fac cu mana. un an si patru luni.

spui mama, tata, apa, pa-pa si, de ieri, "da", dupa ce arati cu degetul catre obiectul pe care il vrei si eu te intreb daca asta vrei. un an si cinci luni.

dimineata te ador (si-n fiecare minut dupa) cand esti lipicioasa si ma pupi si scoti limba in semn de salut universal si apoi incerci sa ne trezesti pe fiecare cu cate o palma zdravana pe frunte sau unde nimeresti. vin acum sa te adorm. ai trei baloane in patut, inca nu ai spart niciunul desi iti place sa faci pe monstruletul si sa-ti infigi dintii si nasul in ele. ai un fel haios de a fi si imi pare ca esti constienta de asta. dintotdeauna ai stiut sa ma faci sa rad, poate chiar mai bine decat am stiut eu sa te amuz pe tine. abia astept urmatoarea noastra calatorie impreuna, inclusiv asta stii, cand plecam in vacanta. si-ti place sa calatoresti cu noi. si noua, cu tine.

just your regular Tuesday

zic că-i marţi, dar poate nu-i marţi. sâmbăta trecută eram convinsă că e vineri şi când am aflat am avut nevoie de câteva minute bune ca să-mi resetez starea. da, ştiţi voi, starea aia de sâmbătă. când ştii că e weekend şi parcă sunt copacii mai verzi şi cerul mai albastru. chiar dacă sunt încă în concediu de maternitate, weekendurile îşi păstrează farmecul de weekend. azi, marţi sau nemarţi, am curăţat toată casa, am deschis larg ferestrele, am şters praful, am spălat podelele, am scos haine din maşina de spălat, am băgat altele, l-am oprit pe rumba care pare că se porneşte singur în cele mai nepotrivite momente sau n-am eu chef niciodată să-i aud zumzetul (oricum ideal e să aspire când nu e nimeni pe acasă). am băut o cafea, aştept să sosească un stoc nou de decofeinizată. n-am citit nicio pagină, citesc "istoria iubirii" de nicole krauss şi-mi place mult. mi se pare că mereu ai nevoie de o vacanţă înainte de sărbători şi de încă una de după, ca să te odihneşti.

mai am câteva colţuri prin care trebuie să mai ordonez lucrurile. deşi continuăm să dăm (din haine, cărţi şi alte obiecte nenecesare), tot par foarte multe, tot încerc să le mut de colo-colo şi să le îndes în cutii. din cărţi am dat cel mai mult, dar continui să cumpăr, mai ales din târg. oricum, cu ceva trebuie să umplu şi viitoarea bibliotecă pe întreg peretele, nu? asta când ne vom muta. şi abia aştept!

până atunci însă, decorez pe aici cu drag şi spor. nu pot sta fără să mai schimb câte ceva, fără să găsesc noi şi noi soluţii de amenajare. ştiu că sun ca o reclamă la hornbach (deşi, nu, alea au mai mult umor), dar acum că a venit primăvara chiar mă loveşte dorinţa asta de mutat obiecte dintr-un loc în altul.

cumva sper să vă facă poftă de făcut curăţenie postaea asta. eu am fost pe repede înainte fiindcă deja trebuie hrănit copilul de prânz, timp în care cred că reuşesc să mai citesc câteva pagini din carte. dacă nu acum, atunci în timp ce doarme de după-amiază.

vă las fiindcă tocmai am mai ochit un colţ în care vreau să mai fac puţină ordine.

dacă nu ne mai auzim până duminică, Paşte fericit să aveţi! cu mult cozonac şi pască!

ziua în care a imitat că vorbeşte la telefon

sigur că mi-e dragă mai ceva ca ochii din cap. şi încerc, în acelaşi timp, să fiu obiectivă, ca să pot să o ajut, cel puţin când va mai creşte, acolo unde va fi nevoie. însă, până atunci, eu sunt cioara şi ea e puiul şi azi, la un an şi două luni, m-a imitat când vorbeam la telefon: tocmai răspunsesem, iar ea a luat telefonul ei galben de jucărie, şi l-a dus la ureche şi a început să strige: "daaaa, daaa!". pe un ton serios, ai fi zis că e chiar enervată că interlocutorul nu-i răspunde. ne-am amuzat teribil şi, în acelaşi timp, m-am bucurat să văd că se prinde deja de astfel de lucruri. asta ca doar câteva minute mai târziu, când se plimba prin casă (musai să se plimbe cu câte un obiect în mână), a luat balsamul de buze şi a început să se dea cu el (avea capacul pus) fiindcă mă văzuse pe mine dându-mă cu el, dar cu zile în urmă, nici nu ştiu când. înregistrează tot, nici nu-mi dau seama. cred că abia acum încep să-mi dau seama. sigur că trimite pupici, face cu mâna în semne de la revedere, dar cred că deja sunt fireşti pentru vârsta aceasta, deşi fragedă, ştiu. tot sunt uimită şi bucuroasă şi tot mi se par cele mai frumoase gesturi şi bezelele ei cele mai dulci.

