uau. travka. indiferent.

oare o dată la zece ani se apucă omul să-şi răscolească prin folderele vechi sau prin albumele foto sau prin ce-or mai aduna cetăţenii în ziua de azi? că eu m-am pomenit că asta fac şi descopăr că eram o tipă mişto acum 10 ani (foarte naivă şi timidă şi prostuţă, dar mişto, cu potenţial). îmi place să cred că m-am mai înţelepţit între timp (dar ca sfat de la marele înţelept care este să ştiţi că fiecare vârstă vine cu setul ei de greşeli deci nu vă faceţi griji că aveţi de unde).

voiam doar să vă spun că reascult travka, s-a nimerit piesa "indiferent", a fost marea mea iubire, ascultam pe fereastra din cămin la trei dimineaţa şi încă sună ATÂT de bine. deci, na, de unde rezultă că eram o tipă mişto. :))

acum ca om matur am nevoie de o tastatură megasilenţioasă căci bebelina are urechi fine şi acuş mă strigă de la ascultările mele nocturne.

vă las piesa, n-am mai pus aici o piesă din mezozoic, sper să vă plac.

scriam mai mişto acum zece ani, am mai zis? m-am robotizat cu timpul şi cu munca. dar îmi revin, staţi pe-aproape.

Helene Grimaud

00:00 I. Maestoso
24:06 II. Adagio
38:45 III. Rondo

hans

nimic nu este mai mult decât ceea ce pare. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înţelegi asta. dar ai nevoie şi de multă iubire pe care să reuşeşti să ţi-o oferi în cele din urmă. şi te eliberezi. de teamă, o să stai la adăpost. de frică, în alte dăţi, o să te expui. dar în fiecare situaţie o să ştii să pleci la timp, ori să abandonezi singurătatea, ori să pleci de lângă un om. salvarea care vine de la tine, aşa ai defini-o. în alte dăţi n-o să te mai intereseze nimic, o să simţi că nu mai poţi iubi niciodată. alteori te îndrăgosteşti brusc, atunci când te aştepţi mai puţin. uneori o să-ţi fie teamă, poate că un chip nu coincide cu sufletul şi nici nu le mai poţi vedea împreună. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înveţi să dansezi. mersul va deveni plictisitor, mersul va fi al ploii, dansul va fi al fiecărei zile şi vei dansa mai atunci când plouă, vei şti că o să apară mereu un soare, un al doilea, un al treilea, dar întotdeauna acelaşi. dacă suntem mai multe chipuri, cu siguranţă avem un singur suflet, împărţit în atâtea sute de milioane şi miliarde de mici fărâme. oglinda din povestea lui hans s-a spart şi-n inima fiecărui om a pătruns câte un ciob. poate se vor dezgheţa, poate nu. iar tu dansezi oricum, cu ciobul înfipt în inimă. poate se va dezgheţa, poate nu.

tot

tot ce ai stiut ca esti, dispare. nu te mai gandesti la ce crezi ca esti acum, ci doar la ceea ce poti deveni. uiti tot ce stii despre tine. uiti tot ce crezi despre tine. ii uiti pe toti cei pe care i-ai iubit. ii uiti pe toti cei care te-au iubit. uiti locurile in care ai stat. stergi tot, uiti ce s-a intamplat ieri sau ce ai spus acum doua zile. uiti fiindca trecutul iti arata ca multe lucruri se pot repeta, ca si intamplarile pot ajunge din nou in viata ta printr-un cerc caruia i-ai dat voie sa se roteasca. si constati ca n-ai invatat nimic, nicio lectie. sau poate ca asta e lectia, acest gol urias spre care privesti acum. tu vrei din 30 de zile 30 de zile doar pentru tine acum. si nu mai vrei telefoane si nu mai vrei zambete si intrebari si propozitii care nu-si au rostul si care nu mai spun nimic in afara de ceea ce a existat candva. zero energie si cate un vis complicat pe seara. datoria ta e sa te faci bine si sa faci bine. datoria ta e sa mergi din nou descult pe iarba, datoria ta e sa te uiti la soare in fiecare zi, datoria ta e sa pleci. acest vis care acum ti s-a infipt in inima, acest vis pe care il porti cu tine, aceasta imagine cu tine intr-o camasa alba, bucurandu-te de acelasi soare. e dimineata, e racoare, e primavara, iar noi suntem desculti pe iarba stropita de roua. si auzi primavara in jur, ii simti freamatul, ii simti caldura timida care iti atinge bratele. si simti iubirea si ai aceasta imagine cu tine in minte si acum nu mai stii ce sa faci. energie zero, dar te-ai mai inecat si in trecut. te privesti in oglinda si incerci sa intelegi sau incerci sa nu mai intelegi nimic. nu esti doar tu, exista o intreaga lume. nu esti chiar tu, e sufletul tau dincolo de tine. te-ai agatat la nesfarsit de lucruri, fapte si oameni si scrisul te tine de mana. singurul, intotdeauna.

