e amuzant

 

găsesc în a scrie despre cărţi o plăcere extraordinară. mintea, recunoscătoare pentru exerciţiu, îşi savurează fiecare victorie. retrăiesc în mijlocul cărţilor, în miezul lor în care eşti forţat să pătrunzi atunci când se cere mai mult de la tine, atunci când treci de obişnuinţa lecturii pentru a descoperi mai mult, din ce în ce mai mult. şi, în paralel, alte rânduri se scriu prin caiete, cărţi întregi sau fragmente date uitării, promisiuni făcute altor oameni, acum anihilate. dar ce bucurie să ajungi la vârsta la care eşti înconjurat doar de prieteni care-ţi respectă deciziile strict legate de a scrie sau a nu mai scrie o anume carte. ce bucurie să ştii că, în sfârşit, s-a încheiat fragilitatea imatură a legăturilor "primejdioase". mă văd aproape ca un mic bătrân cu pipă, satisfăcut de teancurile de cărţi din jurul său şi de nepoţii din preajmă. bineînţeles, realitatea ar putea înfăţişa şi o bătrână, dar probabil că, din pasiune pentru Dickens, mă imaginez că sunt el la bătrâneţe. descopăr plăcerea de a da peste autori noi pe care nu i-am citit niciodată până acum. nu vreau să privesc în urmă şi să mă cutremur că în anii trecuţi nu i-am citit pe toţi aceştia. mai e timp, imi spun, dar, în orice caz, nu mai împing listele de lecturi până la vârsta la care, îmi imaginam, ar fi ideal să-i ofer din timpul meu şi lui Proust. printre picături, fragmente de seri, secvenţe de nesomn, la lumina lămpii sau în ibooks, cu nasul vârât sub pilotă, citesc cu o ardoare pe care, îmi amintesc bine, am mai crezut-o pierdută cândva în prima tinereţe. căci, să ne înţelegem, la treizeci şi un pic de ani abia dai cu nasul de viaţă şi încerci să înţelegi cum stau lucrurile. viaţa e compusă din momente suave, din gesturi mici şi frumoase, din acele secunde care întregesc suişurile şi coborâşurile oricărei vieţi. acolo se află esenţa frumosului, în felul în care reuşiţi să strecuraţi un vin de calitate, o ciocolată fină, o cafea fierbinte, o oră matinală, o plăcere nocturnă, o muzică neîntreruptă în cele mai fine boxe din lume, un gângurit de copil, o mânuţă strânsă pe stradă, în soarele amiezii, în timp ce cântaţi, la unison, un elefaaant seee legănaaaa...

duminici mici

e aproape zece dimineata si ne pregatim sa plecam la ikea. dar, mai intai, trebuie sa te adorm. asta daca o sa vrei. afara pare tare frumos. va fi, probabil, si foarte cald. se aud tot felul de pasari. uneori pare ca locuim in mijlocul unui parc, atat de frumos canta. insa e doar o parcare in care inca mai rezista cativa copaci. ti-as promite ca vom avea o casa cu o curte plina de copaci, dar mai sigur e sa-ti promit ca vom planta hortensii. multe. lucrez la asta. si va fi o casa cu muuulta lumina, cu ferestre mari. un vis concret, de la care nu trebuie sa ma mai abat. incepem de azi, cu pasi marunti. sa nu crezi ca nu sunt cu urechile ciulite. caut oferte, fac calcule. dar inca nu apare. o voi simti, o sa simt casa aceea asa cum am simtit multe altele, asa cum am stiut raspunsul si nu m-am inselat.

acum inca pare racoare. am terminat de citit "Poveste pentru Maria", ultima carte scrisa de Ioana Baldea Constantinescu. e a treia, sper ca-i vor urma si altele. e atat de frumoasa cartea. nu seamana cu nimic din ce am mai citit pana acum. o voi reciti, trebuie s-o recitesc, sa imbrac parti din ea ca pe propria-mi piele. sa raman macar cu un buzunar de invataminte. de linisti. de momente senine. e tare frumoasa, ti-o voi citi si tie cand mai cresti. e un dar minunat pe care Ioana l-a facut fetitei sale si izvoraste dintr-o iubire tare frumoasa. 

voi va jucati in dormitor, nu prea ademeniti somnul. va jucati cu baloane, eu am terminat cele cateva pagini din carte pe care mi le pastrasem ca pe un desert bun in dimineata aceasta, la cafea. doar ca mi-am baut cafeaua impreuna cu tine, cu banana, iaurtul si feliile de orez expandat care, printr-o minune si mirare, tie iti plac foarte mult (nu au niciun gust, sunt ca apa). dar bebelusii trebuie sa manance si multe cereale asa ca rontai cand expandate de orez (si integral), cand de quinoa, cand de multicereale. dar divaghez.

inca beau cafea fara cofeina. m-am obisnuit asa. ocazional, Flat White, rar de tot Caramel Macchiato. de cand ne-am intors de la Roma, dormi toata noaptea. rar te mai trezesti, doar daca auzi parchetul scartaind prea tare sau motanul dand concerte ocazionale si fara sa i le fi cerut nimeni. ce frumos a fost la Roma. si cate stradute pietruite am strabatut. si cate cafele am baut dimineata si cate plimbari am facut. ai dormit exemplar in carucior, dimineata la 10 si amiaza la 14, asta la un an si trei luni, ceva care ma ingrijorase, ca poate nu o sa dormi, ca poate o sa te plimbam toata ziua prin orasul etern si nu vei putea adormi. dar ai dormit... ca un bebelus. inclusiv in autobuzele (am luat doar doua, sunt mai vechi decat cele de la noi) in care geamurile zbarnaiau din toate incheiturile. ce aventura!

