31 December 2012

vedere spre un parc de metal

în bucătărie am pregătit sute de cafele
pentru un el, o ea, pentru ei,
pentru un el care bea cafeaua doar pe jumătate,
pentru o ea care o bea până nu mai rămânea decât zaţul,
am stins luminile,
am mers la culcare,
ne-am trezit buimaci, alţii.
am tras draperiile să se facă brusc dimineaţă,
în casă era uneori îngrozitor de frig,
mobila n-a stat niciodată la locul ei,
nici măcar acum,
în noaptea dintre ani,
lucrurile nemişcate nu par să stea locului.
am vorbit mult, cel mai adesea fără să ajungă nimeni la nicio concluzie
ca dovadă că vorbalungăsărăciaomului.
mi-au îngheţat tălpile pe pardoseli reci de tot
sau pe un parchet ascuns sub praf şi amintiri care vor rămâne întotdeauna străine
- să nu vorbeşti niciodată cu străinii -
am vorbit mult cu străinii,
din toate zilele îmi amintesc parcă mult mai multe decât au existat,
motiv pentru care nu mai stau să le număr,
cert este că acum
n-am habar despre ce-aş putea să scriu,
dar am citit undeva că doar proştii se grăbesc să tragă mereu concluzii
- oare aşa să fie? -
să ne grăbim deci încet şi să credem
în noi.

17 December 2012

mai e mult pana acasa?

sursa

cand faci lucruri pe care parintii tai le faceau cand tu inca erai mic (sa-ti mobilezi casa, de exemplu, sa alegi gresie, faianta, sa dai indicatii precise doar ca sa vezi rezultate imprecise) inveti trei lucruri: sa ai si mai multa rabdare (desi credeai ca anul asta ti-ai atins limitele), sa ceri si mai mult si sa devii si mai exigent cu oamenii. vrei gresie de calitate, vrei oameni de nota zece. si asa cum stii ca e o diferenta intre faianta de 20 lei/mp si cea de 70 lei (fara sa mai fie vorba de snobism), stii ca si intre oameni e o diferenta cand vine vorba de valorile pe care si le-au pus in cui. in orice caz, alegi intre faianta, alegi si-ntre oameni. lasi in magazin ce nu-ti trebuie si lasi deoparte oamenii cu care nu vrei sa-ti bati capul. nu pui faianta ieftina fiindca o sa-ti crape. nu-ti bati capul cu oamenii ale caror principii iti displac fiindca stii ca peste un timp o sa-ti creeze un sentiment egal cu cel in care intri in baie si vezi ca ti-a crapat faianta.

baia renovata in intregime e un lucru pe care l-am bifat anul asta, pe ultima suta de metri. am tras de mine si de alti oameni, am rearanjat prioritatile si mi-am propus ca abia acum sa fiu mai putin exigenta cu bugetul si sa ma axez mai mult pe cadouri pentru oamenii dragi.

mai sunt insa multe de facut, iar o biblioteca similara celei de mai sus e unul dintre ele. despre oameni, concluzii, lectii, in episodul urmator. legat de casa, cert e ca linistea si bucuria de a fi facut asa ceva prin propriile forte, prin eforturi depuse luna de luna, nu se dau la schimb pe nimic.

10 December 2012

care jumatati, ale cui?

nu-i om intreg cel care umbla cu jumatati de masura, nu-i. imi spun asta si ma-ntreb de cate ori umblat eu cu jumatati de masura. si-mi spun ca mereu am avut grija sa fiu sincera cu mine ca sa pot fi sincera cu altii si cand n-am mai fost am invatat o lectie cat sa-mi ajunga pentru o mie altele.

si-acum stiu. e totul negru pe alb. s-a intarit parca negrul acela care mai pastra inca o nuanta din griurile trecute. acum e insa negru taciune si nimic nu ar putea sterge decizia unei inimi care vede clar si simte si vrea si intelege si se iarta pentru ce n-a stiut sa se ierte in trecut.

daca-ti pui inima pe primul loc, o pui inevitabil undeva sus si-o salvezi de toate gurile rele. fiindca dintre toti oamenii gata sa-ti ofere inima, sunt putini cei care vor sa o imparta si nu doar sa se asigure ca a lor mai bate inca.

pe ultimul raft unde nu se mai aude nimic si unde e liniste si de unde poti privi cu siguranta in jos. nu stiu maine, insa azi sunt Moft si mi-e tare bine aici fiindca acolo, jos, trebuie mereu sa inot printre amintirile altora, sa ma feresc de experientele din trecut ale altor oameni. inot intr-un rau murdar si nu vreau. asa ca aici, la adapost, nu trebuie sa ma mai feresc de nimic fiindca aici nu poate ajunge nimeni daca nu intind eu o mana de ajutor.

iar mana asta momentan nu e intinsa si nici nu are de gand prea curand sa mai ia pe cineva sus pe dulap. si inot bine, inotam si la ora cinci de dimineata cand in mare, cat vedeai cu ochii, nu mai era nimeni. de ce sa fii silit sa inoti insa intr-un rau murdar? fiindca alti oameni se simt singuri? mi-am luat cu mine singuratatea dulce pe ultimul raft si momentan ne e bine, bine de tot.

in singuratate sa ai incredere si sa nu te temi fiindca e un lucru de pret atunci cand ti-o poti face cadou in mijlocul altor oameni. te pui la adapost fiindca asa ai chef, iti ridici inima in maini fiindca iti amintesti ca e ceva de pret si nu te lasi. negru inchis pe alb, juramant.

pe scurt


07 December 2012

Ea ramanea langa ea

O priveam cum statea langa fereastra deschisa, mai slaba, mult mai slaba decat mi-o aminteam, cu cearcane noi, parca dinadins pregatite pentru iarna. Se incrunta privind primii fulgi de zapada, de parca ar fi putut ghici in ei un raspuns, la un moment dat. Stiu ca m-am intrebat atunci cum de nu ii era frig, o intrebare pe care mi-am repetat-o in gand de nenumarate ori fiindca prezenta ei anula timpul si parcursul firesc al oricarei concluzii. Parea ca ramane langa ea, ca nu se desprinde de langa fereastra ca sa-si tina companie, sa nu abandoneze singuratatii acel trup firav, asa cum si-l dorise si pe care il jertfea acum frigului, iernii. Ma hotarasem inca de pe atunci sa nu mai scriu nimic in afara de ceea ce ar putea folosi cuiva desi, imi spuneam, poate si prabusirea in sine e de folos (stiam ca e, doar o traisem, ma temeam poate ca nu toti reusesc ulterior sa se mai agate de margini si sa revina la suprafata).

"Esti cu adevarat tu cand nu te vede nimeni. Ala esti.", mi-a spus privind in continuare in gol chiar daca dincolo de privirile ei ghiceai un sens ascuns, o directie clara, un inteles al inceputului de viscol de afara pe care numai ea il putea ghici.

"Stii, ani de zile am ascultat Wagner, Liszt, Ceaikovski, Bach, Mozart, Schubert, fara noima. Si tot asa am cunoscut si oameni, multi, crezand ca invat de la fiecare cate ceva. Mi-am dat mai tarziu seama ca trebuie sa invat sa ascult mai intai tot asa cum trebuie sa stiu sa cunosc un om. Ceaikovski e taios, e ca un metal rece. E ca o lama ascutita pe care ti-o trece cineva pe sub linia barbiei, pe gat, pe burta, repede, fara sa te raneasca. Dar e rece, rece de tot si te suprinde mereu fiecare atingere care nu preia nimic din caldura corpului. Beethoven, greoiul, maiestuosul pe care nu voi indrazni niciodata sa-l descriu printr-o astfel de analogie. E o forta uriasa care te poate strivi. Compozitiile lui Bach vor parea mereu expresia unui om serios, intotdeauna cazut pe ganduri, dar cu o inteligenta pe care i-o ghicesti mereu in ochii agili. Pot sa ti-i spun pe toti. Fiindca desi sunt mari nesfarsite, operele lor sunt sincere."

A renuntat sa mai ghiceasca intre o suta de oameni, un om bun. Sinceri erau doar compozitorii, doar operele lor, doar ceea ce stia sa ramana clar si plin de mister in acelasi timp. O forma pe care o recunosteai in intuneric si care n-ar fi fugit niciodata de tine. Dimpotriva, l-ar fi umplut. In felul asta, ea ramanea langa ea. In aerul rece, langa fereastra, un om complet, forma a ceea ce si-a imaginat ca poate deveni, cerc inchis al omului pe care si l-a dorit inca dinainte de a sti ca-l doreste. Inchidea in ea un univers intreg si raspandea in jur alte zece. Ti le doreai pe toate, privind-o. Te intrebai ce mister ascunde, ce mare taina inchide. Omul complet, intors la sinele sau. Nu era o taina, dar fusese una dintre cele mai lungi calatorii.

