dezgolire

rămâi singur în unele zile

rămâi atât de singur că te sperii

în faţa oglinzii îţi priveşti chipul

mâinile, degetele, pieptul, vezi cum împing coastele

sau cum pielea nu pare să fie a ta

priveşti dincolo

dar vezi că şi sufletul încearcă să rămână agăţat de oglindă.

în întuneric sau în semi-întuneric ţi-e frică să te priveşti

fiiindca acolo eşti mai puţin tu sau

cine stie

poate ţi-e frică să nu mai rămână nimic

ei nu te văd, nu te compun, nici n-ar şti să te descrie

tu singur, în oglindă, ştii să-ţi alcătuieşti portretul

te gândeşti că ai face dragoste

doar e o după-amiază perfectă

îţi dezlipeşti înfăţişarea din oglindă

o îmbracitot aşa cum, la lăsarea serii,

îţi dezbraci umbrele

şi pleci

e o zi de luni în care nu se întâmplă niciodată nimic.

amintire matinală - Mircea Ivănescu

îndată după ce treceam colțul, grădina se deschidea
într-o parte părăginită, înecată, chiar vara devreme, de ierburi,
și mergeam un timp de-a lungul gardului - nici
nu voiam să privesc dincolo - știam că-i o casă înaltă,
cu balcoane înguste. se auzea pianul zvâcnind
într-un fel de țipete scurte, fără ecou, sfărâmându-se
în aerul fără umbre, al dimineții. dacă mă opream
o clipă, cu spatele întors spre grilajul porții - să nu mai văd
nici grădina, cu ierburi crescându-mi spre ochi -
aș fi putut asculta - țipetele acelea căpătând viață
- o viață cu înțeles, ca într-o carte. atunci am mers mai departe
întotdeauna. acuma, casa asta e numai o amintire,
despre unele dimineți, în care, într-o vară cu o grădină tulbure
se cânta sonata în do minor. când mai trec, rar, pe aici
mi se pare totul livresc- adică, nu? - mincinos.

(Poesii nouă, 1982) - Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

se întâmplă

se întâmplă uneori, dar numai uneori
important e că se întâmplă
să nu-ţi mai pese că pe ceaşca de cafea
a rămas o urmă
să nu-ţi mai pese că îţi bate inima prea tare
se întâmplă uneori, chiar se întâmplă
să nu te mai intereseze ce vecini ai
şi să nu te mai intereseze nici măcar unde locuieşti
pentru că în unele dimineţi
te trezeşti acolo,
unde poate uneori, dar numai uneori
e un pic frig,
dar unde ştii că printr-o singură mişcare
poţi face să fie cald din nou.

there's one track to this dance

n-aş fi crezut că tocmai despre cele mai frumoase lucruri din lume nu-ţi mai vine să scrii. poate pentru că tocmai pe acelea vrei să le ţii numai pentru tine. pentru că nu vrei să consumi nimic, să arunci nimic în gol, să laşi jumătate de inimă dezgolită ca şi cum nu ar însemna nimic, să analizezi când, în realitate, nu e nimic de analizat, ci doar de simţit. să conştientizezi mereu cât de mult te bucuri de prezent şi cât de şters pare trecutul şi cât de aici este acum viitorul pe care mereu ţi-l imaginai. nu e bine să ne dorim lucruri fixe, contururi clare, tipare care nu sunt ale noastre.

e bine doar să ştim ce vrem, e bine să ne ascultăm cu adevărat, e bine să ştim ce ne face fericiţi, e bine să nu acceptăm să fim nefericiţi, e bine să ştim că nefericirea nu ne alimentează vreo nevoie ascunsă, e bine să ştim cine suntem şi să luăm decizii. am cunoscut puţini oameni în viaţă care se ţin de decizii. suferi când le iei, dar apoi îţi trece şi, cu fiecare decizie pe care o iei, o să vezi că devine din ce în ce mai uşor. şi creşti, devii mult mai puternic şi găseşti fericirea în tine. şi-abia atunci poţi să o împarţi cu o mie de oameni sau doar cu unul, dar cu adevărat. atunci o să ai resurse nelimitate să spui şi altora să ia decizii. am cunoscut puţini oameni în viaţă obişnuiţi să ia decizii şi să se ţină de ele şi nu erau fericiţi. când ceva nu merge într-un fel, încearcă un alt drum.