ma apropii de finalul textului si vin sa te adorm. ceva imi spune insa ca nu vei adormi prea curand. poate in masina, caci la ikea sigur nu o sa ti se mai faca somn. prea multe de vazut. faci cu mana trecatorilor, dar nu tuturor. alegi chipuri din multime, adesea sunt fete tinere. le zambesti si le faci cu mana, iar ele iti zambesc si iti fac cu mana. un an si patru luni.

spui mama, tata, apa, pa-pa si, de ieri, "da", dupa ce arati cu degetul catre obiectul pe care il vrei si eu te intreb daca asta vrei. un an si cinci luni.

dimineata te ador (si-n fiecare minut dupa) cand esti lipicioasa si ma pupi si scoti limba in semn de salut universal si apoi incerci sa ne trezesti pe fiecare cu cate o palma zdravana pe frunte sau unde nimeresti. vin acum sa te adorm. ai trei baloane in patut, inca nu ai spart niciunul desi iti place sa faci pe monstruletul si sa-ti infigi dintii si nasul in ele. ai un fel haios de a fi si imi pare ca esti constienta de asta. dintotdeauna ai stiut sa ma faci sa rad, poate chiar mai bine decat am stiut eu sa te amuz pe tine. abia astept urmatoarea noastra calatorie impreuna, inclusiv asta stii, cand plecam in vacanta. si-ti place sa calatoresti cu noi. si noua, cu tine.

locuri în care să fii tu

citesc, scriu (mai pe scurt), beau cafele decofeinizate (surprinzător de bune, surprinzător de cu acelaşi efect pentru mine - niciunul, cum nici cafeaua normală nu avea). înfulec în aceste zile cărţile una după alta, mânată de o foame de lectură şi-o plăcere a cititului deopotrivă. mi-era dor. dar acest citit e mai cumpătat şi mai exersat în acelaşi timp. poate că pauza asta inevitabilă a făcut să devin un cititor mai atent şi mai puţin grăbit. zilele acestea, "spulberatic" de anca vieru. un roman care ştie să te surprindă, să te-apropie de personaje, să te facă să crezi că te poţi îndepărta de ele şi, pe nepregătite, să îţi dai seama că eşti cucerit. lecţie de "aşa da" şi acum am pus pe listă şi "felii de lămâie". am scurtat lista de bookfest cu mai multe titluri cumpărate săptămâna trecută. ieşisem din casă doar pentru o revistă şi dilema veche, dar paşii m-au purtat o staţie de metrou mai departe, până la o librărie din care am ieşit cu mai mulţi autori români. şi mă încântă alegerile făcute. duminică la bookfest lansez "memoria corpurilor", cel de-al doilea roman al meu. l-am început pe al treilea, încet, cu grijă. cu o atenţie care n-ar fi existat fără aceste două prime cărţi. sunt convinsă de asta. nici nu visam cred cu adevărat la asta când scriam de două-trei ori pe zi pe acest blog. pe atunci pe când oamenii încă mai citeau avid bloguri, când primele pagini pe care le deschideai dimineaţa ca să le savurezi la cafea erau de blogspot şi nu de facebook. dar mi se pare că, uşor-uşor, revenim. ne întoarcem atenţia spre lucrurile care ne reţin mai mult rădarea. ne răzvrătim şi nu mai credem în statistile care spun că nu suntem capabili să citim mai mult de trei minute un text sau că atenţia noastră trenuie captivată în primele şapte secunde. nu, nu mai cred nici eu în astfel de lucruri. redescopăr însemnătatea timpului, îmi iau fiica în braţe şi respir fiecare minut alături de ea.

sensuri noi

poţi crede foarte mult timp că te afli în locul potrivit. îţi poţi chiar spune că eşti lângă omul iubit, că ai ceea ce vrei, că totul e bine. din această linişte iese însă în unele cazuri la iveală o nemulţumire, mai întâi slabă, ca o ploaie măruntă de toamnă, mai apoi din ce în ce mai puternică, în stare să doboare la pământ copacii. şi pe urmă începi să cauţi fiindcă deja nu mai poţi sta locului. acel bine şi-a pierdut definiţia, şi-a pierdut înţelesul.

binele niciunuia dintre noi nu seamănă atât de mult pe cât ne-am dori cu binele nostru. de aceea, nu numai că n-ar trebui să ne mai întrebăm de ce un om nu e mulţumit cu "binele" pe care îl vedem noi, ci nici să nu mai credem că binele nostru ar trebui să fie suficient sau la fel de plăcut pentru o altă persoană. suntem tentaţi, de multe ori, să credem că ceea ce simţim ar trebui să se reflecte şi din direcţia opusă, orbiţi de propria persoană şi de propriile sentimente. micul nostru univers ne sufocă nu doar imaginaţia, ci şi empatia şi bunul simţ.

