scriu din camera-bibliotecă, nu s-au schimbat prea multe și, în același timp, totul s-a schimbat. e suficient să revii în același loc virtual ca să te poți privi cu aceeași pereche de ochi. e un exercițiu facil, dar ai totuși nevoie de puțin curaj pentru asta, doar în caz că descoperi că, în realitate, nimic nu mai e ce a fost. vezi însă că lucrurile se schimbă mai puțin și mai greu decât își imaginează oamenii. mai bine zis, decât ne temem că se schimbă. ar fi, fără îndoială, mai ușor, să vedem că nu suntem atât de diferiți. cert e că întotdeauna o să ai nevoie de muzica potrivită. alegi piesa greșită și pierzi tot. 

mai degrabă, doar locurile virtuale nu mai sunt ce-au fost. și-au pierdut savoarea, și-au pierdut intimitatea unui spațiu sigur și, totodată, expus. privitorii au existat dintotdeauna, pe margini, cu degetele încleștate de peretele subțire de sticlă din spatele căruia ne plăcea să ne scriem nopțile. doar că acum îndrăznesc să strige la tine, să-ți spună unde nu ai pus punct sau virgulă. acum pot să muște. 

nici vorbă de așa ceva acolo unde scrii ca să nu te citească nimeni. și e, în orice caz, cu mult mai ușor atunci când asculți aceeași muzică pe care s-a scris. misiune imposibilă, dar salvatoare.