şi-am mai descoperit că e mult mai frumos să primeşti cadou o periuţă de dinţi albastră atunci când nu te-aştepţi şi când eşti deja mulţumit cu tot ceea ce eşti şi tot ceea ce primeşti.

when random turns into trust

the nights transformed. 3 stopped being 3 and midnight didn't matter anymore. we could meet at 6 or at 4 and we'd enjoy it anyway. because there is no such thing as worrying about time passing by when you're just here, finally caught up by the greatness of present moment. didn't matter the cold, nor the heat. didn't matter the music or the drinks. so many already minutes of feeling good compressed in just months. just months stopped being months and became continuous present and life. hard to explain, yet so easy going. explanations not needed, unanswered questions answered. honesty and close breath. so close. and everything close in a pure light of morning. sidewalks and sundays. sundays morning and sundays afternoon. all those steps on all those streets. one name being mentioned. do you smile when you think about that person? because that's all that really matters. being happy's not rocket science.

stiu sigur ca nu ma trezesc pentru ca nu e un vis

mi se face dor. dar, de data asta, cineva ma suna inapoi si imi spune acelasi lucru. si ne despart uneori doar ore. miroase a var proaspat si a ciment. urc trei etaje, nu imi place liftul din blocul asta. diminetile au capatat un nou sens, cel putin unele dintre ele. stiu sigur ca nu ma trezesc pentru ca nu e un vis. mi-am inceput dimineata fara cafea. uneori imi citesc horoscopul. evident, imi place doar atunci cand mi se spune ca totul o sa fie bine, ca in zilele x si y din noiembrie se vor aseza lucrurile cum trebuie. si le cred. si incep sa ma comport ca atare. casa noua si miroase a stare de bine peste tot. am lasat si flori acolo unde nici macar parchet nu exista. cine-ar fi crezut ca iti ia doua luni sa te muti in casa noua, dar in casa ta din care nu trebuie sa mai pleci vreodata, cu vecini care sunt ai tai si nu ai unui apartament pentru care platesti chirie. batai de inima mici, in ton cu toamna asta care-mi pare, pentru prima data, nespus de frumoasa. s-au aliniat multe lucruri cum nu speram vreodata tocmai pentru ca intotdeauna speram la ceva. iar atunci cand accepti doar prezentul si nu-ti mai faci planuri, le primesti pe toate ambalate frumos, cu zambete calde si sincere, sub alta forma care te lasa totusi sa le recunosti: sunt fericiri mici pe care le imbratisezi. sunt visele pe care le-ai avut ani de zile si pe care le-ai primit abia acum cand ai inteles cea mai importanta lectie a existentei: viata e acum, iar inauntru e important sa fie liniste. sau poate ca, asa cum a scris la un moment dat selma yusuf: "Maturitatea e atunci cand ajunge sa-ti placa spanacul". Asta o fi?

de multe ori

de multe ori ori vreau sa scriu si nu mai sunt cuvinte. de multe ori as vrea sa povestesc despre ce mi se intampla. de multe ori si mai ales in ultima vreme am impresia ca totul e un vis. timpul si-a pierdut secundele, ceasurile mele s-au oprit sincronizat, toate deoadata. oameni pe care i-am cunoscut cu doar cateva luni in urma mi s-au sters din amintire ca si cum am trait anul acesta acum zece ani. visez?

si nu-mi las inima sa bata mai tare decat trebuie, o opresc atunci cand incepe sa se ingrijoreze. e totul bine. bine asa cum n-a fost niciodata. bine, ca-ntr-un vis pe care l-ai avut acum multi ani si la care ai renuntat fara sa stii cand. apoi s-au implinit toate, ca-ntr-un vis.