curaj

am rămas într-un trecut foarte îndepărtat şi care a ţinut foarte puţin. pac. o păcăleală, dar m-a prins. am rămas acolo, ca atunci când ţi se agaţă cămaşa abia cumpărată într-un ghimpe. găseşti ghimpi pe toate drumurile. ce ni se cuvine? ni se cuvin lucruri? ni se cuvin emoţii, sentimente? mă uit la oamenii ăştia cu inimi mari, iubitori, răbdători. unii au mai plecat, unii-şi pierd răbdarea. unii te uită când nu eşti cum sperau, când nu intri în tiparul acela. când nu au atât de multă răbdare. asta doare, asta o să doară mereu. aşa învăţ să cred mai puţin în aparenţe. scriu cu amar, poate trece până la anul. sau poate nu. deşi ceea ce trebuie să fac înseamnă să depăşesc prezentul. cald. târguri de crăciun. mesaje la care am obosit să răspund. nu înţeleg  nimic, ştiu că o să treacă. ştiu că golul se va umple, ştiu că acum e greul care mă ajuta să ies la liman. la liman. apă. cine-ar fi crezut că o să-mi fie frică de apă chiar dacă ştiu să înot?
v-am visat pe toţi, cunoscuţi, necunoscuţi. acum stăm aici, liniştiţi, scriem cu o inimă ruptă, strâmbă. am zâmbit frumos şi tot nu e îndeajuns. trebuie să spui lucrurile potrivite la momentul potrivit. şi puţini te rabdă. realitatea asta e.

ies puţin din această realitate. am obosit s-o modelez sau s-o las să se întâmple. să fiu cumva, să nu fiu nicicum. şi ies, oamenii nu mai au răbdare, trebuie să ai grijă la paşi. nu mă mai sunaţi, nu mai răspund. ar putea să fie linişte de sărbători? pui o cutie, treci dincolo de plastic, zâmbeşti frumos, eşti un cadou. m-am oprit fiindcă mi-ai zis să mă opresc. ţi-am zis să te opreşti şi tu continui. nu vorbim acelaşi dialog, ştii cum sunt conversaţiile în taxi.

nu mai e linişte de multă vreme. ies puţin din această realitate.

tot despre timp, dar altfel

alte planuri, alte vise. uşor am alunecat spre vechile obiceiuri după ce am întrebat. e bună singurătatea, e bine să fii năuc, să stai singur după ce ştii că cele mai apropiate suflete nu pleacă nicăieri, e bine să stai doar cu tine.

azi e o zi în care aş fi vrut să-i zic unui om: "să ştii că azi e ultima zi în care-ţi mai vorbesc" fiindcă aşa e inima mea de lup, nici nu uită, nici nu iartă şi orice om care a ştiut să greşească, a greşit bine de tot şi-n mintea mea nu va mai fi niciodată altfel. şi esenţa unui om nu se schimbă prea mult aşa cum un om vulgar va rămâne vulgar până la sfârşitul vieţii.

şi pe lângă critica pe care mi-o aduc eu mie, îmi dau seama că renunţ la oameni acum în prag de sărbători, ca şi-n alţi ani, ce moment mai bun să faci curăţenie.

e ultima zi în care-ţi mai vorbesc.  şi mă mai obosesc explicaţiile, neînţelegerile, supărările pe care le produci dacă taci, supărările pe care le produci dacă vorbeşti. vrei înapoi într-o duminică în care era soare, storurile erau trase, era bine şi cald, erai copil. mă consum şi consum din mine fără milă. dar prefer să consum eu şi nu alţii.