in other news, de dimineaţă am condus până la kaufland, ne-am luat ciocolată faină pentru paşte, am mers la poştă, s-a dormit de prânz căci somn de dimineaţă n-a fost să fie din motive de food shopping, iar la amiază am făcut pâine cu leurdă. trei pâini, ca să fiu mai exactă. bună, cred că-i nemaipomenită cu unt. cel mai mult mi-a plăcut că a ieşit exact consistenţa potrivită, crustă crocantă şi nu foarte groasă, rumenită bine, culoare faină, aerată, crescută şi făcută şi la mijloc. a mâncat şi ea, iar asta e mereu o mare bucurie.

am început să citesc "În spatele blocului" de Mara Wagner (vă invit să-i citiţi şi blogul, scrie minunat). eu am găsit cartea în format fizic la librăria Eminescu (au şi site), pe alte librării online nu am reuşit să o mai găsesc. e o carte tare faină, sunt la jumătate, dar am îndrăgit-o de la primele pagini. am aşteptat mult să o citesc, era pe un wishlist care se prelungea la infinit, dar cred că şi cărţile, la fel ca şi oamenii, ajung la tine la momentul potrivit. m-a dus înapoi în copilărie, pe când aveam vreo 12-14 ani, în tot acel interval în care eşti încă un copil şi, totuşi, simţi că te îndrepţi spre ceva mai serios, spre un tărâm necunoscut care te sperie şi te atrage în egală măsură. fermecătoare momente în carte, emoţii pe care aproape că le uitasem sau nu mi le mai aminteam ca atunci, iar Mara reuşeşte cu o precizie de invidiat să repună în scenă totul, să te facă să simţi că ai din nou vârsta aceea şi nu, nu e obligatoriu să fi crescut în comunism ca să rezonezi cu romanul. o să vă placă, e pur şi simplu fermecătoare.

închei fiindcă se apropie miezul nopţii şi tare-aş vrea să mai strecor puţin netflix până când voi auzi că mă strigă cineva "mama".

Ne-am plimbat, ne-am întors, a fost frumos

De spus înainte de toate că poza e cu o clădire din București. O clădire în care m-aș muta cu ai mei și acum, chiar dacă de-abia am despachetat. Deși poate-poate aș face ferestrele mai mari. Da, clar vreau ferestrele mai mari. După niște tortellini cu ricotta și spanac, sos de iaurt grecesc și usturoi, ne-am retrasfiecare cu munca lui. Am adormit bebele, acum scriu și mă gândesc la lista pe care am făcut-o azi, în mașină, pe drum. Cu tot ce vreau anul ăsta, cu tot ce ține de muncă. E o fărâmă de om. E mare, pentru un an și două luni, dar eu o văd mică-mică. Bebe mic. Și de-asta uneori iese la iveală din mine o mamă care vrea să-și protejeze puiul de orice, cu orice preț. Chiar și de plânsul care o podidește când dă de cimeva care nu-i place. Deși e super prietenoasă, sunt unii oameni care nu îi plac. În general unii bătrâni sau oamenii (bărbații) care nu știu să îi vorbească. Sau poate e ceva legat de chipurile lor. Sigur există o explicație clară, n-am căutat. Mă gândesc că o atrag, ca pe noi, chipurile luminoase, tinere, zâmbitoare.
Spuneam de muncă. Proiecte și proiecțele și tot îmi vin tot felul de noi planuri în minte și trebuie să mă bat singură peste mână ca să nu mai notez nimic până nu le fac pe astea fiindcă pe urmă nu o să mai fac nimic. Și oricum mi se pare că timpul zboară. Dar momentul potrivit e acum. Peste câțiva ani cred că o să mi se pară că acum aveam timp. Și am, vreo 3 ore pe zi în care stau lângă ea, după ce p adorm, e timpul meu în liniște, e foarte, foarte bine. Citesc, cel mai adesea e-book-uri. Acum am recompus raftul de necitite, iar în weekend am făcut cadou 10 cărți, organizând un mic “Blind date with a book” în cadrul unui eveniment despre cu totul altceva. Dar a fost fain.
Am umblat zilele acestea prin SH-uri (și cu ce minuni m-am ales!) și am început două cărți noi (dar vechi, luate din târg cu 1 sau 2 lei): “Corigent la limba română” de Ion Minulescu (așa și-așa) și “Ce e nou în femeie” de Dr. Milcoveanu Șerban, până acum, stranie și interesantă, mai ales ca structură. Multe trimiteri la alte opere din literatură, micro-eseuri, spune subtitlul. Vom vedea.

