am venit aici pe-ascuns

de-acum două zile, orbitor, volumul I. lucrez, oarecum, încă nu am început, am amânat, iată, pentru a reveni aici, munca pentru un atelier. dar e acolo, scriu aici şi revin. şi vine şi a cincea ediţie a clubului de carte. şi e atâta fericire în lucrul ăsta încât nu ştiu cum să-l descriu. cum a apărut, cum de s-a închegat atât de bine, cum de toţi oamenii aceştia minunaţi. acum am dimineţile mele cu mine, dimineţile mele care încep uneori de la 6, e întuneric afară, iubesc liniştea străzii când ies din casă, liniştea pe care nici măcar cele două staţii de metrou nu o tulbură. aştept primăvara, aştept vremea aceea în care la 6:30 o să mă pot îndrepta spre birou, mi-e atât de drag locul acela, felul în care s-a transformat totul, recunoştinţa pe care o simt şi care este, şi ea, greu de explicat. ne apropiem de lansarea cărţii. aş mai fi putut scrie, cred, încă o sută de pagini. but done is better than perfect.
şi-acum mă întorc spre creativitate, zona asta de cald, de inimă, de drag, de tot ceea ce cunoşti cel mai bine despre tine. căci nimic nu se poate fără.
am străbătut acum vreo două săptămâni două dintre bulevardele mele preferate, cu muzica în căşti, cu privirile oamenilor care păreau să-mi zâmbească, iubeam toate clădirile, toate fragmentele, toate momentele. lumina mea preferată, muzica mea preferată, plimbările mele preferate. ştii cum uneori simţi că zbori?

mai puţin acum, când e gheaţă. şi vreau primăvară, multă primăvară. şi muzica mea care hrăneşte creativitatea şi care mă face să îndrăznesc mai mult.

tinereţea noastră constă în sentimente şi-n felul în care trăim, iubim, sperăm. şi, mai ales, în felul în care ştim să ne descoperim din nou şi din nou, mai mult şi tot mai mult. mi se pare că mai am atâtea de cucerit, de înţeles. curiozitatea mea a crescut, descopăr o femeie pe care abia o întrezăream acum mulţi ani, o admiram de la distanţă. şi-acum distanţa dintre mine şi cine voiam să fiu se micşorează, dar în acelaşi timp rămâne constantă. mă apropii în timp ce continui să merg mai departe, tot mai departe.

e un timp pentru toate. şi cum simt că a fost timpul pentru această carte, aşa ştiu că va fi timpul pentru ficţiune, dar altfel, fiindcă acum citesc din nou, mult, neîntrerupt, nefragmentat, scriu, luminile, momentele, propoziţiile care se strecoară în somn sau odată cu primele gânduri ale zilei au revenit toate la mine.

nuştiuştiuşieu?

a început festivalul enescu. locuiesc la doi paşi de ateneu. în toamna trecută şi-n primăvară mi-am umplut inima cu cele mai frumoase concerte de muzică clasică. puţine lucruri reuşesc să întreacă astăzi măreţia unei orchestre sau a unei viori bine strunite. şi, cu siguranţă, şi mai puţine lucruri reuşesc să mă facă să zâmbesc fără întrerupere. sunt poate singurele momente în care gândurile nu mai au forţă şi inima îmi aduce acel zâmbet pe chip. şi-l păstrez acolo o oră, două şi retrăiesc mai apoi fiecare secundă. în sala mare a ateneului aerul este întotdeauna parfumat. îmi place să-mi imaginez cum toţi oamenii aceia care îşi îngrijesc ţinutele cu smerenie au acasă biblioteci uriaşe. sunt doctori, profesori, iubitori de frumos. sunt oameni care au prins cândva ultimele rămăşiţe ale Bucureştiului interbelic. şi doar pe ei îi mai iubesc, privindu-i.

se redeschide şi stagiunea tnb. întotdeauna mi-a plăcut ideea de a dărui cuiva ceea ce simt atunci când merg la teatru. pot să ofer însă mult prea puţin atunci când povestesc cum a fost. din trecut mi-a rămas prea puţin. au rămas emoţiile în faţa marilor actori. a rămas strângerea de inimă la gândul că într-o zi îi vom pierde şi că nu-i apreciem pe cât de mult ar trebui. simt că nu am zile să ascult toate piesele de teatru de aici, dar ştiu că ordinea pe care încerc să o capăt mă va ajuta într-o bună zi să scap de sentimentul neputinţei.

v-aş spune despre cât de important este să ne regăsim liniştea, dar nu am nicio credibilitate când eu însămi jonglez cu fericirea şi cu viaţa ca şi cum nu le-aş datora nimănui.