03 December 2012

haosul

nu stiu cum sa-l descriu. poate o noapte lipsita de somn, poate sunetul ploii mult prea puternic pe un acoperis de tabla inexistent, poate sentimentul ca ma lupt cu morile de vant in timp ce mi-e clar ca nu ar trebui sa ma lupt cu nimic, poate certitudinea ca in relatiile dintre oameni exista doar frici si-atat si un egoism fara masura. exista un haos la exterior acum si se rasfrange in interior si nu-l pot controla fiindca alti oameni il creeaza. si mi-e cam frica asa cum nu mi-a mai fost de multa vreme, nu de oameni ci de ceea ce ei nu stiu ca pot sa faca. de neincrederea in ei, de neincrederea in mine. stii ca-ti scapa lucrurile de sub control si-ti spui "stai, nu trebuie sa controlam nimic". un picior inaintea celuilalt, asa, cu greu, ca in cel mai recent roman citit de-al lui murakami in care protagonistul era urmarit de INKlings, fiinte care puteau la fel de bine sa fie frici fara chip si urat mirositoare.

e haos si nu-l pot controla si stiu ca acum, ca-i vreme de ploaie, n-ai ce face decat sa astepti sa treaca furtuna si sa-ti testezi cicatricile sa vezi daca nu cumva incep sa sangereze din nou. pui muntele tau alaturi de cel al altora si-acum nu ti se mai pare mic, ba chiar ai vrea sa-l nimicesti pe-al altora si sa le spui "astea nu-s probleme, tu nu vezi?!".

dar apoi pui acelasi munte langa cel al celor aflati in suferinta reala si-atunci esti recunoscator ca respiri, ca inca esti sanatos, ca ai o familie si un acoperis deasupra capului. si ti se face cumplit de rusine. si-ai vrea sa multumesti cuiva, unui dumnezeu care-ti era drag cand aveai doar cativa ani si-i cereai cate un zece la matematica, sa-i fie bine mamei, sa-i fie bine bunicului si sa-i fie bine bunicii. de multe ori, te rugai si pentru aluna, cainele care a murit acum aproape 17 ani.

ai vrea sa-ti inchizi urechile sau macar jumatate din tine sa urle cat o tin plamanii. sa te eliberezi cumva. dar stii ca-i doar o stare, ceva mai prelungita, un ceva nedefinit pana la urma din care ies doar colturi care te zgarie. din oameni a ramas doar spinul, cum s-ar spune.


29 November 2012

26 November 2012

they disappear, don't they?

play this first:




asta e anotimpul in care dispar multe lucruri definitiv. se sterg, se sterg chipuri, amintiri, trairi. si nu-i ciudat cum am ajuns sa scoatem oameni din vietile noastre sau cum ei au ales sa ne scoata din vietile lor? cum mergem inainte ca si cum niciodata n-am fi existat unul langa celalalt de-atatea zeci de ori, cu-atatia alti oameni? plecau oameni si-nainte, fiindca doar asa e firescul vietii, dar devine bulversant atunci cand cunosti multi oameni noi, cand numarul lor creste, cand apar altii, cand trebuie sa faci parca repede curat ca sa-ti primesti oaspetii cu mintea limpede. si-n toata graba asta, obosesti. dar faci curat de tot-de tot. nici fir de praf nu mai ramane, nici fir de amintire. si-atunci te-ntorci cu si mai mult drag la cei care-ti spun mereu cat le esti draga si le oferi ce stii ca au stiut sa aprecieze intotdeauna si langa care ai fost intotdeauna tu, in cea mai buna versiune. fiindca oamenii pe care-i intalnesti intr-o viata te fac mai rau sau mai bun, tu trebuie doar sa alegi cum vrei sa devii.

24 November 2012

oamenii care te schimbă

sursa foto



nici nu ştiam cât de important e să ai oamenii potriviţi în viaţa ta. iar acum, după ce le-am înţeles importanţa, nu pot decât să fiu şi mai recunoscătoare pentru că ei cred în mine, iar eu lupt ca să nu-i dezamăgesc. încep să cadă cărămizi în jurul meu. la propriu. şi construieşti doar atunci când dai jos vechiul. când dărâmi cimentul întărit în care s-au încleştat urme pe care nu le-ai făcut tu.

sunt recunoscătoare pentru toate schimbările care se întâmplă, care mi se întâmplă. spun "îmi pare rău", "te iubesc", "iartă-mă" ori de câte ori simt furie în prezent, faţă de mine şi faţă de alţii. cel mai mult simt furie când văd două realităţi diferite, când simţi c-ai fost dezamăgit în cel mai amar mod şi că, deşi ai dăruit cea mai bună variantă a ta, o uşă ţi-a fost trântită în faţă ca şi cum ai fi fost cel mai rău om din lume. şi doare ştiind că mai sincer de-atât n-ai fi putut să fii, mai multă dăruire de-atât n-ai fi putut să oferi, mai mult din tine şi din ce erai n-ai fi ştiut să oferi. şi mai ştii că o să treacă mult timp până când dezamăgirea asta cumplită, amărăciunea care vine din acel sentiment că ai fost lovit exact în cine eşti tu cu adevărat, aşa cum îmi povestea un prieten, trece greu.

şi nu ştiu decât să spun în gând şi uneori cu voce tare "te iubesc", "îmi pare rău", "iartă-mă" ca furia să dispară şi amintirile să se şteargă şi să mă pot bucura şi mai mult de cei care mă schimbă, de cei care-mi oferă cele mai frumoase sentimente şi care-mi confirmă ceea ce alţii n-au ştiut decât să calce în picioare. dar, în fond, la esenţa firii umane stă convingerea fiecăruia că este un om bun. şi-atunci înveţi să nu te miri prea tare, dar ştii că doar rănile pe care ajungi să le strigi cu voce tare ar putea să dea de înţeles altora că nu sunt poate cei mai buni şi că prin viaţă se poate merge şi fără să intri în inimile altora cu bocancii plini de noroi, ca mai apoi să şi tropăi fără milă fiindcă acea curăţenie îţi roade inima şi n-o suporţi.

mi le scriu mie ca să le văd şi mai bine la lumina zilei, dar nu prea mult, cât să mai şterg un pic din cicatrice fiindcă se duc toate până la urmă şi timpul ne e dat să ne bucurăm de el şi de viaţă şi de tot binele pe care îl avem şi de care alţii nu au parte.

să fim recunoscători şi fiindcă respirăm. să fim recunoscători că avem facturi de plătit fiindcă asta înseamnă că avem un acoperiş de-asupra capului. am trecut zilele trecute prin piaţa rosetti unde o femeie vindea flori, pere şi nuci. în mâini ţinea o ţigară şi o cafea şi zâmbea detaşată. am văzut atâta frumos în bucuria aceea de a trăi încât mi-am amintit din nou că ţine întotdeauna de noi, de ce avem în suflet ca să privim puţinul ca pe cele mai mari daruri.

mă simt un om bogat sufleteşte prin oamenii din jurul meu, atât de dragi şi sinceri şi-atât de buni. şi altă bogăţie nu există decât clipele pe care le petreci alături de ei.

22 November 2012

sa tot mergi

sursa


Aveam foarte multa ordine-n cap in urma cu vreo doua luni. In tot timpul asta, pana in prezent, am incercat sa fac curat cat am putut mai bine. Stiam ca ceva s-a facut praf, ca ceva acolo a inceput sa nu mai functioneze cum trebuie, dar acum ca privesc in urma cred ca a fost doar o perioada necesara in care ce trebuia sa se aseze s-a asezat.

Mi-am gasit azi toate raspunsurile si stiu ca am nu doar determinarea, dar si energia necesara pentru a duce la bun sfarsit tot ce mi-am propus pentru anul viitor. Era o stare, da, asta este, era o stare pe care am pierdut-o, eram un eu cum imi placea sa fiu, un eu nou, cu mai multe calitati, cu mai multe puncte bune pe care inainte nu le gaseam in mine. Iar ele au venit tocmai din a face, din a crea lucruri de care inainte nu te credeai in stare.

 Si-asa ca azi am din nou starea aceea care poate ma defineste mai mult ca niciodata. Daca nu stii sa te iei de mana, daca nu stii cine esti atunci cand te privesti in oglinda si te vezi complet diferit de cum iti amintesti vag ca aratai candva, o sa ai nevoie de multa munca pentru a te regasi. Nu sunt un om organizat nici pana in prezent, insa daca inainte imi minimalizam reusitele, azi stiu sa le vad doar ca pietre de temelie si sa stiu ca, desi mici, au o importanta mare.

Si nu e niciun paradox aici, am doar foarte multa incredere intr-un drum pe care stiu ca il pot construi de una singura, ajutata insa si de oameni care intind o mana de ajutor exact in momentele in care te simti cel mai pierdut. Imi place insa organizarea sau ideea de organizare. De program, de stabilit intalniri, de notat activitati, de facut liste, de a-mi umple timpul cu astfel de lucruri care duc la dezvoltarea unui proiect care nu e decat o extensie a unui eu pe care l-am ratacit cu multi ani in urma sau la care poate ajung abia acum. Cert e ca e ce-mi trebuie, ce ma hraneste in cel mai frumos mod cu putinta, ce ma face sa cresc odata cu el si sa devin un om mult mai increzator pentru ca sunt, iar asta stiu eu prea bine, un om cat se poate de timid.

Esti ceea ce crezi ca esti si devii ceea ce mintea ta stie ca este deja. Daca ar fi sa fac acum o lista cu ceea ce am realizat in acest an, as crede ca nu e a mea si ca e scrisa de altcineva. Vedeti? Pe alocuri inca nu ma recunosc si parca tot nu-mi vine sa cred ca in doar un an am reusit sa ma indepartez atat de mult de cine eram mai demult.

Dar crestem abia atunci cand ne dorim sa crestem si cred ca deschiderea mea fata de alti oameni a facut ca acesta sa fie un drum frumos aflat abia la inceput. Imi doresc disciplina si vreau un succes palpabil. Cer atat de mult de la mine cat stiu ca pot oferi, fara sa ma grabesc insa fiindca lectia cea mai pretioasa pe care am invatat-o anul acesta, zi de zi, a fost rabdarea. Si-am invatat-o construind o casa, am invatat-o stiind ca nu rezolvi nimic daca te enervezi ca ti s-a spart o teava sau ca instalatorul nu vine atunci cand anunta ca vine. Ai crede ca sunt alte cai de a invata sa fii rabdator si, cu siguranta, sunt, dar pentru mine aceasta a fost lectia care mi-a potolit acel neastampar pacatos care te face sa vrei sa ajungi in doi pasi acolo unde iti doresti.