pentru că să ai bun simţ se traduce şi prin a fi capabil să te pui în pielea celuilalt şi de a reuşi să vezi lucrurile din altă perspectivă. iar dacă nu reuşim, iar adevărul se încăpăţânează să rămână undeva la mijloc, prins între două ziduri pe care comunicarea nu le poate dărâma, e cel mai bine să pornim în direcţii diferite.

să revin însă la ceea ce ne face să dăm cu nasul de acest bine pe care începem să-l căutăm din nou. îl găsim după ce, pentru o vreme, facem lucrurile de care ne-a fost frică sau de care nu ne-am crezut în stare. şi multe dintre acestea capătă înţelesuri noi. ajunşi cu o treaptă mai sus faţă de unde ne aflam ieri, vom vedea lucrurile atât de diferit, încât vom înţelege inclusiv că noua perspectivă e datorată unei munci pe care am (re)descoperit-o recent şi pe care, ajunşi la o vârstă un pic mai înţeleaptă, am reuşit să o ducem la un nivel mai înalt.

nu munca pe care o depui cu ajutorul altor oameni te împlineşte cel mai mult, ci cea pe care o faci de unul singur, cea pe care o scoţi la lumină după multe zile în care nicio hotărâre nu a părut să fie cea bună. e ca atunci când, după multe relaţii nepotrivite, omul pe care îl iei de mână este, prin definiţie, binele pe care îl căutai. doar că, de data aceasta, nu e o persoană, ci un proiect miraculos.

despre iubire, dar in forme noi

azi iti scriu tie fiindca am vrut sa-ti fac o surpriza. stii cum aici ne intalneam de fiecare data vorbind despre alti oameni, despre rani, despre dezamagiri, despre foste sau actuale iubiri. si cata aparenta durere nu se afla in multe dintre acestea. numai ca apoi cresti si intelegi ce inseamna durerea si inca nici nu vrei sa cunosti mai multa. devii mai echilibrat si observi asta cu mult mai multa luciditate. nici nu mai vorbesti despre ceea ce ai reusit sa faci de unul singur. si cata liniste anul acesta, atat de multa liniste. si cata iubire noua, intr-o forma noua.

asa ca azi ma intalnesc cu tine ca sa-ti spun ca trebuie sa te felicit pentru felul in care ai invatat sa te iubesti, pentru cum te-ai descoperit ca intreg si pentru cum esti multumita de ceea ce ai facut pana acum. despre cum ai invatat ca uneori renuntarea, cu tot ce implica ea, cu toate criticile si despartirile care vin din asta, poate fi cea mai buna forma de eliberare. te felicit din toata inima si-ti mai spun ca atata vreme cat ai incredere in tine esti pe drumul cel bun.

continua.

destul

am amânat, din teamă. unii oameni te amână cu doar câteva zeci de minute. sunt pe drum, îţi vor spune, dar tu ştii că sunt departe, foarte departe, şi că niciodată nu vor mai fi la fel de aproape, cum au fost cândva. am amânat câteva ore, iar alte lucruri au fost amânate ani de zile. cine ştie ce trăiri încă amân, cine ştie ce frici încă las deoparte pentru un viitor de care încă n-am habar. am renunţat, de multă vreme, să mai încerc să-l mai compun în vreun. şi nu mai cred, nici nu ştiu cum de-am crezut vreodată, că suntem toţi la fel din acest punct de vedere, că dacă urmăm nişte reguli, anumite lucruri se vor întâmpla. cred că ne schimbăm atât de mult de la un an la altul încât nici nu ne vom mai aminti măcar de ceea ce simţeam cândva.

şi cred că e bine, n-aş fi vrut să nu ajung în acest punct, mergând pe un singur drum. cred că aş fi trecut pe lângă multe lucruri. şi nici nu putem face cu toţii aceleaşi lucruri. şi nu putem începe să ne bucurăm în acelaşi moment si să zâmbim la unison. clişeic, dar îl las aici: capitolul 1 al vieţii cuiva nu poate fi comparat cu jumătatea cărţii la care a ajuns altcineva.

ce ciudat. ai crede că nici măcar nu poţi defini această existenţa bizară, condusă în ultimele luni nici eu nu ştiu de ce forţe şi ce energii. mai mult am plutit şi, fără să caut să înţeleg, am înţeles destul. destul cât să renunţ la unele întrebări, destul cât să ştiu că s-a făcut loc de altele noi. destul cât să văd acest râu, destul cât să mă mai tem din ce în ce mai puţin.

reuşită

fugi de ceea ce nu te lasă să uiţi, fugi de ceea ce nu-ţi poate oferi iubirea pe care o cauţi, pe care o meriţi, pe care-ţi doreşti cu toată ardoarea să o trăieşti, fugi de clipele în care ai ştiut că tot ceea ce exista deja era prea puţin, fugi până nu răneşti, până nu răneşti.