aici, pe lume, suntem puţini

mi-am deschis gândurile şi inima din nou. trupul se transformă, totul se transformă. vinul umple fiecare venă, răsună zdrobitor bjork dintr-un vinil cumpărat dintr-un loc de la care mi-am luat în seara aceasta la revedere, cărămidă cu cărămidă. mi s-au desprins braţele şi privirea şi inima de locul cel mai drag din lume după cea de-a doua casă. mă apropii în timp ce mă îndepărtez şi mă înghite răul şi mă las pradă bolii şi viselor rele. m-ai abandonat şi-ncerc să-mi amintesc că doar eu îmi fac rău. aici am închis, aici am deschis, aici au rămas urme pe paharul de vin, ce bine că se spală uşor. aşa ne vor fi toate nopţile, cu bjork şi urme care se spală uşor, cu cearcăne pe care le vom ignora a doua zi ca şi cum nici nu ne-am fi întâlnit cu doar o noapte în urmă.

suntem ceea ce alegem să nu regretăm.

sunt eu, poate nu ştii, dar azi mi-am regăsit iar contururile şi-am întins mâna către oglindă şi-am şoptit că mă iert pentru a mia oară. cunosc cel puţin zece oameni care-mi spun pe alt nume, de ce mă strigaţi aşa cum eu nu v-am spus niciodată că mă numesc, nu ştiu de ce nu m-aţi întrebat, dar de aceea nici nu o să vă recunosc vreodată. cunosc cel puţin zece oameni care-mi spun pe alt nume.

îmi întind braţele către virginia woolf atunci când dimineaţa nu mai eşti aici şi te trezeşti mult mai devreme, cu o noapte mai devreme decât mine, cu un zâmbet cu câţiva ani întârziere. poate dumnezeu îşi întinde mâinile ocrotitoare şi mă ţine în viaţă, poate îşi râde de noi, eu nu-l văd, aşa blasfemiatoare cum sunt, fără voia mea. iartă-mi golurile şi renunţarea şi nepăsarea şi durerea, iartă-mi privirile tulburi preţ de care lumea se pierduse într-un pahar de vin, o ţineam în pumni, nici eu nu mai ştiu. am învăţat doar că e foarte uşor să nu-ţi mai pese şi am învăţat că omenirii i-ar fi fost mult mai bine într-o noapte veşnică a celor mai senine şi sincere gânduri. poate e din cauza stelelor sau din cauza vinului, dar nu ne-am spus niciodată cuvinte mai sincere şi nu ne-am iubit niciodată mai mult.

în definitiv, all is full of love. deschidem fereastra larg şi ascultăm bjork. în definitiv, all is full of love.

arcuri stricate

- de ce nu funcţionează lucrurile astea aşa cum ar trebui să funcţioneze?
- păi şi cum ai vrea să funcţioneze?
- ca un motor stricat. vara, într-o grădină, sub capota unei maşini ruginite. mi-a rămas mie imaginea asta în cap. să nu se audă nimic. să stea.
- dar asta nu înseamnă că lucrurile nu ar funcţiona nicicum?
- fiecare lucru are un ritm al său. un motor stricat e un motor stricat şi are ritmul său. şi nu trebuie reparat pentru că atunci nu ar mai funcţiona. ştii, ca şi bătăile inimii. dacă stai şi tu lângă maşina aia veche, vara, sub pom, o să vezi că ritmul inimii tale va fi identic cu cel al motorului.

all that is gone

©verde ursuz

56,6. keep on going down, this time with happy thoughts. my head's spinning, but I'm feeding my mind with happy thoughts. that feeling of trying to escape, almost gone. I don't wait for tomorrow, I am here now. I am dealing with myself and we have the best conversations ever. I don't about stuff. I get there. anywhere. as we speak.

ceaiul neceaiul

ce-ţi mai plăcea să te joci cu necuvintele.

cu genunchii la gură, urmăreşti  conturul abia vizibil al unei vânătăi care mai are puţin şi trece. ai vrea să ştii. ai vrea să rămâi aici, să te uiţi la vânătaia asta până când dispare. aşa ai putea să măsori în sfârşit timpul.


cu respiraţia cum stai?