Cum as putea sa cer insa asa ceva cand uneori nu misc un deget? Iar atunci cand nu te dedici trup si suflet unui lucru, cand nu crezi nici tu in ceea ce faci, nimic bun nu o sa se intample. Sunt prezenta si sunt aici mai mult ca niciodata. Si-am reusit, poate pentru prima data in viata sau poate dupa multi ani, sa simt din plin toamna, sa-i dau ragaz sa-mi demonstreze ce frumoasa e, sa ma opresc adesea pe Calea Victoriei doar ca sa ma bucur de cer si de cladirea luminata a C.E.C-ului vechi, sa imi savurez in liniste diminetile si sa stiu c-am ajuns aici si ca-i bine. Mai linistita si mai recunoscatoare ca niciodata pentru ca sunt, pentru unde sunt si pentru prietenii pe care inca ii am.


ghimpele în coastă

parcă simţi că vrei să te dai un pic mai încolo când auzi că a murit cineva. am plâns când am aflat că a murit actorul şerban ionescu. întotdeauna veştile de acest fel ne supără, ne deranjează, mai că-l agresează pe cel care le primeşte: "De ce-mi spui mie asta? N-am chef să aud aşa ceva". Suntem atât de speriaţi încât ăsta e sistemul nostru de apărare. Ca şi cum acel altcineva trăieşte departe de noi, a trăit întotdeauna departe de noi, un alt om, o altă rasă de om. Şi rămâi, de multe ori, singur în faţa unei dureri pe care oricum n-ai cu cine să o împarţi.

Ne împărţim însă criticile, bârfele, zvonurile. Ne bucurăm de ele fiindcă i se întâmplă altcuiva. Şi există oameni care atât aşteaptă: să deschizi gura şi să spui că aşa e. Să fii de acord cu această nimicnicie a tot ce există, cu această lipsă de sens a lumii şi cu acţiunile de persecutare îndreptate întotdeauna împotriva lor. Dar viaţa e a noastră şi-alegem uneori s-o dăm pe nimic, s-o dispreţuim până nu mai rămâne nimic.

Şi când refuzi să devii un astfel de om, când refuzi să mai ai rolul unui chip de carton care se clatină uşor a aprobare, devii ghimpele în coastă. Un nebun care vorbeşte despre fericire. "Ce atâta fericire? Fericirea e o prostie, e ceva fabricat!". Tu singur ştii să pui în balanţă fericirea şi nefericirea fiindcă le-ai simţit pe amândouă. Şi nu fericirea de moment, nici tristeţea de-o clipă. Nu, fericirea aceea care-acum e în tine şi care nu te lasă să uiţi că datoria ta e să ieşi la suprafaţă după orice greu, că suferinţa face parte din viaţă, dar că atunci când ţi-o produci singur şi nu vezi asta vei fi convins că pe lume nu mai există decât negru. Iar un om care apreciază viaţa le vede şi le înţelege pe amândouă.

O să pierzi oameni, în postura asta, de ghimpe în coastă. Dar ştii că cine nu-i menit să fie lângă tine, nu va fi. Şi mergi mai departe cu aceeaşi perspectivă asupra vieţii şi doar umeri simţi nevoia să-ţi pleci umerii de recunoştinţă pentru ceea ce ţi s-a dat fără să ceri. Să fii întotdeauna recunoscător pentru fiecare dimineaţă din viaţa ta.

20 November 2012

ce lăsăm în urmă

am citit undeva că oamenii îşi vor aminti întotdeauna de cum i-ai făcut să se simtă, nu de hainele pe care le purtai. şi-acum încerc să-mi curăţ mintea de amintiri urâte, de cuvinte grele, să uit, atunci când mă gândesc la cineva, de un apelativ pe care altcineva i l-a aruncat în cârcă. am înţeles cum altcineva te poate umple de rău, te poate obişnui să guşti din lucruri care nu fac altceva decât să se transforme într-un om rău mai ales că începi să macini în tine sentimente de care nu eşti tocmai mândru. şi vrei să le macini cu totul, să le omori până la ultima fărâmă, să ştii că ai curăţat acele amintiri. dar mai ştii şi că durează şi că nu e ceva ce poţi face de azi pe mâine. sau poţi?

eu am luat o pauză mare de la tot. de la muncă, de la oameni, de la iubire, de la a mai încerca, de la a mai trage de oameni în vreun fel. fiindcă oboseşti, într-un final. te enervezi atât de tare sau mă enervez atât de tare  încât în două secunde pot da cu piciorul la o întreagă poveste fără să regret nimic în afară de nehotărârea altor oameni. dar frământări avem cu toţii. iar nepotrivirea acestora face ca fiecare să aibă un drum al lui, cu oamenii potriviţi sau nepotriviţi alături, pe care poţi alege să-i păstrezi sau să-i ştergi cu totul din minte şi să ţi-i scoţi din inimă (unde oricum au făcut prăpăd) după ce ţi-au demonstrat că oricum nu voiau să facă parte din viaţa ta, dar că erai un accesoriu indispensabil, ca un coş de gunoi.

19 November 2012

şi

seara dansez toate cuvintele pe care nu le-am rostit peste zi. îmi dansez toate greşelile, toate gândurile pe care nu le-am eliberat ca să nu rănesc. dansez fiecare gest pe care nu l-am făcut şi dansez fiecare "dar ce-ar fi fost dacă". dansez tot ceea fiecare om spune uneori, dansez fiecare cuvânt pe care alţii îl spun şi mai apoi îl regretă. dansez fiecare izbucnire frântă, dansez loviturile pe care le aruncăm spre noi, în noi. dansez la nesfârşit acelaşi început de drum, dansez de fiecare dată altfel. dansez fără să ştiu când se va opri muzica, dar dansez atât cât pot să-mi mai chinui oasele, trupul, atâta vreme cât trupul, oasele se mai pot mişca odată cu fiecare ritm de tobă, atâta timp cât încă ameţesc şi încă mai pot dansa. dansez oboseala, îmi dansez reîncărcarea şi revenirea. dansez toate incertitudinile într-un dans cert, puternic şi nemilos. fiecare început de drum e un sfârşit în sine, dar omului nu-i e dat decât să danseze la nesfârşit.

13 November 2012

nu-i lumina, nu-i nici intuneric

program strict. sa ma trezesc de la 6.30. program strict. sa merg la culcare de la 22.30. in paris, la orele astea, nu-i lumina, nu-i nici intuneric. incredere nu mai am. nici in mine, nici in ce pot face, nici in cine sunt, nici in ce am de oferit. pe de alta parte, stiu, stiu cine sunt, ce pot face, ce am de oferit. dar nu fac nimic, simt ca tot cad si cam atat. nu stiu sa imi mai ascult nici inima, nici instinctul, nici alte pareri nu mai ajung pana la mine. nu ma ajuta nici daca scriu despre ele. imi vine doar sa cad si-atat. negru pe alb nu ti-a dictat nimeni niciodata ce-i de facut, iar eu mereu mi-am imaginat ca daca faci liniste-liniste, o sa auzi fix raspunsul pe care-l cauti. dar daca nu scapi de zgomotul interior, tot degeaba. daca-n inima ta vuieste continuu un intreg bulevard magheru, nu mai ai scapare. cel putin, nu pentru moment.

ma apasa sunetele, ma apasa vocile altor oameni. as vrea ca toti sa vorbeasca mai putin. si stiu ca asta vine de la mine.

asa cum am gasit azi scris intr-un articol foarte frumos, "nu aş da orice să ies prin geamul ăla, dar ştiu că m-ar face foarte fericit"(a). 

12 November 2012

recompunere

de azi fac pasii aia inapoi ca sa pot merge inainte. sunt un soi de lup, imi sunt martora a unor abandonari semnificative. cand plec, plec. nu am de ce sa mai revin acolo unde ceva s-a rupt pentru totdeauna. si imi sunt martora ca nici nu-mi pasa.

ca doar noi nu suntem zece oameni intr-unul ca sa avem grija si de indoielile altora. iar eu, eu nu mai vreau sa am grija de nimeni. nu asa cum am avut. nu asa cum altul, celalalt, ceilalti erau intotdeauna mai mult, iar eu eram prea putin. fiindca aici se ajunge. la punctul in care vrei sa fii singur. punct.

nu pentru totdeauna, stii ca e timpul nu asculta de tine si nici intamplarile care se ivesc pe neasteptate, mai ales ca acum ai un nas fin pentru astfel de mici bucurii. dar momentan ti-ai inchis urechile si ti-ai afundat nasul in cel mai gros fular. nu auzi, nu vezi.

nu mi-a fost niciodata frica de singuratate. ca vine, ca nu vine, mereu am vazut-o ca pe un refugiu, ca pe un balcon cu ferestrele larg deschise, ca pe un acoperis de bloc sau ca pe o dimineata rece in care tragi adanc in piept aer proaspat. si, dumnezeule, ce bine e.

si anul asta am trait atatea ca n-ai cum sa n-ajungi in noiembrie si sa nu simti ca ti-au amortit mainile si picioarele si, de ce nu, un picut si inima. si-asa ca e firesc sa vrei o pauza mare, sa te recompui, sa dezgropi ce-ai ingropat tu si ce-au ingropat altii. si fac asta dansand, nu stiu cum altfel. fiindca anul asta, dac-ar fi sa trag linie acum si sa fac niste calcule, a fost in echilibru perfect, cu o cantitate rezonabila de lucruri care mi-au stors lacrimi si cu o cantitate rezonabila de lucruri care m-au incantat pana in varful degetelor.

au mai fost, desigur, si cele care au durut un pic mai mult, dar pe urma au venit cele care au dus fericirea pe culmi pe care eu nu le cunoscusem inca.

oricum, de azi ma recompun, ma regasesc, pipai prin trecut dupa cine eram si dupa cine stiu ca pot sa fiu. iau din urma ce era frumos si adaug la ce incerc sa cresc in fiecare zi. dar fac asta singura fiindca e multa alinare in singuratate. sa nu va temeti de ea fiindca toate au un timp al lor.