şi vei reuşi, chiar dacă, în fuga ta, vei constata că eşti singur, stai liniştit, în jurul tău alţi oameni se antrenează pentru acelaşi maraton al fricii, alţi oameni sunt la fel de singuri, dar tu fugi pentru că, în cele din urmă, vei reuşi să ajungi mult mai departe faţă de ceea ce azi încă pare greu de uitat.

fuga e sănătoasă, iar fericirea se aşteaptă picior peste picior sau cu burta la soare într-un hamac, aşa cum a scris veronica d. niculescu în "orchestra portocalie". fugi până când din ceea ce-ţi spuneai că iubeşti nu mai rămâne nimic şi fugi până când vei şti că, în sfârşit, omul pe care-l iubeşti cel mai mult şi căruia-i datorezi totul eşti tu însuţi.

de care ori nu ţi-ai spus (şi recunoaşte!) că ai da totul pentru celălalt? şi, în tot timpul ăsta, tu nu-ţi ofereai nimic, ba chiar îţi spuneai că te-ai mulţumi cu oricât de puţin, bibelou să fi fost, să-l priveşti, şi tot te-ai fi mulţumit cu cel mai mic rol dintr-o poveste pe care doar ţi-ai imaginat că o scrii pentru tine.

fugi, pentru că fuga e sănătoasă. alergi deja de ceva vreme şi acum ştii. meriţi toată iubirea din lume şi o vei primi.

De ce merg aproape săptămânal la teatru

Nu reuşesc întotdeauna, dar încerc să nu uit. Un prieten m-a rugat să-l anunţ când mai merg. Ştiu că mi-ar fi de două ori mai greu să mai ajung fiindcă ştiu cât de greu îmi este mie să mă organizez şi să nu uit când a trecut săptămâna.

Retrăiesc fictiv momente pe care-mi imaginez că le-au trăit oamenii în interbelic. Respir aerul parfumat, urmăresc cu nesaţ sclipirea paietelor în lumina difuză a sălii de spectacol. Ascult foşnetul şi aştept primele "bătăi de gong". Vă rugăm să opriţi funcţionarea telefoanelor mobile.

Regăsesc, de fiecare dată, în fiecare sală, oameni care par să creadă încă într-o lume a frumosului, a spectacolului, a unor valori similare care ne scot, până la urmă, din casă şi ne ţintuiesc pe scaun într-o sală de spectacol. E respectul meu pe care-l datorez unor oameni dintr-o categorie aparte care simt că riscă să dispară încet-încet.

Şi merg, reamintindu-mi, de fiecare dată, emoţiile de după cea mai recentă piesă de teatru care a schimbat ceva în mine. Şi-o să spun că Însemnările unui nebun şi Amalia respiră adânc sunt unele dintre cele mai bune piese văzute în ultimii ani, alături de Omul cel bun din Seciuan, o piesă bine lucrată. Nu ştiu dacă pot să o compar cu Faust, din anumite privinţe, dar o s-o compar. Faustul lui Purcărete va rămâne una dintre cele mai impresionante piese.





E mai fadă o săptămână în care nu am mers la teatru. Rămâne acolo parcă un mic gol pe care n-am reuşit să-l umplu. Poate e o dependenţă şi, dacă e, mi-aş dori să fie din ce în ce mai puternică. Nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea.

mai ştii?

povesteam acum cuiva despre cum îmi imaginez că va trăi într-o bună zi. e un om fantastic şi merită tot ce-i mai frumos şi bun pe lume. văd în jur cum mulţi oameni caută să găsească echilibrul, cum uneori le scapă printre degete. sunt unul dintre ei, caut, încerc, fac linişte, o iau de la capăt. cert e că azi, povestind cu acest om, mi-am dat seama că am uitat de o imagine foarte puternică pe care am văzut-o acum câţiva ani, când vârsta de 30 de ani părea ceva foarte îndepărtat. cred că mulţi se simt copii încă până la vârsta asta. probabil că eu n-o să mă desprind niciodată de copilul din mine. nici n-aş vrea. poate doar să fie un pic mai curajos, uneori. dar doar uneori. în rest, nu ştiu. multe par un vis. nu îmi dau seama cum acelaşi copil încă mă iartă. dar îl iubesc pentru asta.

şi încă mai vreau ca acea imagine să se împlinească, dar cu inima deschisă şi fără niciun compromis. ce bine era aici. uitasem să-mi spun adevărul.

exerciţiu de sinceritate

Când sufăr, eu nu spun "acum sufăr". Spun că mi-e bine, dar că am nevoie de o pauză şi că cel mai bine e să mă răsfăţ. Ceea ce fac, de fapt, e să opresc orice activitate care-mi prieşte şi să revin la obiceiuri proaste. Acum nu mai sufăr fiindcă ştiu ceea ce am scris mai sus. Şi mai ştiu şi că nu am de ce fiindcă tot ceea ce nu s-a întâmplat a fost din vina mea. Privesc cu încredere spre viitor. Nu v-am mai scris de mult, nu v-am spus de nişte lucruri bune care s-au întâmplat. De ceea ce poate pentru mine, până acum, e cea mai mare reuşită personală şi profesională legată de WOLF 25. Şi, în acelaşi timp, e mică. Fiindcă nu există un drum care să urce de la sine. Dacă eu mă opresc, totul se opreşte. Dar nu pot să nu mă simt un om binecuvântat când îmi dau seama că ori de câte ori îmi apropii lupul de suflet, se apropie de mine şi păşesc în viaţa mea oameni pe care nu i-aş fi cunoscut altfel. E o minune şi sper şi-mi doresc ca aceşti oameni să-mi fie aproape şi să existe în viaţa mea şi peste zece ani.

Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care mi le-a spus cineva a fost că trăiesc cu capul în lumi ca cele de mai jos. Că nu văd dincolo de ele. Puţine lucruri au mai durut, pe urmă, la fel. Fiindcă să loveşti în ceea ce un om iubeşte şi îşi doreşte mult, să încerci să îi nărui un vis e unul dintre cele mai dureroase lucruri. Evident, eu am continuat să visez până când am ajuns să lucrez pentru WOLF 25 în propriul atelier. Cu chirie, la aproape o oră distanţă de job, dar exista. Acum îmi readun forţele şi reîncep, după o pauză luată din motive atât personale, cât şi financiare.

Ce voiam să spun este însă că am reuşit, am continuat să visez, chiar şi atunci când, rând pe rând, unii oameni mi-au zis că n-am nicio şansă. Ştiu azi că nu banii contează, deşi uneori lipsa lor te poate ţine pe loc mai mult decât ai vrea. Ştiu că atunci când îţi urmezi visul, viaţa ta se aşază exact aşa cum trebuie. Mai sunt zile în care nu mai văd nimic. Iată, au trecut luni în care n-am privit către mine. În mintea multor oameni visul tău poate să pară oricum de la prostesc până la amuzant sau imposibil. Contează doar cum îl vezi tu.

Yohji Yamamoto Boutique, Antwerp

Schoenen Verduyn, Kortrijk, Belgia

Iar reuşita cea mai mare s-a întâmplat. Viaţa mea s-a schimbat complet atunci când am început să îmi urmez visul, oricât de mici mi-au fost şi îmi sunt încă paşii. Dar continui. Şi darul cel mai mare şi cel mai semnificativ e compus din toţi aceşti oameni minunaţi care au ales să îmi devină şi prieteni şi care mi-au îmbogăţit viaţa şi m-au făcut un om mai bun. Nu i-aş cunoaşte dacă nu ar exista WOLF.

Încă puţin şi suntem acolo. Pe final de an, încep să tai de pe listă nişte proiecte care s-au născut în această toamnă şi care trebuie să existe. Dar, despre ele, abia după ce le tai efectiv după listă şi le duc la bun sfârşit. Doar e România lucrului bine făcut, nu-i aşa? :)

Cert e că o să-mi amintesc întotdeauna de lucrurile care m-au ajutat să înţeleg ce contează cu adevărat în viaţă. Sunt la începutul drumului, chiar dacă, teoretic, am început proiectul acum doi ani. Ştiu oameni care încearcă din răsputeri, muncesc zi de zi, pentru a-şi vedea împlinit un vis similar. Nu e uşor, dar cred că asta face parte din test. Nu cred că sunt ca unul dintre pictorii dintr-o nuvelă scrisă de Erich Schmitt, cel care picta tablouri pe care nu le cumpăra nimeni. Am primit aprecieri şi critici deopotrivă. Le-am digerat, le-am lăsat să se aşeze, am învăţat din toate. Am ajuns în punctul în care aprecierile câştigă. Şi, cum bine îmi spune omul care a făcut WOLF să arate aşa cum arată astăzi, înapoi nu mai am voie să merg.

Prin urmare, tot înainte. Fiindcă ceea îmi doresc să se întâmple azi se va întâmpla cândva. Poate peste zece ani. Dar azi există ceea ce îmi imaginam acum cinci ani. Casa mea, de exemplu. E o casă la care mai am de plătit 17 ani. E o garsonieră într-un bloc, nu vă imaginaţi ceva uriaş. Multă vreme am minimizat toate realizările. Mi se păreau mici, mult prea mici, le lăsam să mă apese. Trăim într-o eră în care validarea din exterior pare să conteze. Trebuie să câştigi un premiu, trebuie să scrie undeva că ai făcut cutare lucru. Nici interviurile, multă vreme, nu contau. Până când mi-am dat seama că eu sunt acolo, că eu sunt cea care răspunde acelor întrebări. Abia de jumătate de an le văd aşa cum sunt. Şi fac acest exerciţiu în care îmi dau seama că tot ce am făcut contează. Fiindcă le-am făcut aşa cum am ştiut, cum am putut, fiindcă nu am renunţat. Fiindcă am ales să am ritmul meu care să mă ajute să nu detest ceea ce azi fac din pasiune.

Şi, ce e mai important, fiindcă am reuşit să nu mai fiu aspră cu mine. Să ştiu că pe acest drum nu poţi merge înverşunat, ci doar cu inima deschisă. Iar asta, din nou, a venit după multe experienţe şi după multe concluzii. Şi câte mai am de învăţat! Fiindcă din învăţat nu ne oprim niciodată. Dacă ne oprim, îmbătrânim subit. Dacă renunţăm, ceva în noi piere.

Scrisul şi WOLF 25. I'm that simple. And I love it. Şi cine ştie ce o să fie peste zece ani. :)

regret toate zilele în care nu am zâmbit

la final de zi, la final de an, ajung la această concluzie. că cel puţin în a doua jumătate de an nu am mai zâmbit la fel de mult, că s-au încheiat lucruri, dar că s-au născut altele. cel mai important e însă că am înţeles ce am, cu adevărat, de făcut. probabil că nu aş fi ajuns fără toate acele zile în care nu am zâmbit, nu?