Visez la o baie cu spumă deși sper să rabd mai mult de 10 minute și să nu mi se maopară că pierd din timpul. Să mă relaxez fără ceas. Și nici nu fac cât aș vrea, cred că mai mult îmi învhipui că sunt tare ocupată. Se anunță weekend plin, sper că fără ploaie.

E aproape 5, cana de ceai e pe sfârșite.
Noapte bună, copii!

jurnal in zigzag, geta bratescu, mansarda, carturesti verona, vaccin

e aproape 1 după-amiaza şi în curând o să ieşim din casă spre vaccin. oricum, drumul e fun, iau marsupi, ajung uşor. apoi un plâns scurt (sărăcuţa, mereu mi-e milă de ea, dar îi trece repede şi uită imediat). am rămas cumva în urmă cu ce mi-aş fi dorit să rămână pe aici în amintire.

luni ne-am dus la cărtureşti verona în mansardă, ea încă dormind, eu, cu vreo patru cărţi după mine, citind. n-a stat mult în marsupi şi s-a trezit aşa că am făcut ture prin mansarda mochetată, ea cu portcard-ul meu în mână, eu cu o carte, făcând pauze din când în când ca să dau pagina. a fost foarte simpatică ieşirea, plus o plimbare lungă pe calea victoriei şi-un flat white to go.

azi we're on a mission aşa că ne plimbăm mai puţin. mi-e sincer cam lene să rezolv chestiuni administrative de când a dat căldura asta, deşi cred că e şi dezobişnuinţa care se instalează rapid în firea omului.

în orice caz, citit "cele mai mici proze" de doina ioanid şi "jurnal în zigzag" de geta brătescu (mai multe note, însemnări, reflecţii). fain tare cel din urmă.

mi-a revenit pofta de citit, ceea ce e foarte, foarte bine. a revenit şi cea de scris, dar nu mă pot organiza prea bine. aseară aveam plan mare de stat până mai târziu, de mâncat îngheţată, de văzut şi ceva pe netflix, de înfrumuseţat şi nişte perdele (chestiuni administrative, cum spuneam). şi numai bine că la opt seara am adormit încercând să o adorm. şi m-am trezit din somnul cel profund abia pe la 22.30 când soţul a vrut să verifice dacă dormim cât de cât omeneşte şi nu riscă vreuna să cadă din pat. îngheţată n-aveam, de cusut perdele nu mai putea fi vorba. puţin netflix şi înapoi la culcare. deci cam aşa cu scrisul.

şi acum vă las fiindcă deşi îmi este teribil de lene să mă organizez şi să ne punem în mişcare, ştiu că odată ieşite la aer o să ne scuturăm de moleşeală.

p.s. nu ştiu dacă să revin pe fb sau nu. de pe instagram lipsesc evenimentele, lipseşte doza de cultură, dar lipsesc şi ştirile rele şi conflictele sharuite infinit, a la fb. deci? to fb or not to fb?

dimanche

foarte, foarte somn şi e de-abia 22.00. azi am fost la muzeul de artă recentă pentru a doua oară. prima oară am mers la doar câteva zile de la deschidere şi era destul de bebeluş unfriendly. azi, au contraire, ne-au zis vreo doi inşi că e voie cu căruciorul în lift (data trecută it was a big no-no şi ni se trântise un "sorry", exact aşa, pe englezeşte. contemporan, modern). şi foarte mult plimbat pe străduţele din jur. la muzeu tolici, codruţa cernea, mircea roman, bârlădeanu & co. în expoziţia temporară: pallady (îmi place tare mult mai ales de când i-am citit corespondenţa), aman, tonitza, marcel iancu, jules perahim (descoperire recentă la Suţu şi îndrăgostitu-m-am) şi nu mai ştiu fiindcă somn şi fiindcă oricum se învârtea bebelina cu mine cu tot.