11 November 2012

nici măcar proust

play this first:



uneori parcă plecăm cu totul. ne-abandonăm şi uităm cum ne plăcea să fim. eu nu mai ştiu, ba chiar mi se-ntâmplă să uit des cum arăt. îmi verific uneori reflexia într-o fereastră. ştii, când vrei să vezi dacă îţi stă părul cum trebuie. eu vreau să văd dacă mai sunt acolo. şi plecăm brusc, poate într-o după-amiază când lucrurile n-au mers cum ne-am fi dorit. sau poate într-o seară când nimic n-a mai părut să aibă sens. ne revenim după multe luni de zile când ne amintim brusc de un cine-am fost. sau poate că ni se face dor, cert e că ceva se schimbă din nou şi-atunci începem să ne căutăm din nou. cine eram? ştim că ne plăcea ceva mai mult de noi înainte, în acele momente din care acum nu ne mai aducem aminte prea multe. ce ne plăcea? oamenii cu care eram atunci? serile? paharele de vin pe care obişnuiam să le bem? liniştea? petrecerile? liniştea? oamenii? de noi aşa cum ne gândeam la mai puţine lucruri?

îmi amintesc acum ca prin vis de cine eram, ştiu că au fost nişte momente în care îmi plăcea teribil de mine. le-aştept, poate că mai mult aştept nişte indicaţii, nişte didascalii.

intră în cameră zâmbind, aşeză paharul de vin pe masă, în camera cu fereastra larg deschisă, miros de ţigară şi-o pisică.

sau poate că e un timp pentru toate, nu? oricum nu-ţi rămâne nimic de făcut decât să reîncepi acele obiceiuri pierdute, abandonate. aduni rămăşiţele a ceea ce nu mai eşti foarte sigur c-ai fost, dar încerci. ciob cu ciob, că poate iese ceva până la urmă. poate-ncepi să-ţi aminteşti mai multe, poate că un pahar de vin într-o seară o să aibă din nou o poveste.

dacă nu întreb, înseamnă că nu vreau să ştiu



în ultimele două săptămâni cred că m-am dezamăgit de vreo zece ori. şi-n astfel de situaţii ştii că eşti cumplit de singur fiindcă n-ai cui să explici fără să fii judecat. aşa că te mai laşi puţin să aluneci în direcţia greşită, te lupţi cu tine sperând că o să revii, că o să ieşi la liman. fiindcă tot ce trebuie să faci e să nu uiţi că trebuie să te menţii deasupra liniei de plutire.

suntem toţi centrul universului nostru. şi mulţi oameni au atâta nevoie de alţii, de energia lor, au nevoie să fie ascultaţi. doar că li se-nchid urechile atunci când ai vrea să le spui că singur parcă ai obosit să mai încerci. că-i greu, că nu ştii de unde să mai storci un strop de voinţă.

nu va mai fi timp pentru ei, dar o să ţi se promită că vor fi acolo. dar nu va fi aşa. fiindcă trebuie să ne rezolvăm singuri problemele reale. pe cele pe care ni le imaginăm le putem dezbate la nesfârşit fiindcă oricum nu putem găsi soluţii atunci când în realitate nici nu ni le dorim.

aşa că ştiu asta şi nici nu încerc să cer vreun fel de ajutor. ce să ceri altcuiva? voinţă? să aibă alţii voinţă în locul tău? să se dezmeticească? să se schimbe ei pentru tine? sunt cât se poate de conştientă că sunt responsabilă pentru viaţa mea aşa că nu văd de ce aş încerca să mă agăţ de alţi oameni. n-aş face decât să mă transform într-un fel de vampir energetic.

îmi ajunge blogul ăsta unde am ştiut mereu să fiu sinceră cu mine. să văd totul scris. fiindcă atunci când înăuntru e haos, trebuie să faci ordine afară.

06 November 2012

God knows it's tough

Mi-e greu să renunţ la obiceiurile rele, dar mi-e uşor să renunţ la oameni. Se împlinesc trei ani de regim vegetarian, dar pentru că a fost totul sau nimic. Se împlinesc săptămâni, luni şi ani de când am renunţat la unii oameni, dar pentru că a fost totul sau nimic. Aşa funcţionez, griurile îmi fac rău, sunt ca o ceaţă care îmi inundă plămânii. Mă lupt zi de zi să schimb cele mai esenţiale lucruri. Mă lupt cu mine şi parcă fac zece paşi înapoi de fiecare dată. Dar nu renunţ, chiar dacă lupta asta se dă deja de mai bine de doi ani.

Ştiu tot ce-i rău pentru mine acum. Le-arăt cu degetul şi mi le recunosc şi-mi spun că le mai accept pentru o perioadă, chiar dacă-mi fac rău. Dar, în rest, am obosit să mă lupt cu celelalte lucruri. Din cauză că paşii ăia înapoi mă duc parcă înapoi la linia de start. Şi-am cam obosit să o tot iau de la început.

Nu sunt un om disciplinat şi nu sunt un om organizat. Îmi doresc să fiu şi nu ştiu altfel cum să devin decât propunându-mi asta în mod continuu, în ciuda eşecurilor atât de dese în aceasta privinţă. Nu ştiu cum altfel să reuşeşti decât prin eforturi atât de mari. Momentan nu pot să fac mai mult, mi-aş spune că pot, dar paşii mei sunt mici şi habar n-am cum să-i fac mai mari. Voinţă, da. Dar cred că până şi pentru ea trebuie să mă disciplinez.

Şi nu, cu omul care am fost înainte nu mă pot împăca. Da, accept trecutul, dar îl las acolo, împărţit exact aşa cum a fost dintotdeauna. O vârstă până la care ştiam cine sunt şi vârsta la care m-am îndepărtat de cine ştiam că sunt. Şi când am revenit, a început această luptă de descoperire, de dat la o parte ce e de dat la o parte. Dar e o luptă aşa de grea. Şi nici nu ştiu cum s-o iau mai puţin în serios.

05 November 2012

even brighter than the moon

spre ce alergăm când totul e deja aici? ce iubire căutăm în zadar dacă nu ne uităm mai întâi în noi? cui vrem să zâmbim dacă nu ne zâmbim mai întâi nouă?

ce motive să mai căutăm dacă nu găsim unul suficient în fiecare dimineaţă pe care o trăim şi-n fiecare zi pe care o începem, plină de nou, de posibilităţi, de tot ce n-am făcut cu o zi în urmă?

ce motivare vrem dacă nu vedem în fiecare clipă o nouă şansă, o nouă oportunitate de a face tot ce ne dorim?

pe ce munte vrem să urcăm dacă noi nu ne urnim nici până la poalele celui mai jos deal?


şi nu-ţi cere nimeni nimic. nu-ţi cere nimeni iubirea perfectă, nu-ţi cere nimeni să ajungi în vârful muntelui. relaxează-te. iubeşte. iubeşte-te. şi vei ajunge cel mai departe fără să fi ştiut că ai învăţat deja să mergi.

ai respirat vreodata pe urechi?



greu nu-i, doar ca-ti trebuie curaj atunci cand vezi ca nu mai poti respira pe nas.

02 November 2012

In fata magazinului bijutierului - Karol Wojtyla





Carol Woytila - In fata magazinului bijutierului
    
  Asculta  mai multe  audio   traditionala


"Piesa de tinerete a lui Karol Wojtyla, cunoscut de cei mai multi ca Papa Ioan Paul al II-lea, In fata magazinului bijutierului este o suita de monologuri tulburatoare despre iubire. Personajele care rostesc aceste monologuri se cunosc, interactioneaza uneori, schimba idei, dar fiecare vede si intelege altfel iubirea. Vocile lor vin, revin si se completeaza, schimba perspectivele in mod suprinzator, evolueaza sub ochii nostri; marturisirile lor se impletesc armonios ca intr-o fuga de Bach, un echilibru perfect se formeaza in auzul nostru, un echilibru dinamic ce se inalta si ne inalta spre o alta intelegere. Dramaturgic vorvind, piesa aceasta este o bijuterie; ca montare radiofonica, e o capodopera. Fata de toate piesele ascultate aici, piesa aceasta se deosebeste in mod izbitor, este altceva." *Sursa
Distributie: Valeria Seciu, Dana Dogaru, Ana Ciontea, George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Emil Hossu, Adrian Pintea, Dan Condurache

Regia:  Constanting Dinischiotu

Inregistrare din anul 1991.