I blame Coco @ The Ark 5 noiembrie 2010

© verde ursuz

before all the excitement vanishes: the I blame Coco concert @ The Ark

am rămas, în mod oficial, fără baterii. şi tot în mod oficial, în weekend ar trebui să mă întâlnesc cu aproximativ 10 persoane (şi să discut lucruri importante la întâlnirile respective). să merg la studioul adei rosetti (să îl găsesc, mai întâi) şi să petrec acolo cel mult 6 ore, să trec pe la BCU (n-am reuşit să aflu ce anume ar trebui să fac, dar mi-am dat seama de ce am nevoie de imprimantă. I'm too lazy to write down important stuff so I'd click on print and then all my important stuff will be lying on the floor but I'd know for sure were it is).

concertul a fost frumos, nu cred că are vreun sens să povestesc în detaliu, mai ales că în curând îmi veţi putea citi recenziile pe brainwash.ro. but not this weekend, I need to recharge.

înainte de concert am reuşit să văd în sfârşit piesa de teatru Cu uşile închise (din nou, amazing feeling, many things could be written about this, dar mergeţi şi vedeţi piesa până reuşesc eu să-i compun o recenzie).

now it's time to get rid of this smoky smell, I never could stand it on my clothes.


good night all

they're coming from the woods

e cald, camera e în întuneric, o carte cu basme, ediţia de vineri de la jurnalul, un pahar cu vin roşu, alela diane and the rifle, aproape dimineaţă, abia trecut de miezul nopţii, abia o piesă de teatru, dar trei în ultima lună, şi o piesă în seara aceasta, un loc la balcon, ai uitat cum le-a numit doamna aceea din spatele tău, a spus că nu sunt rânduri, strapontine, aşa le-a spus, habar nu aveai, dar acum ştii, ai căutat cuvântul, erau totuşi rânduri, doamna aceea era vorbăreaţă, de mult n-ai mai întâlnit un om aşa de vorbăreţ, a fost frumos, ştii tu de ce preferi să mergi singură la teatru, doar ca să fie linişte în tine pentru că nu mai ai timp de nici măcar un minut de linişte, nici măcar atunci când mergi la culcare şi se adună din nou în tine toate negândurile, dar acum ţi-e bine şi aduni toată liniştea asta, bon iver and the woods, şi iar ai mâncat ciocolată şi s-ar putea să visezi urât şi ai citit şi despre zmei şi zgripţuroaice, te rog să asculţi şi piesa asta, căldură şi camera e toată în întuneric şi aproape că se va face dimineaţă, încă mai vezi şirurile nesfârşite de azi, încă mai vezi ceaţa şi încă mai simţi picăturile care îţi atingeau obrajii, o ploaie mocănească, multe bagaje, 783, ne-au întrebat dacă acolo ajunge şi 780, o oră, cam atât am făcut până la urmă cu tot cu mersul pe jos, mi-e dragă piaţa victoriei cu toţi oamenii cu care am stabilit întâlniri acolo, mi-e drag mţr-ul cu toţi oamenii cu care am băut un ceai acolo sau un pahar de vin şi cu care am împărţit o plăcintă cu brânză, dimineaţa nu faci nimic până la urmă, întâlnire greşită, nu era van gogh cafe, era fântâna universităţii, un telefon descărcat, paşi grăbiţi printre maşini şi gropi, dar ce bine că v-aţi întâlnit până la urmă, te rog să asculţi şi piesa asta, câta linişte şi câtă gălăgie într-o singură inimă, de-asta ai tu nevoie să mergi singură la teatru, ca să facă alţii linişte pentru tine după al treilea gong.

despre actorii de teatru ca despre niste sculpturi in miscare

spuneam zilele trecute nu mai stiu cui si nici nu mai stiu daca spuneam de fapt cuiva cum actorii de teatru mi s-au parut intotdeauna ca artisti, plasati undeva mai sus decat pictorii, decat actorii de film, decat scriitorii, decat sculptorii, decat alti artisti in general.