şi muzica m-a sprijinit în mii şi mii de feluri. îi sunt datoare. îmi amintesc de mine în vremuri mai bine, îmi amintesc de un alt eu pe care l-am uitat, un eu care îndrăznea, un eu care cucerea. şi oricât îmi e azi de greu fiincă am uitat să fiu cum eram atunci, sap după mine şi ştiu, chiar ştiu, că mă voi regăsi.

etc.

tristeţea asta e bună, azi parcă s-a terminat cu adevărat ceva, deşi nici eu nu ştiu ce. ce resorturi ai trezit în mine, ce m-a făcut să fiu azi mult mai diferită decât cea care eram ieri?

ce s-a schimbat atât de profund şi cum definim această linişte? simt, îţi jur că simt, că ceva s-a terminat pentru totdeauna.

şi e o tristeţe ca după un om drag care nu a plecat de tot, ci doar un pic mai departe. şi parcă mă văd pe mine din nou, e bine aici şi nu mai e bine.

mi-e frică, ce prostie, de lucruri pe care pot să le fac, pe care ştiu să le fac, de lucrurile care mi s-ar potrivi mănuşă.

şi de tine nu mă pot desprinde decât prin nescris, dar asta ar durea infinit mai mult decât să ştiu că nu m-ai văzut cu adevărat niciodată şi nici eu pe tine.

iubindu-i pe alţii, ne-am iubit pe noi.

ca să

casa în care aş vrea să locuiesc, iată. e un spaţiu în care, la fel de bine, ar putea să nu existe nimic. doar absenţa-prezenţa ta să fie, să o pot simţi. să ştiu că uneori te vei întoarce la fel de liber cum ai ales să nu vii niciodată.

am înţeles însă că până la întâmplările pe care ni le dorim vii, avem de mers, avem de străbătut dureri, avem de plâns. avem de crescut în noi urmele lăsate de alţii, avem de scos binele afară şi de dat răul la o parte. orice-ai face, să nu te faci un om ursuz. prin orice-ai trece, să nu laşi noroiul să-ţi împotmolească privirea şi sentimentele.

curăţă. respiră. şi ia-o de la început.

arta contemporană trebuie să fie periculoasă, ce spui de asta?
arta contemporană trebuie să doară, de asta ce crezi?

aici ar fi linişte fiindcă pe mine mă deranjează mult zgomotele pe care le face liftul. mici lovituri care-mi amintesc că încă nu sunt unde mi-aş dori să fiu.

să fii, să rămâi, să exişti. şi-n acelaşi timp să fii conştient de menirea oricărui om, de datul şi blestemul fiecăruia, acela de a merge mai departe.

aruncarea din paradis e sfârşitul copilăriei, spune cioran.

pe mine nu m-au întrebat, şi cred că nici pe tine, dacă vrei să se termine totul.

aşa că acum ne doare şi suferim în tăcere, umbre ale unor roluri pe care nu vom ajunge să le jucăm niciodată. nu aşa cum trebuie. vom fi poate prea teatrali, în încercările noastre, mereu eşuate, de a ne plăti la timp facturile. şi nu vom înţelege nimic. şi o să ne doară fiecare mişcare şi-o să ne ruşinăm că vrem să ne întoarcem la sânul matern, să fim mici, să ne ia cineva în braţe.

sunt zile în care nu mai înţeleg nimic din tot ceea ce până acum ar fi trebuit să cunosc. nu te pregăteşte nimeni pentru nimic, iar surprizele vor exista până la sfârşitul vieţii. dar eu cred. eu cred că, mai devreme sau mai târziu, ne va fi tuturor mai bine.

nu ştiu când începem să uităm că e totul o joacă. şi când începem să ne scrijelim unii altora cele mai urâte răni şi să ne spunem cele mai urâte cuvinte. şi-atunci devine totul de neiertat şi de neuitat.

dar e totul o joacă şi trebuie s-o facem să fie frumoasă. ce mult aş vrea să pot iubi aşa tot timpul. absenţa-prezenţa omului să fie obişnuinţă, libertate. şi joacă.

ce bine e

să deschizi ochii şi aceeaşi realitate, ca o apă rece, să te lovească în faţă. dacă nu te-ai învăţat minte luni, poate pricepi marţi. iată. numai de mine am nevoie în vreme ce-aş folosi din timp pentru un necunoscut, fermecată din nou de tot ceea ce încă nu cunosc despre el, prinsă mai apoi de-o capcană care-l va ridica pe un piedestal. iamamiwhoami. şi, totuşi, poate nu. acum eu sunt străinul care mă farmecă şi care-mi merită tot timpul şi toată atenţia. eu sunt străinul care trebuie descoperit.

am aşteptat răspunsuri, rânduri, cuvinte spuse orişicum. ori să aştepţi, înseamnă să oferi din tine fără să ştii, să umbli pe străzi simţind că-ţi lipseşte o mână, ba un picior. n-aş fi crezut că timpul oferit doare. dar nici n-am să mai pot uita ce-a spus murakami despre el.

tot timpul meu e doar al meu. ce greşeală ar fi să mă îndrăgostesc acum din nou. şi, în acelaşi timp, ce potrivit ar fi.