nişte pizza la fabrica (that pizza is getting worse, îmi pare rău s-o zic faţă de un loc drag), apoi ţuşti prin parcul Carol până acasă. ah, dar şi dimineaţă în târg de unde am luat nina cassian şi marin sorescu şi căpşune proaspete şi delicioase. uitasem tocmai de dimineaţa perfectă. la întoarcere am luat aşa uşor un mic colţ de trotuar cu un cauciuc (cauciucurile noi, de vară, ieeei), dar am fost surprinzător de calmă şi mi-am amintit de exemplele concrete dintre rudele care şi după zece ani de condus mai zboară câte-o oglindă. nu zic că-i bine şi că să faceţi ca mine sau ca ei, zic doar că am fost calmă şi nu mi s-a mai părut c-am făcut cine ştie ce năzbâtie în trafic. mai ales ca (încă) începător. mai constat că deşi îmi place să ascult muzică clasică, nu suport, dar nu suport, să o să o ascult când conduc. prefer absolut orice banalităţi şi siropoşenii (ritmate, neapărat ritmate) pe care nu le-aş asculta în mod normal. oare se iteşte la mine celălalt om? că ştiţi că cică unii sunt de nerecunoscut la volan. poate la mine e doar legat de muzică. capăt gusturi muzicale de nerecunoscut.

uau. travka. indiferent.

oare o dată la zece ani se apucă omul să-şi răscolească prin folderele vechi sau prin albumele foto sau prin ce-or mai aduna cetăţenii în ziua de azi? că eu m-am pomenit că asta fac şi descopăr că eram o tipă mişto acum 10 ani (foarte naivă şi timidă şi prostuţă, dar mişto, cu potenţial). îmi place să cred că m-am mai înţelepţit între timp (dar ca sfat de la marele înţelept care este să ştiţi că fiecare vârstă vine cu setul ei de greşeli deci nu vă faceţi griji că aveţi de unde).

voiam doar să vă spun că reascult travka, s-a nimerit piesa "indiferent", a fost marea mea iubire, ascultam pe fereastra din cămin la trei dimineaţa şi încă sună ATÂT de bine. deci, na, de unde rezultă că eram o tipă mişto. :))

acum ca om matur am nevoie de o tastatură megasilenţioasă căci bebelina are urechi fine şi acuş mă strigă de la ascultările mele nocturne.

vă las piesa, n-am mai pus aici o piesă din mezozoic, sper să vă plac.

scriam mai mişto acum zece ani, am mai zis? m-am robotizat cu timpul şi cu munca. dar îmi revin, staţi pe-aproape.

mnar, galeria de artă europeană

azi am fost la mnar, la galeria de artă europeană. marile şcoli de artă europeană, prezentate în splendidele galerii din palatul regal. recomand! rodin, el greco, signac, monet şi mulţi alţii. el greco printre cei mai faini, rodin văzut şi-n paris, întotdeauna răpitor. a mers bebelina de-a ameţit. la un moment dat, spre final, pe la şcoala franceză, obosise aşa că se oprea, se aşeza în fund, apoi voia să se întinda cu totul. în schimb mâţâia dacă o luam în braţe căci îi trecea subit oboseala. fain, fain, fain. faină experienţă. ea a văzut într-un an şi o lună multe expoziţii şi multe muzee şi o să tot vadă. evident că nu o ducem special, dar am avut noroc de un bebeluş cuminte care cască ochii mari la picturile renascentiste şi pare că înţelege ce-i cu arta. aham. oricum, ceva-ceva experienţă de un fel sunt sigură că se adună în căpşorul ală mic şi fierbinte. cumpărat aurora liiceanu - prin perdea la două zile după ce mi-am zis să nu mai iau cărţi fiindcă: 1. nu mai am loc. 2: am foarte multe cărţi necitite. 3. mi-e infinit mai uşor cu e-book-urile fiindcă citesc cu ea în braţe când o adorm şi după ce o pun în pat lângă mine. 4. evident, n-a funcţionat.

mi-e dor să scriu recenzii, dar ştiu că practic n-am timp şi mi-ar fi greu să mă concentrez la aşa ceva. că mănâncă şi alea timp, câteva ore bune per carte. nu-mi place centrul Bucureştiului care îmi plăcea într-o vreme (strada benjamin franklin şi cea din spatele ateneului - e mult mai mişto iarna când nu e nimeni). acum au apărut tot felul de ciuperci care stau la soare şi ocupă trotuarul de parcă au dispărut toate terasele din Bucureşti. nu ştiu de ce mă deranjează atâta, mi se pare că unii ocupă loc la masă doar ca să pozeze în loc să se relaxeze şi să bea o bere cinstită la o terasă no name. nu, tre' să fie în buricul buricului, în mijlocul trotuarului, îmbrăcaţi de poză pentru instagram. nu mai pot, după 30 de ani, să mai rabd, ce să fac.