29 October 2012

fă să-ţi fie bine

scriu de-acasă, profit de diacritice. m-am construit pas cu pas în anii ăştia. dacă m-aş vedea din afară, cel puţin la exterior, nu m-aş recunoaşte. îmi plac tabieturile la mine. îmi place că-mi place un anumit tip de ciocolată, un anumit tip de vin, un anumit tip de oameni, un anumit tip de lumină, un anumit gest. nu-mi place uneori că oamenii n-au răbdare cu mine, mă emoţionează mai ales oamenii pe care aş vrea să-i cunosc şi-atunci redevin unul dintre cei mai timizi oameni din lume. şi-oftez un pic atunci când n-au răbdare, dar îmi spun că nici eu nu am răbdare cu alţi oameni şi-atunci ăsta-i mersul lucrurilor. eu trec pe lângă tine, tu treci pe lângă mine.

mă frământă de multe ori lucrurile mărunte. c-am supărat un om, c-am greşit cu ceva, c-am făcut un gest necugetat, c-am greşit din neştiinţă. şi-s multe, şi mărunte toate. şi mă obosesc toate şi-aş vrea atunci o doză mare din nepăsarea cu care le tratează unii pe toate. dar mai îmi spun c-aşa sunt eu, mă tem că firea asta timidă şi temătoare va sta cu mine până la adânci bătrâneţi. dar tot atunci zâmbesc şi-mi spun c-atunci e bine, măcar până la adânci bătrâneţi să fie.

şi mi-e drag de mulţi oameni, pe unii-ţi vine să-i laşi să te bucure zi de zi când îţi zâmbesc şi-ţi spun cele mai frumoase cuvinte din lume. şi când îi ai în viaţa ta, aşa, ca nişte daruri, ştii că trebuie să fii recunoscător şi să devii un om mai bun ca să-i meriţi. şi cel mai mult şi mai mult îmi place când îmi scoate viaţa în cale astfel de oameni. parcă aş merge pe un drum plin de pomi roditori. şi pot să culeg din ei oricât, înţelepciune şi sprijin şi zâmbete.

oameni care văd în tine şi care-ţi luminează viaţa ori de câte ori vântul începe să-şi schimbe direcţia. "hai, sus" cum îmi povestea azi cineva.

26 October 2012

drained

cramer peterson

you don't really know what traces other people leave on you until you try to gather your forces. you pick yourself up. but you find yourself drained. it feels as if your hands won't listen, your legs won't sustain you, your heart won't beat. you feel as if all you'd want to do is sleep. and maybe this is how it is. you walk through life half-asleep. unconsciously insomniac. I feel drained. my hands won't listen, my legs won't walk me further. but this is nothing new, this feeling of dormancy comes and goes. yet heart won't listen, heart is asleep, heart wants a break, heart won't think, heart is just so tired. gandhi said never fear loneliness when it comes to you because it is an opportunity to discover yourself more. I never fear loneliness, I embrace it. it's my rest, my safety net, the one certainty that lets you be you, no work being needed. I take a deep breath and plunge into it. and it feels so good, so relaxing.

25 October 2012

what do they know, they know nothing

bugge wesseltoft - existence

people will always think they have you figured out. you're shallow. you're happy. you're fake. you're optimistic so you're stupid. you're sad. you're mean. you're exactly how others want to see you. so that's why you might think you are all alone. and, most of the time, you are.

you are alone when you have to go to the emergency room. friends will be asked to remain outside.
you are alone when you feel that excruciating pain. no one can feel it instead of you, even if they wanted.
you are alone when you think you are alone. this is a sure way of making people go away.
you are alone when you feel you're the only one who gets it. and sometimes you are, sometimes you aren't.
you are all alone with your fears, your struggles, your deepest secrets. they are yours, no one else will bear them.


but you know what? there are also the times, the incredible times, when you are not alone. in fact, we are NEVER alone.

you may think you are alone when you go to the emergency room. but the friends outside will pray for you to get better.
you may think you are alone when you feel that excruciating pain but someone, your father or mother, a sister or someone who truly loves you, would literally want to feel it themselves.
you may think you are alone because you decide you are alone.
you may think you are alone when no one else gets it. but even then, some will stay near you. even when they will think you are wrong.
you may think you are all alone with your fears but truth is, there is no one in this world who doesn't fear something.

we are never alone. sometimes we will feel like we are alone. and yes, often we will have to do things on our own. but on the long run, it's you who decides if you want to convince yourself that you are alone or that you are surrounded by people who care.

you become alone when you decide to point your finger and blame others for your own life. yet it's not their life, it's yours.

I never want to be alone. I choose not to be alone. I embrace those who decided to stay after so many moments when I thought I was alone. like all of us did. I go for the long run.

22 October 2012

how to unfocus better

sunt o multime de lucruri care ma pot face, pe parcursul zilei, sa-mi pese mai putin sau chiar spre deloc de lucrurile de care deja nu-mi pasa foarte mult sau poate ar trebui si nu fac asta. ar fi oricum greu sa-mi pese in egala masura de toate lucrurile din viata mea. si-atunci, cand se mai intampla una-alta, refugiul meu asta e: pentru cateva minute, cateva ore sau o zi intreaga, sa nu-mi mai pese. sa nu ma mai gandesc nici la consecinte, nici la faptul ca un astfel de moment n-ar trebui sa imi modifice pana intr-atat viziunea asupra lucrurilor. doar ca cel mai adesea ma-nfurii si-atunci nici ca-mi pasa. si stiu ca ma voi potoli singura, mult mai tarziu.

refugiul asta  e, de fapt, un soi de incapatanare din care nici nu vreau sa ies si de care nici nu vreau sa scap. exista deja acele lucruri, acele activitati si acei oameni de care imi va pasa intotdeauna, oricat de tare m-as infuria, oricat de agresive ar fi cauzele care ma fac sa anulez cu totul importanta lucrurilor de care spuneam ca nu imi pasa atat de mult.

I get better and better at this sort of unfocusing. nu regret, cred ca duce spre lucruri mai bune.

19 October 2012

mi-am gasit binele dintr-o intamplare

ca asa gasesti oricum cele mai faine lucruri in viata si cei mai faini oameni. ca atunci cand te suna cineva si-ti spune ca a gasit un job incredibil pentru tine si ti se potriveste manusa. sau ca atunci cand el te face sa te simti de un milion de ori mai frumoasa. si eu mi-am gasit binele din intamplare, pe neasteptate. e o realitate care ti se arata brusc, uite-ma, eu sunt ceea ce vezi tu in lume, mai ai de facut asta si asta si asta, dar ce-ai facut pana acum e bine, poti sa fii mandra de asta. si s-a mai adaugat putin echilibru dupa toata asta, dupa multe framantari (ca si aluatul trebuie framantat ca sa creasca si se dospeste abia dupa ce-l lasi in liniste si la caldura). un echilibru suprinzator, oricum. si uite, mai ai asta si asta si asta de indreptat, dar macar le stii si le lasi sa te intepe din cand in cand cat sa nu uiti ca trebuie sa le corectezi.

dupa 25 de ani incepi sa obosesti de oameni. te simti, fara sa-ti dai seama cum, de parca ai fi in varful unui munte: "pot spune ca le-am vazut pe toate pana la varsta asta". si viata te invata ca ce s-a construit in timp, ce a rezistat intr-o armonie vreme indelungata va rezista in continuare. si-ti lasi fruntea in liniste pe umarul celor care au stiut sa fie mereu sinceri cu ei si cu tine.

17 October 2012

dor de

uneori obosesti de tot si de toate, ca intr-un dezechilibru al lucrurilor pe care le faci stiind ca trebuie sa te misti fiindca atunci cand nimic nu se mai misca in interior, nu era bine. mi-e dor de atmosfera de acasa din copilarie, cred ca e singurul loc catre care voi privi intotdeauna cu drag, de-aici si tatuajul care inseamna toata copilaria mea, atat de frumoasa, atat de imbibata cu mirosul de prajituri si cozonaci, placinta cu dovleac, dogoarea sobelor din camera bunicilor, frunzele uscate de toamna. acolo simteam si traiam fiecare anotimp, acolo soarele era mereu diferit si-aveam timp sa-l observ, acolo fiecare zi insemna gust din plin, savoare si multa iubire.

ne rupem de cele mai dragi amintiri si incepem sa ne cautam dupa ce in copilarie eram ai nostri si numai ai nostri. mi-e tare dor de toate acestea, cred ca cel mai dor mi-e sa simt ceea ce acum regasesc cu greu intr-un oras cimentuit pana peste poate si totusi drag.




copilaria mea a insemnat si jocul cu pietrele si timp sa observ ochiul-lui-dumnezeu, gandaci rosii pe care-i intalneai pretutindeni. si nostalgia asta e singura pe care mi-o permit fiindca-i dulce si ma hraneste ori de cate ori, iata, griul devine un pic mai gri si oamenii devin uneori mai reci.



mi-e dor sa fac si-aici sa fie ca atunci si ca acolo si mi-as umple casa cu toate acele mirosuri si as vrea sa fie ordine si totul sa fie in sfarsit gata. am obosit de tot si de toate si pun iar pe primul plan lucrurile astea, amintirile si miezul sufletului unde se afla toamna, anotimpul cel mai drag mie.


le traiesc partial, poate pe sfert. imi promit ca toate vor fi traite din plin in noiembrie si-aman acum oricum un octombrie pe care simt ca-l jertfesc, dar aleg sa fie astfel. e nevoie de munca pentru orice, muncesti ca sa-ti recuperezi trairile, amintirile, muncesti ca sa iubesti si muncesti ca sa fii aici, acum. mi-e dor sa fiu acasa si mi-e dor sa fie ca atunci. poate ca data viitoare cand merg acasa o sa ma pot transforma in copil mic, la gura sobei.

bineinteles ca iau decizii gresite

din zece decizii pe care trebuie sa le iau, noua sunt gresite. din o suta decizii pe care le vei lua, nouazeci si noua vor fi gresite. fiindca nu avem niciodata garantia ca e bine asa. sau ca era mai bine altfel. paradoxal, n-avem nici garantia ca deciziile pe care le consideram gresite sunt gresite. dar le luam si mai departe trebuie sa ni le asumam, sa luam alte decizii, sa invatam din greseli, din toti pasii pe care i-am facut.

traiesc zi de zi cu sentimentul asta, ca habar n-am ce fac, dar fac lucrurile stiind ca toate vor avea o legatura la un moment dat. ca ceea ce acum pare prea putin va insemna un pas important dupa un timp. ca e important sa merg mai departe. ca trebuie sa am rabdare, rabdare, rabdare. ca timpul curge intr-un ritm al lui si ca graba nu duce niciodata nicaieri.

imi plac oportunitatile pe care ti le scoate viata in cale. si-am invatat, din fericire, ca asta se intampla atunci cand te misti si tu, cand actionezi, cand traiesti. daca fac prea putin in acest moment? cu siguranta. dar stiu ca e mai bine sa las aceste perioade in care prea putine lucruri par sa aiba sens sa treaca de la sine. sa se linisteasca singure apele din interior. fiindca cerul e intotdeauna senin in spatele unor nori de furtuna.

sa treaca inca putin timp, sa acopere niste zgarieturi proaspete care inca ustura.