şi-aş mai scrie multe fiindcă scrisul nu e şi nu va fi niciodată terapie, ci otravă.

look out for yourself

corpus of work. unfocused

nu pot să-ţi descriu câte lucruri îmi par astăzi lipsite de sens. şi nu pot să-ţi ascund că mă simt mai pierdută ca niciodată, deşi văd că drumul ăsta e presărat cu lucruri bune, cu oameni buni, cu întâmplări frumoase. aş vrea să nu-mi pese. aş vrea să nu am în faţă un "must" pe care nu-l pot defini. nu ştiu cum să ajung ACOLO. aş vrea să nu simt că trebuie să ajung acolo. uit, de la o zi la alta, cine sunt, ce vreau. uit, între o criză de rinichi şi o durere de spate, cine sunt, ce vreau, unde merg. mă uit.

mă uit cu totul, dăruind din cine sunt altora. să vorbeşti prea mult înseamnă să-ţi toceşti instinctele de luptă. nu-mi pare rău că dăruiesc. dar aş vrea să ştiu cum să-mi dăruiesc mai întâi mie. mi se pare de multe ori că nu merit un cadou. că nu merit să-mi fac un cadou. că un anumit răsfăţ nu trebuie să mi-l acord fiindcă încă nu am făcut suficient de mult. că nu ştiu suficient. că nu ştiu ce să fac.

presiunea lui 2014, nimic nou. nu putem să "ardem etapele". nu, nu putem. îmi construiesc acel body of work. fac o schimbare. o nouă încercare. e un crossover. dar trecem cu toţii prin aşa ceva. asta e doar consecinţa îndepărtării de mine însămi. eu continui fiindcă eu doar aşa ştiu, cel puţin până acum, să exist.

poveste

e a nu ştiu câta zi la rând în care ploaia cade exact la fel, răsună exact la fel, în acord cu mine. e bine.

regret toate zilele în care nu am zâmbit

la final de zi, la final de an, ajung la această concluzie. că cel puţin în a doua jumătate de an nu am mai zâmbit la fel de mult, că s-au încheiat lucruri, dar că s-au născut altele. cel mai important e însă că am înţeles ce am, cu adevărat, de făcut. probabil că nu aş fi ajuns fără toate acele zile în care nu am zâmbit, nu?

şi muzica m-a sprijinit în mii şi mii de feluri. îi sunt datoare. îmi amintesc de mine în vremuri mai bine, îmi amintesc de un alt eu pe care l-am uitat, un eu care îndrăznea, un eu care cucerea. şi oricât îmi e azi de greu fiincă am uitat să fiu cum eram atunci, sap după mine şi ştiu, chiar ştiu, că mă voi regăsi.

ce bine e

să deschizi ochii şi aceeaşi realitate, ca o apă rece, să te lovească în faţă. dacă nu te-ai învăţat minte luni, poate pricepi marţi. iată. numai de mine am nevoie în vreme ce-aş folosi din timp pentru un necunoscut, fermecată din nou de tot ceea ce încă nu cunosc despre el, prinsă mai apoi de-o capcană care-l va ridica pe un piedestal. iamamiwhoami. şi, totuşi, poate nu. acum eu sunt străinul care mă farmecă şi care-mi merită tot timpul şi toată atenţia. eu sunt străinul care trebuie descoperit.

am aşteptat răspunsuri, rânduri, cuvinte spuse orişicum. ori să aştepţi, înseamnă să oferi din tine fără să ştii, să umbli pe străzi simţind că-ţi lipseşte o mână, ba un picior. n-aş fi crezut că timpul oferit doare. dar nici n-am să mai pot uita ce-a spus murakami despre el.

tot timpul meu e doar al meu. ce greşeală ar fi să mă îndrăgostesc acum din nou. şi, în acelaşi timp, ce potrivit ar fi.

superstitions, they come

ce poţi face cel mai bine pentru tine e să faci ceea ce e mai bine pentru tine. ceea ce ştii că trebuie şi te sperie. fiindcă asta înseamnă să întorci spatele lumii şi să devii cu adevărat responsabil, să înţelegi ce poţi, să îndrăzneşti mai mult, să te supui oprobriului public.

add

sincer, doar munca are sens zilele acestea. singura palpabila, singura care depinde de tine si singura de care depinzi. sunt omul din titlul lui Papini, "Un om sfarsit", dar renascut.

aduc o completare citatului pe care-l vad adeseori pe Internet, cel al lui Bukowski: "Find what you love and let it kill you". So you could live again.