actorul este uneori o opera de arta prin el insusi. pentru ca in vreme ce un scriitor genial iti va servi un roman la fel de genial prin intermediul unui redactor de editura, al unei tipografii si, in cele din urma, al unei librarii, actorul isi desfasoara geniul pe scena, in fata ta unde, cu conditia sa stai in primul rand, aproape ca l-ai putea atinge. cred insa ca acest lucru poate fi inteles in mod corect doar de catre cei care la sfarsit aplauda un singur actor din toti cei zece care sunt poate pe scena.

actorul este o sculptura in miscare, un tablou care a prins viata. este poezie si muzica in acelasi timp, iar fiecare oscilatie a vocii sale nu reprezinta decat o alta parte a operei de arta care isi exprima si isi justifica existenta pe un podium de lemn.

de fiecare data cand am ocazia sa imi intalnesc unul dintre scriitorii preferati, iar asta, slava Domnului, s-a intamplat de cateva ori, nu simt acea emotie pe care o incerc atunci cand in fata mea sta un actor. nici actorul si nici scriitorul nu isi lasa geniul acasa, dar in vreme ce un scriitor s-ar putea sa nu-ti transmita uneori nici prin conversatie emotia pe care o simti atunci cand ii citesti cartea, actorul - actorul de geniu - iti va prezenta in permanenta prin miscare, prin privire, prin timbrul vocii, aceeasi dovada a operei de arta care este chiar el.

ne bucurăm, cu toţii, că aţi ajuns la această concluzie

am fost, la invitaţia zenobiei, la piesa de teatru "artă". în timp ce încercam să mă hotărăsc ce personaj are dreptate, ce rol aş putea să-mi atribui, cine aş putea să fiu în viaţa reală ca să termin odată cu toate căutările, mintea mea, incapabilă de a stăpâni un exerciţiu de control, îmi fugea departe şi-mi strângea inima pe care o acopeream cu mâinile încrucişate, de frig şi de ruşine: "deci asta e. asta e concluzia."

nu puteam să nu mă regăsesc în omul care ţipa, care era "atât de categoric şi tranşant", vocea mea din interior care iese la suprafaţă la fel de categorică, atâta doar că nu ţipă. te rog să îţi imaginezi asta ca pe o piesă de teatru. ce scriu eu acum, aici. Marc (Vlad Zamfirescu) era omul care striga din toată inima că un tablou alb nu poate să fie artă. exemplul meu este mereu cel cu vaca tăiată în jumătate şi expusă într-un muzeu. cu ochelarii de cal la ochi, prefer să fiu categorică şi să îmi aleg ce este artă şi ce nu astăzi, din alt mod de a acţiona al omului care trăieşte în timpul său. astfel, odată cu Marc, refuzam acest tip de artă contemporană în spatele căreia se ascund întotdeauna ideile. şi mai refuz, la fel de categoric, să spun că astăzi nu mai putem defini binele, că nu mai putem defini moralul şi că nu mai putem defini adevărul. ultimul om care a ajuns la această concluzie a lăsat un bilet de sinucidere de 1950 de pagini după care a decis să îşi pună capăt existenţei în această formă considerând că nu există nicio diferenţă între viaţă şi moarte.

şi da, daţi-mi voie să rezum doar la atât fapta sa. şi mai daţi-mi voie să judec oamenii şi să spun că toţi judecăm (fiecare dintre noi este un aspru judecător. l'enfer c'est les autres, cu asta sunt de acord).

concluzia la care am mai ajuns, cu care nu mai aveţi cum să fiţi sau nu de acord (cu părerile de mai sus puteţi să rezonaţi sau nu, să le judecaţi sau ba) a fost că mi-a dispărut, sper eu că nu în mod irevocabil, pofta de viaţă. că deşi observ cu mare atenţie o piesă de teatru care mi se pare frumoasă, nu reuşesc să mă concentrez în totalitate şi nu reuşesc să savurez din plin cele aproximativ 90 de minute. şi că atunci când deşi crezi că te-ai odihnit, laşi impresia unui om obosit şi eşti sfătuit să te odihneşti, trebuie să mergi la culcare.

Fimul Breathless (1960). Jean Seberg.

Va spuneam ca am de gand sa vad Breathless. L-am vazut de dragul lui Jean Seberg. Va mintiti de ea?