simţi cum la rădăcina nasului te doare până şi pielea. sau poate sunt ochii. ai vrea să dormi la un moment dat. câteva ore de somn, în aşternuturile călduroase. dintr-un motiv sau altul, ţi-e frig tot timpul. acum fugi de trecut, citeşti până la epuizare, citeşti şi reciteşti aceeaşi frază pe care nu o mai înţelegi pentru că deja ai adormit cu cartea în mână. repede, să nu te prindă din urmă trecutul.


azi ai văzut cum au început să cadă petalele.

se scutură pomii, iar tu te îneci. cel mai adesea însă, nu mai poţi să respiri. ţi se întâmplă mai ales când te întorci acasă, după-amiaza. acum îţi vine să plângi, dar n-o să faci asta. o să te gândeşti doar la cartea pe care ai început-o acum şi care nu-ţi place. nu ai nevoie de nimic din această lume. cumperi mâine iubita mea, sputnik?


mâine vei cumpăra iubita mea, sputnik.

nu ştii dacă ai luat decizia bună. nu te mai întrebi. eşti un alt om. încerci. ştergi totul cu buretele. priveşti pe fereastră atunci când ar trebui să dai un răspuns. nu te mai superi. nimic nu mai contează cu adevărat. ţi-ai dat seama că ai început, acum foarte mult timp, să trăieşti doar pe jumătate, iar acum îţi vrei viaţa înapoi.


octombrie la fereastra mea.

trei raze de lumină ca nişte dreptunghiuri aprinse luminau peretele. un fel de lumini nebune şi mult prea matinale pe care nu le-a întrebat nimeni dacă nu cumva au greşit camera. draperiile sunt prea scurte. trei dreptunghiuri ca nişte neoane aprinse odată cu răsăritul, fără sens.


ţi-ai cumpărat o carte de uliţkaia.

ai cumpărat o carte de oulitskaia. ai luat-o în grabă, ai văzut mai târziu că e plină de nuvele. nu-ţi prea plac. sau poate nu astea. atât de aproape de viaţa asta joasă, ieftină, simplă.


ai vrea să dormi o mie de vieţi.

îţi pregăteşti ceaiul în bucătărie şi închizi ochii pentru câteva secunde. eşti dincolo. te vezi, prin fumul de ţigară, în cealaltă bucătărie. încă o dimineaţă, şi încă o dimineaţă, şi încă una. o mie de dimineţi.

şi dormi.

despre zambetele care pot schimba lumea

nu lumea intreaga, ci doar lumea lui. sau a ei.

nu prea mai stiu cum functioneaza pentru ca nu am mai zambit de mult prea mult timp. dar astazi zambesc din nou si-mi vine sa plang de bucurie. zambesc din inima si chiar daca nu stiu ca totul va fi bine, cred asta. sunt bine acum. zambesc si nu ma gandesc la ziua de maine.

si mai stiu si unde ma aflu:
"Give up trying to avoid mistakes. – The only mistake that can truly hurt you is choosing to do nothing simply because you’re too scared to make a mistake."

Asa ca o sa incep sa fac multe greseli. O sa fac toate greselile de care am fugit pana acum. Si nu o sa ma mai tem si chiar daca o sa primesc raspunsuri pe care nu mi le doresc, o sa stiu ca am fost sincera cu mine cu adevarat si o sa zambesc in continuare. O sa vad lucrurile mai clar. Hai sa facem greseli. Incepem acum? :)

Mi-s dragi tare mult unii oameni. Si mi-e tare drag unul dintre ei pe care il admir, dar nu i-am spus asta niciodata. Si-o sa-i spun, ca sa stie. Si mintea mea, cu pitici marunti si tematori, se gandeste ca va interpreta gresit si va fugi. Sa fuga. Eu tot o sa il admir pentru ceea ce este, pentru inima lui, pentru modul in care isi traieste fiecare zi, pentru felul in care zambeste altor oameni, pentru cum isi bea cafeaua dimineata sau la pranz, nici macar nu stiu. Dar il admir cunoscandu-l doar pe jumatate, si iata, s-ar putea sa gresesc in privinta lui, dar nu-i nimic, doar am zis ca de azi facem greseli. Asa ca te admir pana la proba contrarie de care nu voi tine cont, alegand sa gresesc in continuare.