I am here, I am this, I am love

Exista nenumarate reguli pe lume. Oamenii iti spun cum sa scrii. Am un orgoliu mare care ma face sa nu-mi pese. Nu cand e vorba de scris. Nu fiindca n-ar mai putea fi imbunatatit, ci fiindca cei care iti spun cum nu trebuie nu iti mai spun si cum trebuie. N-am primit argumente valide in viata asta decat de la cativa oameni printre care se numara, din fericire pentru mine fiindca sunt oameni care mi-au schimbat viata, Rodica Zafiu si Simona Popescu (va invit sa-i cititi romanul "Exuvii").

Daca incepi sa tii cont de reguli, uiti cine esti. Daca incepi sa pleci urechea in dreapta si-n stanga, o sa scrii ceva care va fi al oricarui alt om in afara de tine. Cel mai bine lucrezi daca lucrezi in secret. Cel mai bine iubesti daca iubesti in secret.

scrisul face bine, scrisul face rau

ma tem
ca ne-am intalnit ca sa ne spunem din nou la revedere
in mine sapa un trecut pe care incerc sa-l las in urma
nu mai da, nu mai darui
iarta uita invata iubeste
suntem
am iesit sa mancam
era mancare de fast-food
nu-mi amintesc nimic, nu-mi amintesc mare lucru
nu inteleg
stiu ca scrisul face bine si stiu ca scrisul face rau
it's oh so quiet
acolo unde nu e nici intristare nu e nici suspin
istoria mcdonald's-ului in zece pagini
scrise de mana si o revolta la TV despre care multi spun ca nici lovitura de stat n-a fost nici revolutie prin urmare n-a existat

hai sa incep altfel fiindca vreau un nou inceput:

acolo unde nu e nici intristare nu e nici suspin
istoria mcdonald's-ului in zece pagini
scrise de mana si o revolta la TV despre care multi spun ca nici lovitura de stat n-a fost nici revolutie prin urmare n-a existat
si azi cand au aflat cine a castigat premiul nobel
au inceput cu totii sa caute
cine e ma, asta, individul
modiano, patrick modiano
nu are suficient like-uri pe facebook
ceea ce ne face sa credem, bineinteles,
ca avem cu totii o sansa.

de continuat.

de continuat?

cum miroase toamna

iti scriu ca sa intelegi. ca sa vezi, daca vrei sa vii vreodata prin bucuresti sau daca locuiesti deja aici, ca toamna poate fi unul dintre cele mai fermecatoare anotimpuri. fiindca aici toamna, chiar daca se dezvaluie mai greu, stie sa te farmece pentru totdeauna. poate sa te si supere, teribil, daca nu intelegi ca trebuie sa iubesti ploaia. ma gandesc ca multe nu s-au schimbat. nu ne indepartam cu mult de locurile care ne-au devenit, de-a lungul timpului, dragi. daca avem noroc, pastram in vietile noastre si oameni pe care ii stim de multa vreme. poate ca norocul asta e, sa cresti alaturi de oameni dragi. sa iti stii anotimpurile pe de rost, sa te poti bucura de chipurile blande si de zambetele sincere pe care le-ai intalnit si toamna trecuta. sa mananci o supa crema cu unul dintre cei mai buni prieteni. sa teseti, impreuna, planuri si vise noi. si, odata cu nota, sa stiti amandoi ca o sa fie bine.

stii ce ai de facut

asa mi-a spus si ii dau dreptate. stiu si nu stiu. ma tem ca as putea reusi. nu sunt libera. nu ma simt libera. ma tin eu captiva bine de tot. fiindca trecutul poate fi lant greu. am rupt zale, dar mai sunt. asta pare o ultima treapta si e cu atat mai greu de urcat. si azi, uite, azi as fi vrut iar sa raman in pat, abia am ajuns pana aici, dupa o noapte de somn-nesomn, parul lung rasucit pe perna in toate directiile, emil mladin de la 2.30 pana la 3.30, vise, iar somn, o alarma pe care am ascultat-o in stare de veghe, gandindu-ma ca "e chiar frumos cantecul asta" pana am adormit la loc. you're not here, I'm not here, no one is here. ce fac aici? ce fac eu aici, in momentul asta? si ce as putea face altceva, in alta parte? cum arata viitorul? exista asa ceva, cu adevarat? o definitie? nu, exista doar prezentul.