16 October 2012

big hands nails down



play this first: Soap&Skin - Big Hand Nails Down Matthew Herbert Remix

vreau cateodata sa inot in jos de tot, cat mai adanc, sa merg spre strafunduri stiind ca voi iesi la suprafata. sa patrund in cele mai mari adancimi, sa simt cum val dupa val, metru dupa metru, presiunea incepe sa fie din ce in ce mai mare, sa simt pe langa mine presiunea apei ca un perete moale prin care treci la nesfarsit, aproape cleios, caldut, poate uneori rece, sa trec la nesfarsit prin acest perete care n-ar putea decat sa duca spre suprafata chiar daca este indreptat in jos.

sa las in urma tot ce am cunoscut vreodata, tot ce stiu ca exista, tot ce e e palpabil, toate amintirile, tot ce acum pare neclar impreuna cu tot ce e clar ca lumina zilei. stii sentimentul ala pe care oricum il avem? ca ne afundam in viata, ca uneori talpile noastre ajung sub nivelul trotuarului, ca ni se inmoaie genunchii si ca distantele se prelungesc doar ca sa ne faca in ciuda?

si-atunci vreau sa inot. sa inot cat mai adanc, in cele mai mari profunzimi, sa las in urma tot, clarul si neclarul.


15 October 2012

marcher ensemble

julien green, amos oz, emil brumaru

 nicolae breban, dostoievksi, h. murakami

se-aduna numele, listele, gandurile de dinainte si gandurile de dupa.

uite, azi e 15 octombrie deja.

stii, mi-ar placea sa ne oprim din goana asta in care se pare ca doar ne aglomeram.

mi-am revenit spunandu-mi ca ce norocosi suntem ca avem parte de o astfel de alergatura.

a fost bine, nu?

si e bine, nu?

 da, e bine.

13 October 2012

Smile like you mean it, love like you love it

E una dintre zilele acelea frumoase (si sunt multe) in care simti pana-n varful degetelor cat de mult bine e in jurul tau si cat de frumos se pot aseza atat de multe atunci cand crezi in oameni si te bucuri cam de fiecare minut petrecut in compania altora si de fiecare minut petrecut in singuratate. iti numeri tabieturile pe degete, privesti in jur si te bucuri de tot ce exista, te bucuri de ploaie asteptand deja un Craciun pe care anul asta ti-ai promis ca-l vei organiza pentru prima oara cu oameni alaturi de care n-ai mai petrecut niciodata Craciunul, va fi cald si va fi bine asa cum acum e cald si bine, acum (ca si atunci) cand ai invatat sa te bucuri de lucrurile marunte si prezente, stiind ca nimic din ce ne poate face fericiti nu exista acolo, candva, intr-un timp pe care doar ni-l imaginam. cand mintea ta a obosit, ai facut liniste. lucruri bune si frumoase, in orice caz.

08 October 2012

Love

cand incepi sa iubesti, incepi sa iubesti mai tot. pentru ca incepi sa te iubesti pe tine de zece ori mai mult, ca si cum ai prinde drag de tine, din nou, in fiecare zi. si-ncepi sa-i iubesti inzecit pe oamenii la care ai tinut oricum pana acum. mai ales cand vezi ca au trecut ani (mai multi decat degetele de la o mana) si ei sunt tot aici, unii cu inima, fiindca fizic s-au mutat la multi kilometri departare. si sa vezi cum incepi sa iubesti mancarea dupa ce te-ai disciplinat vreo trei ani, cu bune si cu rele, prin echilibru, dar si prin dezechilibru, si-ai invatat cum nu trebuie sa iubesti chiar tot si cat de necesar e sa gatesti sanatos si sa savurezi fiecare bucatica din ceea ce ai pregatit. si iubesti sa vezi cum altii se bucura de ceea ce ai pregatit fiindca, am spus si mai demult si spun si-acum, n-ai nimic daca nu imparti asa cum nu poti fi fericit la nesfarsit de unul singur. daca acum trei ani as fi insirat o lista mare de alimente procesate, azi imi vin in minte doar mancarurile pe care am invatat sa le apreciez si care sunt, in mod cert, in intregime naturale si pregatite in casa. am inteles cum orice invat are si-un dezvat, cum poti sa accepti lucruri noi in viata ta renuntand la ideea ca "eu nu pot sa mananc asa ceva".

am invatat ca ce mananca alti oameni spune ceva despre ei (fara sa emit vreo judecata spunand asta, ci fiind o observatie prin care fac referire si la mine), am invatat ca trebuie sa apreciezi din plin eforturile pe care le fac altii pentru tine si sa ceri sa fie apreciate si ale tale, in egala masura. sa iubesti inseamna sa stii sa te pui si pe primul plan si sa vrei sa primesti pe-aproape de cat oferi. nu ma mai refer aici la mancare, ci la acel echilibru pe care-l pierdem uneori cand uitam un lucru esential, fie ca vorbim de prieteni sau de relatii: cand cineva vrea sa faca parte din viata ta, isi va face timp suficient de mult incat tu sa nu simti niciodata ca persoanele in cauza nu sunt prea sigure ca te vor in viata lor.

multe lucruri sunt binecuvantari, iar mancarea e una dintre ele. nu, nu-mi mai place sa vad cum cineva iti cioparteste mancarea si spune "asta nu vreau, asta nu-mi place, asta nu mananc". sunt lucruri la care incep sa tin din ce in ce mai mult si pe care mi le asum fiindca mi-am propus cu mult timp in urma sa inteleg lectia din tot ce mi se intampla. si-mi place sa cred ca am crescut si ca azi stiu sa ma pun la adapost de mult mai multe. cea mai importanta lectie pe care am invatat-o acum ceva timp si care m-a facut sa trec peste multe dezamagiri a fost sa nu raman prinsa in trecut si sa nu cer altor oameni ceea ce ei nu pot oferi. si printre lucrurile care azi ma fac sa ma incrunt se numara si amintirea acelei senzatii de a fi prins in trecut. o regasesc la alti oameni si le-o inteleg fiindca am facut asta ani de-a randul.

revenind insa la mancare, chiar daca acum sunt intr-un punct in care mananc extrem de putine feluri de mancare (doar pentru o perioada relativ scurta), stiu clar cat de mult iubesc mancarea si cat de mult ma bucur ca o apreciez si ca o vad ca pe una dintre bucuriile de zi cu zi, fara sa fac din asta un exces. si, cel putin in privinta asta a unui echilibru, ajung la concluzia ca "nothing worth having comes easy". in ce priveste relatiile, acolo cred ca tine doar de doi oameni care inteleg ca a ramane indragostit tine si de vointa doar fiindca e foarte usor, mai ales astazi, sa te dezindragostesti.

07 October 2012

tired, tiring

play this first: http://hypem.com/track/1pjdw

nimic nu e mai obositor decât să amâni, să mergi la culcare cu acelaşi gând şi să te trezeşti ca şi cum somnul n-a reuşit să şteargă nimic din grijile de aseară. dacă n-aş şti că doar prin a începe să fac lucrurile pe care le amân va dispărea toată această stare, mi-aş mai găsi scuze. dar aşa, nu prea mai am niciuna. poate doar dorinţa de a trage puternic aer în piept şi de a lua o pauză care să nu aibă iz de pauză. doar că simt că pauza aia a fost deja luată şi n-a fost pe meritate. cred că e prima oară când îmi fac griji cu adevărat pentru un proiect, pentru un alt fel de muncă, iar asta nu poate să îmi ofere încă o dovadă a faptului că îmi pasă. nu-mi dau seama dacă prin asta trec şi alţii, nu ştiu cum se rezolvă şi cum îţi vindeci aceste perioade în care te simţi pierdut şi fără o direcţie, dar presupun că tot la acţiune se reduce totul. ar mai fi de pus la punct doar momentele în care simt că am mâinile legate. pe scurt, cum ademeneşti inspiraţia? momentul ăla în care ştii, chiar ştii că vei crea ceva frumos şi la finalul căruia chiar asta se întâmplă?