Now picture this:

Pe cat de minunata este Jean Seberg, pe atat de "n-as mai vrea sa vad niciodata un film cu tine" este Jean-Paul Belmondo. Povestea in sine e slabuta, el se comporta ca un cretin lipsit de farmec, fura masini, impusca un politist din cauza asta, fura iar masini ca sa aiba cu ce sa o plimbe prin Paris pe Patricia (Jean Seberg), din nou nu e nimic fermecator sau romantic in asta, replicile sunt faine doar cand le spune ea, iar sfarsitul ni-l infatiseaza pe Michel (Jean-Paul) care alearga prosteste si stramb cu un glonte in spate. Unic, nu?
Asa ca o sa am grija sa mai caut filme cu ea neaparat fara el in peisaj.

jean seberg

I'm (in) a mess

am rămas fără ceai verde, m-am dus să cumpăr, îl beau în fiecare zi, ştiţi cum nu-i suportam gustul (?!), am mers să văd Inception, mi s-a făcut rău, dar filmul e bun, am ajuns acasă, am înghiţit, pe nemestecate, seminţe de in, am băut ceaiul, acum mi-e bine, mulţumesc.

ascult cat stevens ca să fiu sigură că mă întristez de-a binelea până la culcare. încep un tablou pe care îl tot amân de teamă că s-ar putea să stric planşa degeaba. să nu pictezi niciodată atunci când nu simţi asta din inimă. să nu scrii niciodată atunci când nu simţi asta din inimă.

ce să fac? spune-mi tu ce să fac. oricine. despre ce să mai scriu şi cum să îmi revin din ceea ce acum se numeşte renunţare.

foto: weheartit.com

Awake. Slightly unbearable.

You know I usually don't do this. şi nu pentru că aş fi movie-selfish, ci pentru că nu cred că ştiu cum să fac recenzia unui film. totuşi, o să urmez principiul "it's my party and I'll write a review if I want to".

Awake.
Ca o muritoare de rând, am vrut să văd filmul pentru Hayden Christensen. avem toţi slăbiciunile noastre. pretty bad boys just happen to be one of my guilty pleasures. multe nu ştiam despre acţiunea filmului, doar că, în mare, tânărul simte tot în timpul operaţiei. şi mă aşteptam, în necunoaşterea mea, să văd cum o să tot sufere crunt şi cum o să ţipe groaznic pe tot parcursul filmului. ca în povestea cu drobul de sare, mă aşteptam fix la e ce mai rău. şi cum îs tare slabă de înger şi mă uit la filmele bloody bloody mary printre degete, nu m-am putut abţine nici acum să nu acopăr jumătate din monitor la vederea primei tăieturi. şi din cauza începutului, chiar mă aşteptam la tot ce e mai rău. dar vă pot spune că nu e chiar atât de înfricoşător şi că merită văzut. că e plin de momente în care o să spuneţi "nu se poate!". şi că de la un punct încolo o să vă daţi seama cum se termină. dar doar în mare şi doar dacă aveţi o intuiţie bună.
conştienţa sub anestezie este un fapt real. prin urmare, filmul primeşte o bilă albă pentru că ne face să ne oprim ceva mai mult asupra unui lucru care poate până acum nu ne impresiona doar din mărturiile celor care au trecut prin aşa ceva. există campanii pentru introducerea în toate spitalele a sistemelor de monitorizare a activităţii creierului în timpul operaţiilor care necesită anestezie generală. din păcate, există şi nenumărate documentare care ne prezintă cum oamenii mor de foame în jurul nostru. şi cu toate acestea, nu facem niciodată nimic. cred însă că până şi cuvintele au puterea de a schimba ceva. întâi mentalităţi, apoi destine.

Paris

"When I saw that magnificent girl I thought beauty really is horrible. Added to youth, it's completely unfair. Almost indecent."

Nunta muta (Primul film regizat de Malaele)

Va mai aduceti aminte de filmele romanesti prezentate de Arlechino? Costumele, cadrul feeric, personajele? Eram mici, dar cu siguranta ca unii dintre voi si le mai aduc aminte. Nu spun ca "Nunta muta" e ca ele, doar ca la un moment dat, nu mai stiu ce cadru mi-a amintit de ele.
Nunta muta e un film superb. E pur si simplu genial, are sare si piper in cantitatea ideala, orice bucatar ar ucide pentru reteta aceasta care a nascut un astfel de film. E un film la care razi, te cutremuri si, daca esti si mai sensibil, poti chiar sa versi o lacrima (asta daca te uiti la el acasa, cum sa plangi la cinema?!). E un film care te uimeste la tot pasul, e un film care te face sa razi cu lacrimi, e un film romanesc asa cum noi credeam ca nu se mai poate, e un film romanesc de nota 100!
La inceput, ai impresia ca stii ce film o sa fie, ti se pare un stil cunoscut, parca ai mai vazut asa ceva... dar cat de departe de adevar te vei afla! Nu am mai vauzt de foarte multa vreme un film atat de bun, cred ca de la Restul e tacere. Ruleaza la Studio. Aseara sala a fost plina. In seara asta, sala a fost iarasi plina, iar oamenii au aplaudat. Exact, ca la teatru, cand simti ca trebuie sa te inclini in fata unor mari actori.
Concluzia este ca se poate!
Domnule regizor, tot respectul!