curierat rapid

astept o carte
o joaca de-a bibiliotecara, firmin
oamenii astia nu stiu pe ce lume traiesc, dar ei nu traiesc
trimit e-mail-uri in care iti spun ca poezia se marunteste
cu un topor tocit
- ca sa doara mai tare -
ei sunt inventatorii lucrurilor care nu vor exista niciodata
de ce nu spui ca nu ma iubesti
fiindca deja iubesti atat de mult
la fel cum si eu iubesc
ai mainile in trecut si astepti un viitor promis
eu inteleg tot
din iubire nu mai zic nimic fiindca macina oricum
tacerea
suficient incat sa imi dau seama
ca daca mai fac un pas m-as putea prabusi
cenusa
n-as vrea ca din mine sa nu mai ramana nimic
as vrea ca undeva sa ramana scris cat te-am iubit
stii cum sunt unele statui
intoarse cu privire catre ceva ce noi nu vedem
ai mainile si inima in trecut
niciodata ale mele
niciodata in prezent
ce rau imi pare ca pentru o vreme indelungata am lipsit
poate ca
dar spun prostii
astept o carte
care nu mai vine
un curier care pana la urma poate ca imi va aduce un teanc de carti
"toata aceasta filozofie nu-ti va folosi la nimic"
un serviciu de curierat rapid
si inteligent

ce-ai putea să-mi spui azi

www.m12.ro

ce-ai putea să-mi spui azi? omul se îndepărtează de el însuşi prin tot ceea ce construieşte. îşi fabrică până la cel mai mic detaliu propria viaţă încât ajunge să nu o mai trăiască şi să nu mai fie a lui. ce-ai putea să-mi spui azi? că are rost să scriu numai dacă am ceva de spus.

am povestit aseară despre cum oraşul ăsta te creşte, dar te şi macină totodată. nu mi-a trecut niciodată prin minte că asta o să mă formeze, că nu ar trebui să vreau "să mă formez aici". sau poate că am uitat, odată cu trecerea timpului, mai ştii? şi, oricum, ce ai putea să îmi spui azi?

au trecut opt ani, răul şi binele s-au întâmplat deopotrivă. mă uit la oamenii pe care admiraţia faţă de natură îi ţine încă aproape de copilărie. e o naivitate pe care am pierdut-o, zdrelită de înjurăturile taximetriştilor, într-un oraş care o să te facă un om mai puternic şi un om mai slab, într-un echilibru şi un dezechilibru perfect. dar dacă ne luăm după Cioran, cine nu a suferit aşa nu a trăit cu adevărat niciodată. ajungi mai apoi să nu mai suporţi depărtările fiindcă oraşul ăsta te şi leagă. nu de oameni, cât de senzaţia că tu nu mai poţi fi tu decât aici, că te primeşte cu nişte braţe de străin, aşa cum te-a obişnuit dintotdeauna. friendship with good coffee. some benefits.

n-am făcut totul. m-a făcut să cred că nu pot face atât de mult pe cât pot face. şi, iată, în cel de-al doisprezecelea ceas, înainte să ne luăm la revedere, înainte să mă pregătesc să rup definitiv legăturile cu un oraş care, într-adevăr, m-a format, îi mai fac o promisiune. hai să încercăm împreună. eu voi munci mai mult, tu-mi vei arăta că am un loc aici, că îţi pot oferi ceea ce ştiu să creez, că tu ştii să primeşti ceea ce am să-ţi ofer.

să facem pace, înainte de o nouă revoluţie. un ultimatum pe care îl dau oraşului, pe care mi-l dau mie. despite its good coffee. and some of its benefits.

te mint, să ştii. dar ce ai mai putea să-mi spui azi? visez deja la bagaje făcute, la un bilet de avion cu o destinaţie nouă, către ţara a cărei limbă încă mai sper că n-am studiat-o în zadar. poate că, de fapt, locul ăsta a devenit prea bun cu mine. poate că s-au aşezat multe şi nu-mi dau seama. dar ce ai mai putea să-mi spui azi?

poate doar ce crezi despre oraşul ăsta, la o cafea.

uita-te la etichete

trece fara rost. bine, scriem din nou. asa, si? si scriem mai bine si avem idei. bun, nota zece. fericit? fericita? hai ca stau cu mainile legate daca vrei. ma prefac ca pot functiona si asa, fara plamani, fara inima, fara ce mai vrei. merg, papusa in mainile unui papusar. oricum, cred ca mi-ar placea sa iau niste cursuri de actorie. doar asa. doar asa sa vad daca ma schimba cum m-a schimbat dansul. vezi ca un pic s-a ales praful si de atelierul ala cu nina? fiindca a plouat, fiindca la air france a fost greva, stiu ca a plouat mult in saptamana aceea, vezi cum ne pierdem? ma uit in oglinda si nu ma mai recunosc nicicum. stii cum e sa nu te recunosti? exista doua variante: ori nu ti-ai pus niciodata problema asta, ori ti se pare ca esti mereu aceeasi persoana.

sper ca nu ti-ai pus niciodata problema asta. asta-vara spuneam ca o sa asez cartile in biblioteca. acum le asez pe unde pot fiindca sunt din ce in ce mai multe. cand inca mai era cald afara, desi toamna, mergeam la filme documentar, la un festival, si plangeam. am plans trei zile la multe filme si-au facut totul praf in mine. dar e bine sa lasi astfel de lucruri sa te rascoleasca, sa vezi ce mai ramane, sa vezi daca pe urma te mai intereseaza cum arata ultima colectie de la nu stiu cine. nu o sa-ti mai pese chiar daca o sa vrei sa creezi ceva frumos. dar nu o sa te mai intereseze nicio informatie care inseamna multi bani. ai obosit. iti vine sa te bagi in pat si sa stai acolo pana vine primavara sau pana ai vreo idee fantastica.