Ce sa fie, ce sa fie? Afara e innorat, iar eu zambesc asa cum nu stiam ca pot. Nu e nimic. Starea mea de bine vine din nimic. Ba nu, vine din suflet. Dintr-un adanc in care lucrurile inca se misca haotic, dar din care incepe sa iasa la iveala, putin cate putin, o ordine benefica pe care am crescut-o singura.

O sa ajung oriunde. Da, oriunde, nu intr-un loc anume. Si-o sa-mi fie bine, cu nebuniile mele, cu flori, cu suportul de umbrele, cu presse-papierul, cu ursii de plumb, cu usile de lemn, cu ferestrele mari, cu ceaiurile, cu peretii ascunsi de carti pana-n tavan.

E iubire? E iubire.
  

gata, asta a fost?

prea putine lucruri mai conteaza acum. primesc primavara cu o strangere de inima. daca nu o sa fie mai bine?
dar parca dupa o astenie resimtita mult prea acut, indraznesc sa sper la mai bine. mi-e bine doar atunci cand vad rezultate concrete, cand ma pot concentra suficient de mult incat sa lucrez, iar munca sa fie, intr-adevar, productiva.

si atatea griji. pentru ce? pentru niste consecinte fictive, pentru niste capcauni inexistenti de care ma tem continuu ca vor musca din mine. lumea e mai rea pentru ca eu o vad asa. dar ceilalti, cei apropiati, acum mai indepartati ca niciodata, ei au fost asa si in realitate. e mult mai multa liniste acum, chiar daca am pierdut si oameni pe care am inceput sa-i admir abia cand a fost prea tarziu.

traiesc cu consecintele faptelor mele. ale faptelor nefapte, ale unor actiuni inactiuni. mi le asum in timp ce beau inca un ceai de soc, caldut.

pe unii oameni nu poti sa ii tii aproape. mai ales atunci cand iti devin prea dragi. iar eu am o structura stalcita si cea mai incurcata fire. ca si cum as incerca in permanenta sa ii menajez pe ceilalti. mi-as dori sa pot spune lucrurile verde-n fata. aleg adesea sa nu le spun, ci doar sa intorc spatele si sa plec pentru totdeauna.

am restrans cercul cunostintelor la cativa oameni. poate unora dintre voi le e greu sa isi imagineze, dar nevoia de oameni a disparut de multa vreme. poate e un pas mare asta: sa poti sta linistit doar cu tine. sau poate doar am obosit sa imi fac griji, sa fac fata dezamagirilor. imi sunt suficiente si "sanatoase" conversatiile cu semi-cunoscuti care sa ramana semi-cunoscuti pana la adanci batraneti. pentru ei nu-mi fac griji. bem doar o cafea impreuna.

ma autoeduc sa nu mai tin la voi.

ş

nu regăsesc nimic din ce-am sperat/crezut că voi regăsi aici.

am simţit primăvara astăzi. am mirosit-o. mi-a mângâiat obrajii, gâtul, braţele. m-a întrebat de ce-mi fac asta şi mi-a amintit de toţi oamenii din jurul meu care nu au înţeles.

înecul e făcut din aer. e o metaforă simplă, puerilă, ieftină, superficială, greşită. dar aerul chiar se simte ca apa atunci când îmi inundă plămânii şi nu mai pot respira. doar atât mai pot face. să scriu metaforededoibani. mai preţioase totuşi în italic.

mă dor mâinile. până şi somnul apasă greu. apasă greu. vezi? ieftin. nu mă ajută scriitorii români. nu găsesc nimic din ceea ce aveam cândva. aş vrea să pot spune bună dimineaţa cu drag. nu spun, nu vreau să le irosesc. cuvintele necuvintele ca nişte sentimente ascunse. cuvintele sunt toate necuvinte. mâini de plumb, aşa vă simt. poate că până la urmă o să-mi placă tot bacovia. aşa, prosteşte. ca în gimnaziu. zici plumb şi te gândeşti imediat la el.

din roză a rămas doar spinul 
şi din bacovia doar plumbul

dar pe urmă zici alt autor străin descoperit în facultate şi te încrunţi că pe ăsta încă nu l-ai citit suficient. câţi au trecut însă fără să-i fi oprit în braţe.