05 October 2012

puncte puncte

am vazut oameni frumosi acolo unde altii s-au grabit sa judece, am luat apararea unor oameni necunoscuti, am cerut scuze in numele altora si m-am simtit nedreptatita de mii de ori odata cu nedreptatitii care nu-si puteau lua apararea. m-a durut inima ori de cate ori am vazut un batran cazand si-am trait frici de toate felurile, dar niciodata, absolut niciodata, n-am incetat sa mai cred in oameni dupa ce am inteles cat de frumos este frumosul deja existent, cat de mult bine iti aduce iubirea neconditionata pe care o oferi din nou cu incredere fara sa-ti spui, dupa o incheiere, ca nu te vei mai indragosti vreodata. am invatat ce mult bine aduce binele si-atunci l-am inhatat si-am zis ca nu ii mai dau drumul. mi-am promis sa continui sa merg indiferent de oricat de greu mi s-ar parea ca inaintez. mi-am promis sa ma privesc in oglinda cu cei mai aspri ochi, dar si cu cei mai iubitori. si mi-am mai promis sa am incredere la nesfarsit pentru ca oamenii nu sunt niciodata la fel, dar modul in care noi ii privim poate sa fie intotdeauna acelasi daca nu ne dam seama ca greselile pe care le facem in relatiile cu ceilalti sunt si ale noastre. nu exista tipare, nu exista etichete, exista doar amintiri de care tragem cu dintii fara sa stim cat rau ne fac. m-am eliberat de multa vreme de trecut, de tot trecutul, dar e o lupta grea si fericirea pe care incerci s-o cladesti. sa mergi echilibrat pe sarma e o reusita care cere multa indemanare si ani de exercitii, nu?

04 October 2012

ciocolata

intrerup numai putin munca pentru cateva randuri despre ciocolata. ciocolata este singurul lucru la care n-as vrea sa renunt niciodata, oricat de incapatanate mi-ar fi uneori starile (trei-luni-doar-ceai-verde, de-maine-numai-seminte-de-in, luna-asta-mananc-doar-spanac). nu-mi amintesc exact care a fost prima ciocolata pe care am mancat-o vreodata, insa tare mi-ar fi placut sa stiu. imi aduc insa perfect aminte de bomboanele de brad, cu invelisul lor de ciocolata pe care o rodeam urmarind dungile lasate de dintii mici si experimentati intr-ale razuitului de astfel de straturi dulci. si tot de-atunci mi s-a-ntiparit pe retina si-n inima, ce-i drept, nuanta bordo care ma trimite inevitabil inapoi cu multi ani (pe mine, de fiecare data, pe Proust, cum stim deja, doar intr-un moment neasteptat, pierdut in mod irevocabil). imi mai amintesc si de-o ciocolata foarte ieftina, cu alba ca zapada, cumparata de tatal meu cand aveam cred vreo sase ani. e singura ciocolata de care-mi amintesc primita de la el. e drept, cativa ani mai tarziu nici nu aveam sa ne mai vedem. mai sunt ciocolatele ascunse de mama in apropierea Craciunului, mereu in locuri pe care le ghiceam si intotdeauna puse la loc cu nelipsitele mustrari de constiinta. mare mi-a fost bucuria sa testez mai apoi, constienta de noua (si inca prezenta, dar azi, educata) pasiune, toate sortimentele care-mi picau in mana. am avut favorite dupa favorite, de la bomboanele de ciocolata umplute cu lichior de visine pana la ciocolata cu trei straturi diferite. de la ciocolata alba (preferata timp de multi ani) pana la cea umpluta cu crema de capuccino. urmaream cu o iscusinta de vanator (a se citi deja-dependent) bomboanele albe in orice cutie mare primita la diferite aniversari: "De ele sa nu se atinga nimeni!". maniacul din mine s-a linistit treptat dupa ce a inceput sa isi cumpere singur ciocolatele, la orice ocazie si la orice colt de strada sau usa de magazin. au urmat apoi (si cum sa le uiti) minunile cu levantica, ceai verde si chilli, ciocolata neagra cu trandafiri sau piper roz. dar intre ciocolata neagra si toata ciocolata din lume a existat acel punct in care, refuzand sa stiu ca o sa se incheie seara fara sa nu mananc inca o ciocolata, am stiut ca e prea mult. si de-atunci, ciocolata neagra a devenit un obicei bun, o traditie frumoasa si sanatoasa si o preferinta pe care-am pus-o cu mandrie in categoria lucrurilor "mie-mi plac" (vezi norisorul de etichete de jos de tot).

dar intre ciocolata cu diverse si ciocolata neagra mai e o ciocolata preferata care pare sa se apropie de primul loc, dar care va ramane intotdeauna cu o jumatate de treapta mai jos.

Esti ceea ce hranesti



play this first:





Azi e o zi buna din multe puncte de vedere si frumoasa prin vreo cativa oameni. Bine, mie-mi tresalta inima de bucurie si daca ghicesc afara o dupa-amiaza ca asta, cu lumina blanda si ceai dupa ceai. Dar numar lucrurile minunate din fiecare zi ca sa pastrez echilibrul ala pe care multi dintre noi l-au pierdut si pe care-l ratacisem si eu cu vreo doi ani in urma. "Una calda, una rece", i-am spus aseara unui prieten caruia i-au spart masina cu cateva zile in urma. Bucuros ca nu i-au luat hanoracul preferat, am zambit gandindu-ma ca multi s-ar fi dat de ceasul mortii si-ar fi repovestit inca vreo trei saptamani ca li s-a spart masina.

Avem viata pe care ne-o construim si-avem atata ura in noi pe cat alegem sa nu iertam. Ori de cate ori am parte de cate-o dezamagire, imi cunosc perfect starile. Stiu prin ce etape urmeaza sa trec si intotdeauna stiu ce am de facut. Cel mai mult imi displace etapa prin care trec acum: cea de furie. Ma infurie sa vad unele diferente intre ceea ce unii afirma si ceea ce fac, un dezechilibru acut intre ceea ce sustin prin vorbe si ceea ce fac in secunda urmatoare.

Ma tem insa de cuvinte. Le primesc eu pe cele dureroase din partea lor si aleg sa nu raspund cu aceeasi moneda. Ma consider un om suficient de puternic astazi incat sa privesc altfel astfel de acuze. Conflictul e in interiorul acelor oameni, iar solutia sanatoasa e cea prin care ma indepartez definitiv. Alegand sa pastrez toate acele cuvinte nespuse, trec la etapa de furie. Oare daca as striga toate aceste lucruri, ar sari un adevar evident in fata? S-ar corecta fapte din trecut? S-ar indrepta ceva in viitor? Pe de o parte, stiu ca o jumatate din adevar e adevarul meu, pe care il vedem fiindca, asa cum a scris la un moment dat Octavian Paler, nu avem suficienta imaginatie ca sa vedem lumea si fara noi.

In astfel de situatii, vei fi judecat si fiindca nu vrei sa iei parte la conflict. Fiindca nu vrei sa te certi, fiindca nu vrei sa tipi si tu, fiindca nu vrei sa ranesti si tu prin acelasi cuvinte. Nu dezarmezi, infurii. Nu reactionezi "cum trebuie" si starnesti reactii de confuzie. Privesti din afara in timp ce incepi deja sa faci pasi inapoi. Stii ca putine lucruri sunt cu adevarat dramatice in viata asa ca-ti pastrezi sufletul tare pentru ele. Nu te macini in lucruri care s-au mai intamplat si care poate se vor mai intampla. Multi oameni ar vrea sa pastreze bucati intregi din sufletul nostru, exact acele parti de care au nevoie, dar pe care noi trebuie sa le protejam intotdeauna. Fiindca exact partile alea sunt cele mai frumoase din noi. Si nu le vor creste, ci le vor distruge.

Asa ca-mi asum acea jumatate de adevar, insa dincolo de asta, stiu sa identific in ceilalti si dispretul fata de alti oameni, mai ales cand este exprimat cat se poate de clar. Si mai stiu sa identific o critica nemeritata fata de oameni pe care nici nu-i cunoastem. Si-atunci pun in balanta cele doua jumatati de adevar, imi iau partea mea si nu mai spun nimic. Dispretul fata de alti oameni nu e ceva ce vreau sa am in preajma mea si-atunci imi tin deoparte cuvintele si-astept sa treaca furia. Si cand plec stiu ca voi ajunge sub acelasi "taietor". Un loc nemeritat, dar pana atunci voi fi deja prea departe ca sa mai aud.

02 October 2012

ce n-am stiut in ianuarie, dar stiu in octombrie

n-am stiut niciodata pana anul asta, cat de des poti sa plangi de fericire si cat de usor pot sa iti dea lacrimile cand esti coplesit de bine si de toti oamenii buni care apar in viata ta. m-am transformat parca intr-un om si mai timid cand cunoaste prima data oameni, dar e bine asa, mototol sau nu, macar sa stiu ca am in mine iubire cat pentru inca o suta de vieti.

in ianuarie nu stiam ca poti sa te ridici pur si simplu dintr-un pat in care am ras in cateva luni mai mult ca niciodata si sa nu te mai intorci, sa-ti bei cafeaua la 7 dimineata singura gandindu-te ca celalalt a ramas acolo si sa nu ti se mai faca dor niciodata. si-n ianuarie am mai descoperit ca ti se pot prescrie 42 de pastile intr-o singura saptamana si ca mersul prin spitale te face sa simti pe umeri greutatea unei lumi intregi.

in ianuarie inca nu stiam bine ce inseamna sa fii la casa ta si ma bucuram de primele facturi venite in sfarsit pe numele meu.

am aflat, cand s-a mai incalzit afara, cum te poti indragosti cand nu-ti lasi timp de gandire si ca unde nu-i cap, vai de inima. si tot cand era cald afara am aflat ca orice pare un sfarsit teribil e un inceput mult mai bun.

am invatat ca e bine sa iertam, dar ca e sanatos sa nu uitam. am trait cele mai frumoase dimineti, cele mai pline seri si cele mai productive zile. in mai am inceput sa trasez un arc si-l prelungesc si-acum si creste.