Ta-daaa!

Cum va spuneam si cu alta ocazie, strainii sunt mult mai seriosi, responsabili si cu bun simt decat romanii. :) E adevarul gol-golut, nu va intristati. Cei de la revista Spin au raspuns si acum ne-au promis ca ne vor asigura intrarea la orice concert mare din Romania, noi trebuie doar sa il alegem. Filmam, ne bucuram de atmosfera si plecam acasa cu gandul minunat de a lucra pentru ei. Nu stiu cum de apar toate astea exact intr-o perioada in care nu prea reusesc sa ma adun, dar mi-am propus sa le fac pe toate. Primul pas ar fi sa step away from my computer (ba nu, sa imi dezinstalez messengerul!). Apoi sa imi organizez fiecare minut din viata. That hurts. Si luni am examen. That hurts too. Si m-as putea duce la Koop, la Nouvelle Vague sau la Tricky. Dar pe 27 mai am un examen. Triple hit. Si dupa 27 noiembrie nu mai sunt "super evenimente". In plus, vrem sa ne mutam. Sa mutam VLP si sa il facem site (cred ca e prima data cand mentionez numele acestui blog pe Verde Ursuz. Avem planuri mari si idei marete. Am cam fugit mereu de planurile mari, dar parca acum, desi pare cel mai nepotrivit moment, I feel like staying. :)

Ningea in luna lui decembre...

...se inveli in cearceaf si iesi in zapada. Era desculta, dar nu simtea frigul. Ce ar mai fi putut sa simta cu acea inima amortita? Inainta cativa pasi pana la mijlocul strazii. Se opri si privi la fereastra luminata. Singura fereastra cu perdele rosii de la etajul doi. Nu ai cum sa o ratezi. Isi amintea perfect cuvintele lui cand se cunoscusera. Lacrimi mari i se scurgeau acum pe obrajii albi, mai albi decat zapada. In mana dreapta isi strangea rochia si cele cateva hartii de cate un milion. O doamna grabita, cu o haina de blana, trecu pe langa ea. O privi cu sila si murmura un "asa le trebuie". Simti ca se prabuseste. Asta parea acum? O prostituata?

Fulgi mari de zapada alunecau usor fara sa se topeasca si i se asezau pe gene si pe umeri. O incoronau regina lor. Regina zapezii. O regina cu inima franta si cu ochi mari si negri.

Ramase acolo cateva minute. Usa blocului se deschise si un tanar inalt, cu o haina neagra pe umar alerga spre ea. Ii aseza haina pe umeri si o lua in brate. Cativa pasi mai incolo, se prabusira amandoi sub zgomotul unor focuri de arma.

Revolutia incepuse.

Ninge.

The Mist

In primul rand nu a fost un film de groaza asa cum m-as fi asteptat, ci un Bloody Bloody Mary. Momente previzibile, cadre tipice, personaj in stanga, loc liber in dreapta, cu siguranta in urmatoarele 3 secunde aparea o creatura care incerca sa intre prin geam. Nu, nu au existat momente infricosatoare, doar parti insangerate si detaliate. Sfarsitul se ghiceste abia la sfarsit, dar din nou, ironia e previzibila. I-am spus lui L. ca daca as fi fost regizor, as fi chemat armata. Nu va spun in ce moment al sfarsitului, dar daca ati vazut filmul, stiti cu siguranta cadrul (extrem de reusit) la care ma refer. Si acum, lasand la o parte scenariul destul de previzibil, trebuie sa vedeti filmul din alta cauza. Uitam de monstri, insecte si alte lacuste uriase. In esenta e vorba de comportamentul oamenilor. Unii nu reactioneaza bine sub presiune, iar un bun orator (in cazul de fata o femeie nebuna cu o credinta dusa la extrem) ii convinge pe altii sa ucida cu sange rece. Ollie (asistentul comercial cu abilitati nebanuite) trage in sticla de lapte. Nu stiu de ce au ales sa fie lapte, era mult mai firesc sa bea niste suc, dar trecem peste acest amanunt care oricum nu schimba cu nimic momentul foarte bine realizat. O replica simpatica a fost aceea in care unul dintre oamenii din supermarket uitandu-se la niste insecte (cam mari, ce-i drept. Bine, neobisnuit de mari.) care misunau pe ferestre, a intrebat:
-Are those bugs?
... Nu, o specie noua de caini. Normal ca erau insecte! Cam mari, am mai zis, dar in fine, insecte!
Nu-mi place sa cred ca oamenii se comporta asa in situatii extreme, dar lasand la o parte insectele, realitatea cam asta e.
Hugs&bugs!