înapoi la scris, n-a mai rămas nimic, nicăieri. poate rezolvă primăvara asta ceva.

pourtant quelqu'un m'a dit

"e mai mult o obsesie."

nu, e mai mult un mister. poate e iubire, poate nu. oricum ar fi, e mult prea târziu. las lucrurile să curgă în linişte ca apa unui râu. nu-ţi poţi zări adevăratul chip decât într-o apă care stă pe loc. nu mai fug. doare tot, iar rănile nu se vindecă nicicum. dar e mai bine dacă ai curajul, la un moment dat, să nu-ţi mai pui singur sare pe fiecare tăietură. îţi trebuie curaj să încerci să te vindeci. e mult mai uşor să îţi adânceşti la nesfârşit rănile. să rupi coaja aşa cum făceai când erai mic. nu-ţi era teamă. iar buba aceea prindea altă coajă. aproape te mândreai cu toate vânătăile şi zgârieturile.

aleg să mă vindec. e greu, lupt, dar aleg să mă vindec. nu s-ar zice din moment ce pe zi ce trece devin un om din ce în ce mai slab. dar eu aleg să mă vindec. iar liniştea din interior, va însemna ordine la exterior. ordine în gânduri, în sertare, în tot ceea ce am de făcut într-o singură zi.

vezi cum e lupta asta? înseamnă şapte etaje în fiecare zi. lipsa de voinţă venea din teamă. dar pot să fac asta. am nevoie de linişte ca nimic să nu tulbure acest drum pe care l-am ales de ceva vreme. e un război pe care-l duc cu mine însămi. nu e pace, e doar o perioadă de linişte. de izolare. până când nu o să mă mai recunoaşteţi. nici tu. şi nici tu. când o să treceţi pe lângă mine fără să fiţi siguri dacă eram eu. dar pentru asta am nevoie de linişte. doar aşa drumul poate să fie scurt. paşi mici şi siguri.

rien de rien

acesta ar trebui să fie ultimul post pentru o perioadă mare de timp. so I can figure out what to do with myself. because  now I'm doing nothing. my heart's loving so many people, that's comforting. but I'm not loving myself and my heart's falling to pieces. not posting will make this blog be forgotten. and I hate doing this to a thing which grew together with me for the past four years.

oamenii sunt cei mai importanţi şi cred că m-am concentrat mai mult asupra blogului decât asupra oamenilor. m-am gândit mai mult la cum să mă schimb fără să încep cu adevărat să mă schimb. în seara asta aş fi vrut să fiu foarte mult alături de cineva la care ţin din toată inima, dar nu am ştiut cum şi nici nu am îndrăznit. niciodată n-am îndrăznit cu adevărat, mereu mă tem să nu cumva să-i deranjez pe ceilalţi. dar asta ar trebui să fie un wake up call. less here, more out there. sau poate blogul mă ţine în picioare. nu-mi dau seama. în aceste momente nu-mi dau seama de nimic. nu mai cred însă că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. sau poate că acum mă aflu aici pentru că am trăit pe lângă lucruri, pentru că doar am scris despre ele şi am uitat să le trăiesc.

am obosit să povestesc cât de rău mă simt, am obosit să văd atât de des aşternute toate lucrurile care mă fac să reuşesc cu greu să mă mai trezesc. iar faptul că nu reuşesc să trec de stadiul de presse-papier într-o anumită situaţie îmi ridică semne de întrebare. will stop here for the time being, will focus more on my food blog and will maybe put all my mixed feelings into a book. but will just take a pause from verde ursuz because I no longer know who's verde ursuz. fingers crossed, dear fellows. and I hope you'll know how to find your way back when I return. I know I have to go and find mine.