mâine dimineaţă purcedem la drum, avem planuri măreţe de plimbare, la dus conduc eu (prefer să conduc când e mai liber şi când e de plimbare). că pe urmă se instalează jungla în oraş şi ies maimuţele cu volanul în mâini. în rest, să conduci e mişto. ar fi şi mai mişto dacă ar fi doar trei maşini pe stradă, trotuare libere, parcări civilizate. mneah. şi să ştiţi că parcarea aia subterană de la unirea chiar stă goală. deci mai au dreptate şi ăştia când zic că oamenii chiar nu vor să parcheze şi să plătească. dar n-au dreptate când nu dau amenzi. câte amenzi aş da eu. of, of.

am recitit şi parcă sunt o poamă acră. să ştiţi că nu (prea) sunt. poate doar cu somnul fragmentat, poate de-asta. îmi pică ochii-n gură acum când vă scriu şi e de-abia zece.

abia aştept să dorm, să visez frumos şi să se facă mâine dimineaţă, să ies să iau ceva pentru micul dejun, să bem cafeaua fierbinte şi să ieşim la plimbare.

ahh, later edit. am stat şi-am recitit câteva postări mai vechi. mi-am analizat zilele astea viaţa. ce-am făcut, unde sunt, ce vreau să fac. îmi vine să citesc din ctc (haha, n-am mai ascultat de un milion de ani). şi sunt mulţumită. chiar sunt mulţumită. am trecut şi azi pe la humanitas kretzulescu. cele două cărţi ale mele erau acolo. le-am mângâiat cotoarele. nu sunt nebună, m-am bucurat un pic. apoi am plecat cu aurora liiceanu.

am uitat ce zi era azi

mi-am dat seama că e o idee foarte, foarte bună să scriu aici, să am un fel de jurnal al plimbărilor mele cu ea prin parc, pe străzi, să povestim câte şi mai câte. să-mi amintesc, să-i amintesc, să-i arăt, când o mai creşte, cum era şi ce făcea. azi, de exemplu, am fost în Tineretului. aici, iertat să-mi fie, dar altă floră şi faună decât în Carol. şi nu ştiu ce avea, dar a mers cu o mână ridicată tot drumul, ca un fel de "tot înainte, mami, tot înainte!" (ea fiind în cărucior), iar la întoarcere la fel, doar că mai schimba mâinile, probabil dreapta îi amorţise. ne-am plimbat, ea a mers şi pe picioarele ei, am urcat trepte, am admirat privelişti, dar cel mai mult ne-am ferit de biciclişti, de şanţuri (se schimbă bordurile în TOT parcul în condiţiile în care aleile sunt pline de gropi, crăpate şi denivelate - e o distracţie să plimbi bebele în căruţ). multă lume, copaci puţini. mulţumim, dar rămânem peste drum, în mult iubitul Carol pe care acum îl îndrăgesc de zece ori mai mult. acolo ne-am petrecut anul trecut primele dimineţi de primăvară, eu cu podcastul mame în urechi, ea dormind în cărucior. acum cu greu se mai doarme pe afară, doar să fie obosită-obosită. în rest, acasă, în linişte, la orele noastre fixe.
în rest, dimineaţă ne-am înseninat puţin garderoba şi ne-am pregătit de primăvară-vară. a fost duminică, dar cumva, cu tot parcul plin şi cu toate maşinile pe stradă, parcă s-a simţit un fel de marţi. tot dimineţile sunt preferatele mele.
am început să ascult din nou muzică. ştiu cum sună asta, dar am avut o perioadă lungă (de aproape un an) în care nu mai făceam asta, îmi ieşise din obişnuinţă. păcat, dar se întâmplă. şi acum o savurez şi mai mult, nu cred să mai am vreodată timp de scotocit-scormonit cu orele şi nici nu-mi mai doresc asta căci, deh, alte priorităţi şi alte bucurii, dar e tare plăcut să ştiu că e din nou colţişorul acesta, adesea nocturn şi muzical.
recitesc marguerite duras - amantul. nu-mi amintesc nimic, cred că prin facultate am citit cartea, dar ce era în facultate cu greu se putea numi citit. nu cred că-mi place, ca stil îmi aminteşte un pic de patti smith, sigur că e altceva. foarte interesant ca structură, dar e ceva acolo care mă oboseşte cumplit. o fi doar o nesincronizare, dar nu cred, căci poftă de citit am. deci o fi duras.
şi cu asta închei şi încă vă aştept cu un prim comentariu.
să ştiţi că-mi era tare dor să scriu şi cred că nici nu ştiam.
şi e tare-tare-tare bine să scriu aici din nou.


şi, cu alte cuvinte, adică tot cu cele de ieri: noapte bună, copii!