Sharing is good

Depinde si ce anume decizi sa imparti cu ceilalti. For today, cea mai recenta "excursie". My thoughts... maybe next week.
Azi... prima mea intalnire cu Sibiul and a Prince Charming.

Un tramvai numit speranta....

I was six and he was five... He would always win the fight...
.... when I grew up I called him 'mine'... He would always laugh and say:
"Remember when we used to play..."
Bang bang... I shot you down...
Bang bang... that awful sound...
Bang bang... I hit the ground...

Un tramvai numit "speranta". 21. 16. 5. Nu mai conteaza. Un tramvai care sa nu ajunga niciodata la capat. Un tramvai care sa nu opreasca in statie. Un tramvai din care sa nu coboare nimeni. Un tramvai-fantoma care sa se plimbe la nesfarsit pe strazile pustii de la miezul noptii. In spate, pe ultimul scaun doi oameni au devenit unul. Aceeasi inima. Aceleasi ganduri. Tic-tac... tic-tac... la unison. Tic-tac...tic-tac... ritmul perfect, ritmul acela pe care il cauti toata viata si nu il gasesti niciodata. Un tramvai care sa nu iti dea voie sa gandesti. Sa nu te lase sa iti fie frica. Un tramvai care sa te salveze. Sa te tina captiv si tu sa nu mai vrei sa cobori. Tramvaiul acesta nu opreste insa niciodata in statie. Atunci... atunci... tu cum ai putea sa te urci in el?

....un tramvai in ceata...

Picaturile de ploaie stergeau praful lasand brazde ca pe chipul unei batrane care a vazut prea multe... Nimic nu ii putea alunga tristetea, desi in urma cu doar cateva ore fusese fericita... atat de fericita! Poate ca bucuria care ii inundase sufletul fusese menita de la bun inceput sa dispara, dar nu isi daduse seama. Suferi atunci cand vezi doar ceea ce vrei. Acum ar fi vrut sa dea timpul inapoi, sa traiasca din nou clipele acelea frumoase, dar sa nu mai faca aceleasi greseli. Oare de ce niciodata nu ne impacam cu ideea ca timpul este ireversibil?!... Plangea incetisor, ascunzandu-si lacrimile. In dreapta, o doamna intoarsa de la serviciu o privea pe furis. O sageta cu privirea. Nu vroia mila nimanui. Nu avea nevoie de asa ceva. Isi intoarse fata catre geamul murdar, fiindu-i sila sa isi lipeasca fruntea de peretele de gheata murdar si rece. Si pana la urma de ce sa planga? Poate ca nici nu merita lacrimile ei. Poate ca nici nu se gandea la ea.
Cu siguranta nu se gandea la ea. Ascuns intre patru pereti reci, strangand in brate o straina, un chip obosit isi ascundea fata in perna. In acest timp, un tramvai se pierdea in ceata ducand cu el ultimii calatori...

Mi-a spus ca va dansa cu mine daca-i aduc trandafiri rosii

Mie mi se face frig atunci cand simt pana in adancul sufletul. Trandafirul rosu era pe scena si plangea. Era din ce in ce mai frig. As fi vrut sa il aud vorbind continuu 50 de minute. As fi vrut ca cele doua papusi umane sa nu il intrerupa cu dansul lor mult prea uman pentru cel care, in acele momente, statea ascuns in intuneric. As fi vrut sa ii zaresc de aproape ochii plini de lacrimi. As vrea sa mai merg inca o data la "Privighetoarea si trandafirul", dar sa tin ochii inchisi pe tot parcursul piesei. Ar trebui sa mergeti toti... de doua ori.
"Mi-a spus ca va dansa cu mine daca-i aduc trandafiri rosii... "