noroc ca ai idei din-astea. noroc ca te mai ierti, ocazional. ca de iertat, nu prea. noroc cu fata asta, sora ta, singura. noroc cu baiatul asta, fratele tau, singurul. noroc cu oamenii astia care te inteleg, te vad, te accepta. noroc cu binele lor, zilnic, pe care ti-l ofera gratuit. noroc cu ei ca sunt oameni asa de frumosi si te tin acolo unde trebuie. tu crezi ca daca pleci n-o sa-ti fie dor. acum parca a cazut cerul pe tine si, totusi, stii ca e in ordine, stii ca respiri, ca mergi acasa si iei vitamine si-ti treci. ca iar o sa fii intre vis si realitate, ca urmeaza o noua noapte in care vei respira fara plamani si doar cu jumatate de inima.

I am here, I am this, I am love

Exista nenumarate reguli pe lume. Oamenii iti spun cum sa scrii. Am un orgoliu mare care ma face sa nu-mi pese. Nu cand e vorba de scris. Nu fiindca n-ar mai putea fi imbunatatit, ci fiindca cei care iti spun cum nu trebuie nu iti mai spun si cum trebuie. N-am primit argumente valide in viata asta decat de la cativa oameni printre care se numara, din fericire pentru mine fiindca sunt oameni care mi-au schimbat viata, Rodica Zafiu si Simona Popescu (va invit sa-i cititi romanul "Exuvii").

Daca incepi sa tii cont de reguli, uiti cine esti. Daca incepi sa pleci urechea in dreapta si-n stanga, o sa scrii ceva care va fi al oricarui alt om in afara de tine. Cel mai bine lucrezi daca lucrezi in secret. Cel mai bine iubesti daca iubesti in secret.

roman in 1 si 0 pagini

sunt un scriitor care nu crede in cuvinte
nu pentru ca asa-mi spun
ci pentru ca asa simt
sunt un scriitor care a invatat sa respire din nou
mi-e frica si nu mi-e frica si fac ceea ce trebuie facut
cuvintele mele sunt sincere
au fost si vor fi
in vreme ce eu nu mai cred in ele
in cuvintele scrise
care astazi nu mai inseamna nimic
ma intreb cum ar fi sa le putem vedea in urma noastra
ca o mantie sa ne invaluie pe strazi
sa stii ca ce ai spus ieri inca te urmareste astazi
si sa fii si tu, la randul tau,
un scriitor care nu mai crede in nimic
nici macar in adevarul spuselor sale

si dimineata cand te trezesti
sa le gasesti pe perna
sa le vezi in oglinda
lipite pe chip sau prinse de piele
sa incerci sa le scuturi si sa nu poti
sa le simti si in cerul gurii
sa te apese sa iti apese pleoapele
grele de vorbele pe care chiar tu le-ai rostit
buzele care nu s-ar mai putea dezlipi
dintii naclaiti de cuvinte grele
cum ar fi, ma intreb, sa avem totusi o mantie a tot ceea ce am spus de cand am invatat sa vorbim?

sa ne apese umerii, sa ne incline fruntea
convinsi ca nimic din ce-am rostit nu mai poate fi uitat vreodata
adevarul e ca nici eu nu mai cred in cuvinte
desi le vad scrise
uneori cu cerneala
alteori din coduri de 1 si 0
moment in care imi spun ca nimic nu exista si ca orice e format din 101010101010101
poate oricand sa dispara
ca sentimentele scrise astfel se sterg odata cu primul shut down
ca dimineata e suficient sa scuturi perna
ca mantia grea a cuvintelor nu o au toti oamenii
ca suntem totusi scriitori care nu cred in cuvinte
dar continuam sa le folosim
bucurosi ca exista si ca ne putem scrie primul roman
antamdam1010101010101.

https://soundcloud.com/experimedia/sidsel-endresen-stian

spune-mi, înţelegi? înţelegi cu adevărat? dacă-ţi priveşti rostul în ochi, s-ar putea să ţi se facă frică. fiindcă te vei întâlni cu aceeaşi esenţa de acum mulţi ani. cu una pentru care scrisul e singura raţiune de a fi. sau, dacă vrei tu, cea mai importantă.

ce fericire. să ştii că, de fapt, n-ai îmbătrânit o zi. fiindcă ai tot scris. ieri, după film, am vrut să cumpăr un pachet întreg de ţigări şi să-l fumez pe tot, ţigară după ţigară. ori, eu nu fumez. vezi, asta înseamnă să faci un film bun. acum scriu, am terminat o piesă de teatru datorită filmului. drumuri noi, vezi, e bine să încerci. drumuri vechi, vezi, pe unele nu e bine să le abandonezi.

dar vrei să ştii ce am învăţat cu adevărat? că drumul la care nu te renunţi niciodată cu adevărat e şi cel care te defineşte. drumul la care te intorci şi-n care-ţi găseşti alinarea. bukowski să-şi îndese undeva deja mult prea faimosul şi tristul "find what you love and let it kill you".

find what you love and enjoy it as much as you can. we all die eventually.