am obosit. da, stiu ce am de facut, dar voi fi eu cine vreau sa fiu in alta parte? hai, inca o treapta. asta e eliberarea. dar uite ca azi am actionat de parca n-as fi fost eu. obiceiurile bune inca se tin de mana cu cele rele. eu inca pastrez din mine persoana pe care am incercat sa o las in urma. si, din afara, putini oameni pricep. prea putini. mie mi se pare ca esti indragostita de tine, mi-a spus. I'm not there yet, I'm not there. ma tem de momentul acela desi momentul acela imi va face cel mai bine.

I'm not here, I'm not there, I'm nowhere. but I am.

neatentii mici. luc bondy. la fereastra.

in unele zile as vrea sa pot rasfoi pagini vechi pe care sa le istorisesc aici. scriam mai bine, dar nu vedeam la fel de clar. curgeau altfel cuvintele, dar intelegeam mai putin si ma temeam mai mult. iar linistea, linistea lipsea. acum il citesc pe luc bondy. aseara, la lumina slaba a lampii, ghemuita pe un colt de canapea, o canapea care nu ma imbie deloc, notam, la fiecare jumatate de pagina, un nume, o referinta. despre amaraciunea singuratatii scrie acest regizor care s-a jucat mult cu ideea, sper ca nu si convingerea ca, in 2014, meseria de regizor de teatru va fi una uitata. citesc noaptea si dimineata uit. eu am 27 de ani, luc bondy are 66 si pare sa-si aminteasca mai bine decat mine chiar daca, scrie el, uita tot, motiv pentru care nu mai citeste nimic. de la fereastra priveste spre copiii din parc sau spre linistea din parcul unde ar fi trebuit sa se joace copiii. pe cei plecati din viata unui sexagenar ajungi sa-i vezi altfel. sa iti aminteste de detalii pe care, atunci cand traiau, nu le observai. nu te fascinau asa cum te minunezi acum, cand nu mai sunt.

nu e o toamna a unor inceputuri noi, ci o toamna de prelungire a unor senzatii si intelesuri, convingeri si decizii. in fine, despre orice ar fi, un lucru e cert: e toamna.

Listele

listele sunt bune. stiu ce am de facut, e mult de munca. dar incerc sa nu ma gandesc la ce va fi, doar la ceea ce este acum. sa fac acum sa fie bine. azi am primit o veste mai putin buna. e prima oara, in cei trei ani de cand m-am mutat in casa noua, pe care am cumparat-o, cand imi dau seama ca vreau sa o vand. ca pot locui si in alta parte, ca nu ma leaga nimic de locul acela. ca amintirile le poti lua cu tine. ca in casa asta in trei ani am suferit de doua ori. ca, in rest, a fost bine, caldut, dar nu extraordinar. ca schimbarea e buna si ca o vreau, de asta mi-am dat seama azi cand ideea de a vinde casa peste fix doi ani a ajuns sa ma bucure. daca pot sa o iau de la capat in alta parte? da, pot. fiindca in alta parte uneori chiar e mai bine. si cand in jurul tau nu se schimba unele lucruri, e bine sa pleci tu. fiindca uneori locul schimba omul, si nu intotdeauna invers. nu stiu daca voi fi alt om in alta parte, dar stiu ca vreau sa-ncerc. am facut multe lucruri care au pornit de la un singur gand. acum vreau o casa mai veche, mai luminoasa, cu pereti mai inalti, pentru o biblioteca mare. imi pot gasi locul oriunde fiindca am inteles un adevar mare, acum cativa ani. as vrea sa-mi mai gasesc si curajul de... ei bine, iata ca pentru asta inca nu am curaj. rabdare. ca poate asa o sa trec si marea.

Martha Graham - 'Dance is the hidden language of the soul'