din inimă, cu drag, ca o îmbrăţişare mută

e miezul nopţii. uneori nu-mi mai ajung orele aşa că le prelungesc până târziu în noapte când deja nu mai pot face nimic pentru a mă trezi odihnită şi fără cearcăne. un ceai negru preparat pe fugă şi pe care îl beau aproape mereu mai mult rece pentru că uit de el în timp ce încerc să mă recompun, să-mi adun gândurile, să verific dacă nu cumva mi se mai citesc gândurile pe chip, să te las să mai dormi şi să încerc să plec fără tine.

dimineţile. au devenit din ce în ce mai scurte şi încep cel mai adesea de la şase şi jumătate, o oră la care somnul mi se pare întotdeauna cel mai dulce aşa că mă ascund sub pilotă şi încerc să mă scufund pentru câteva minute în plus în liniştea şi întunericul camerei. nici n-ai crede că ne aflăm în inima bucureştiului, chiar şi acum e linişte. iar eu aş putea să dorm.

serile ni le petrecem cel mai des în cafeneaua verona, am dat ceaiurile pe cafele şi căni cu ciocolată caldă, am părăsit locurile în care nu se putea fuma pentru locurile în care conversaţiile se împletesc în rotocoale firave de kent. am o memorie slabă aşa că nu-mi mai amintesc nimic din momentele în care am spus că plec. dar poate aşa e cel mai bine să îţi trăieşti viaţa. uşor senil.

there's no music on the radio

nu prea ştiu cum să mă descurc cu iubirea. iubirea asta care vine în valuri, care îmi încălzeşte inima, care mă linişteşte şi mă face să zâmbesc înainte să adorm, iubirea asta necondiţionată care se simte cu dinţii, cu degetele, cu buzele, cu pleoapele, cu braţele în jurul unui corp care e mai mereu atât de tăcut. iubirea asta pentru care nimic nu mai contează, iubirea asta care vine dintr-un om necunoscut până şi mie, o iubire puternică tocmai prin faptul că nu aşteaptă nimic înapoi, nu cere, nu oftează, nu se frământă în niciun fel şi niciun gând nu umbreşte sentimentul acesta pe care am învăţat că îl poţi oferi cu adevărat atunci când nu vrei nimic de la celălalt, când îl iubeşti pentru ceea ce este, oricât ar fi de departe sau oricât ar fi de aproape. iubirea aceasta care te face un om mai bun şi care îţi confirmă că inima ta nu a uitat să îşi îndeplinească cea mai importantă funcţie.

renn, wenn du kannst

respiră în doi
dacă poţi
adică să respiri şi pentru mine
aşa cum eu respir
ca să o fac fericită pe mama
poţi să îţi apeşi palma
în pieptul meu
oricât de tare
orice urmă e o rană
binevenită
respiră în doi
dacă poţi.

but you could and you should so why don't you?

iti ia doar cateva zile ca sa te simti singur din nou. prezenta oamenilor te oboseste, dar iti dai seama uneori ca esti singur cu adevarat. atunci cand pui mana pe telefon si iti dai seama ca nu mai ai pe cine sa suni.

e cald in calorifere si n-as mai pleca niciunde. as vrea sa incetineasca ritmul acesta care nu mai lasa noptile sa fie nopti. nu m-am obisnuit nici acum cu prezenta ta continua. sau nu, lasa, m-am obisnuit deja cu prezenta ta continua. doar in unele dimineti uit si ma intreb cine e omul acela care ia micul dejun cu mine si toarna ceai in cesti tot de el cumparate. m-am obisnuit deja cu tine si cu gandul ca si in dimineata aceasta nu am unde sa ma grabesc: e totul ok, doar intarziem impreuna.

daca te opresti putin sa te gandesti, dai peste niste intrebari ascutite, cu colturi, ace, unghiuri care te pot zgaria in orice clipa. asa ca nu ma gandesc si nici nu ma opresc. pielea ta nu zgarie, iar asta e tot ce conteaza.

teancuri de carti si lampa urcata pe ele in chip de stapana si paznic. cum sa nu aluneci in existenta celuilalt atunci cand iti devine suficienta? e cald in calorifere si n-as mai pleca niciunde.