in august am aflat ca oameni care te cunosc de multa vreme te pot abandona intr-o clipa, insa oameni care te cunosc de doua zile cred in tine si se bucura pentru tine cu o sinceritate care te face sa vrei sa ii faci mandri, chiar daca ii cunosti de doar 48 de ore.

prin septembrie mi s-a confirmat din nou ca oamenii vin si pleaca si ca e bine sa ramai intreg fara sa te imparti intre prezent si trecut. am mai inteles ca uneori cele mai importante explicatii sunt cele pe care ti le dai tot tie fiindca intre oameni se pot ridica ziduri insurmontabile, in mod paradoxal dintr-o limba comuna.

in octombrie, inca din primele zile, am simtit cum mintea mea a inceput sa alerge permanent si sa treaca la nesfarsit peste o lista de pe care n-am mai apucat sa tai nimic in ultima vreme. dar ce nu stiam in ianuarie si stiu prea bine acum e ca numai rabdarea si disciplina te pot duce mai aproape de cine ai inceput deja sa fii, dar inca nu esti.

in ianuarie habar n-aveam ca o sa vina octombrie asa de repede si ca in noiembrie o sa se implineasca fix un an de cand m-am mutat in casa cu cea mai draga bucatarie din lume si-n casa mea. si nici nu credeam ca exista un timp al tuturor lucrurilor, dar acum stiu asta si cand nu se intampla ceva, imi spun ca asa trebuia sa fie.

si daca mi-ai fi spus acum doi ani ca astazi o sa fiu aici, ti-as fi spus ca abia pe la treizeci de ani s-ar putea sa imi indeplinesc aceste dorinte. in ianuarie nu stiam cat de des poti fi recunoscator intr-un singur an. in octombrie stiu ca sunt recunoscatoare in fiecare dimineata pentru viata pe care o umplu cei mai frumosi si mai dragi oameni. si pentru fiecare dimineata si pentru fiecare pas pe care-l fac. in octombrie, azi, sunt coplesita de recunostinta.

27 September 2012

and then there seemed to be no time

cred ca traiesc de foarte multa vreme cu impresia ca trebuie sa ma opresc si sa iau o pauza. numai ca fix de o pauza nu mai e timp. e mai mult sentimentul ca as avea nevoie sa-mi inchid un pic urechile, sa ma retrag in mine, sa fac sa fie liniste, sa inteleg ce e de facut cu tot ce-am invatat in ultima vreme, sa imi dau seama ce mai trebuie dat deoparte (pentru ca, desi acumulam, de cele mai multe ori esentialul e schitat numai de cateva linii) si ce trebuie facut de-acum inainte.

am impresia aproape continua ca le fac pe toate in ordinea gresita, ca ar fi trebuit sa fac mai intai asta sau cealalta chestie, insa imi dau seama ca tocmai asta face in cazul meu diferenta intre a sta, a analiza si a nu face nimic si a face lucrurile avand grija ca acestea sa fie facute si urmarind sa invat din greseli. mi le asum, in fond, mai ales ca avem toti un drum al nostru si e bine sa ni-l croim singuri.

si mai stiu ca nu exista o ordine, ca important e sa continuam sa mergem fiindca toate se vor aseza si se vor completa treptat si vom intelege mai tarziu de ce a fost important ca azi am facut ceva ce a parut lipsit de sens sau care poate a fost pus sub semnul indoielii.

continui sa merg, om scos din firea lui care mai degraba ar fi dat inapoi de la toate lucrurile din lume, de teama si din confort. dar nu cresti pana nu iesi din zona sigura in care cunosti toate usile si ai toate cheile. nu cresti pana nu incepe sa-ti bata inima un pic mai tare. nu cresti pana nu incepi sa faci atat de multe lucruri incat simti ca nu mai stii exact ce se intampla, dar stii ca nu e bine sa vrei sa controlezi lucrurile ci sa le lasi sa ti se intample.

in definitiv, poate doar organizarea drastica a timpului lipseste.

25 September 2012

si-n linistea camerei, si-n linistea casei

nu stii cum e pustiul. nu stii cum e pana nu l-ai simtit cu adevarat pana in maduva oaselor. nu stii pana nu l-ai trait de-adevaratelea si pana n-ai trait singur. nu-l stii pana cand nu ti-au trecut deja prin minte toate gandurile posibile, pana ce nu te-ai framantat la infinit si pana la capatul lumii incercand sa gasesti o scapare. nu-l stii pana cand nu simti ca mai departe de atat nu poti ajunge. nu-l simti cu adevarat decat atunci cand reusesti sa iesi la suprafata, chiar daca numai cat sa respiri, dar si cat se te bucuri ca ai dat din nou cu ochii de lumina soarelui.

nu stii cum e iubirea pana cand n-o simti, pana cand nu esti convins ca ai lasa totul deoparte daca cel pe care il iubesti ar avea nevoie de ajutor. nu stii ce e iubirea neconditionata pana cand nu o compari cu indragostelile care vin si pleaca, oricat de dureroase sunt sau ar parea unele. intelegi ce e iubirea abia atunci cand vezi ca toate vin si pleaca, dar un singur gand ramane neschimbat.

nu stii ce e prietenia pana cand nu reusesti sa fii tu si sa nu te simti judecat de cel din fata ta. nu stii ce e prietenia pana cand nu simti muchia ascutita a cutitului, dar treci dincolo de ea si te salvezi, si va salvati. nu stii ce e prietenia pana cand nu vezi ca anii trec, dar nu acopera ce parea de acoperit si lasa loc unor reintregiri care par sa se intample la momentul potrivit.

nu stii ce sunt diminetile daca n-ai fost niciodata cu adevarat recunoscator pentru ele si nu stii ce sunt noptile daca nu ti le-ai implantat niciodata adanc in inima si nu te-ai scufundat niciodata serios in ele gandindu-te "dumnezeule, asta e cea mai frumoasa noapte".

15 September 2012

Si cantecele se uita, nu-i asa?






Undeva, din strada, se aude la rastimpuri tramvaiul. E ciudat, daca privesti in urma, in anii in care treceai la doar cativa metri de blocul in care te-ai mutat azi, ca aveai sa incepi sa construiesti aici ceva. Cine stie pe unde trecem azi, daca nu cumva nu ne "vizitam" nestiutori viitorul, asa cum trecem de zeci de ori pe langa oameni pe care-i vom cunoaste, prin cele mai aparent amuzante coincidente, abia peste ani.

Toate dupa-amiezile miros a dupa-amiaza. Asa cum lumina de dupa-amiaza va fi intotdeauna aceeasi, asa cum pana si amintirile tale care-ti vor reveni intr-o dupa-amiaza vor fi mereu aceleasi sau, cel putin, se vor simti la fel: indepartate, blande, somnolente. Sau poate totul are legatura cu gasirea cantecului potrivit.Chiar si asa, si cantecele se uita, inclusiv cele preferate.

In dupa-amiezile de weekend iti incetinesti parca si bataile inimii si-i dai timpului timp. Il lasi sa curga in voie, pentru prima oara dupa multe zile. Si parca-ncepi sa-ti amintesti de tine, partial neimpacat cu posibilitatea de a te autoanaliza acum ca timpul curge putin diferit. Pana si cartile se citesc altfel intr-o dupa-amiaza. In mintea ta, pendulul care te face sa alergi dimineata dupa metrou, desi mai ai timp, isi domoleste acum bataile care se aud doar in surdina. E o anihilare a simturilor in tot ce se petrece dupa-amiaza. Dar e si o redescoperire. 

Si, intotdeauna, e foarte multa liniste. 

12 September 2012

voiam sa-ti spun ca vine iarna

stii ca o sa vina din nou iarna pe calea victoriei, nu? o sa ninga si zapada aia o sa fie luminata frumos si-n casti o sa se auda muzica si fiecare o sa se simta cel mai singur, dar si cel mai fericit om din lume.

am invatat multe anul asta, nu spun ca trag linie din septembrie si imi fac un raport, insa a fost poate cu siguranta cel mai plin an din viata mea, cu cei mai multi oameni, cu cele mai multe lectii, cu imbolnaviri, cu indragosteli, cu despartiri, cu multa munca, multe concluzii si, intr-un final, cu multa liniste.

un an in care am taiat cam 80% dintr-o lista invizibila, dar care a existat intotdeauna si-un an in care au mai ramas cateva lucruri de facut, dar inca nu am gasit metodele. stiu insa ca voi ajunge acolo, asa cum am ajuns sa fiu treptat mai fericita ca niciodata si, mai mult decat multumita si fericita de tot ce e in jurul meu acum, recunoscatoare.

oameni noi, casa noua, mai multe responsabilitati, dar si mai multa bucurie. e un echilibru in toate, sa-l gasim si sa ne bucuram de el.

eu am, din fericire, o memorie slaba si uit si sterg usor multe lucruri, dar si pentru ca stiu ca resentimentele nu-si au locul, fiindca fug acum de tot ce nu cred ca ma va slefui frumos ca om, fiindca ajungi intr-un punct in care iti asculti instinctul din nou si te-asculti numai pe tine si esti linistit si noaptea, si ziua.

mie dragul de oameni n-o sa-mi dispara niciodata si nici iubirea fiindca-n tot, ca atunci cand gatesti ceva bun, exista o placere mare de tot. e viata asta, cu bune si cu rele. dar ce bine e cand e bine si te poti bucura plin de recunostinta, dar si de teama, de o dimineata senina si de un zambet sincer.

nimic nu exista fara opusul sau, exista un tot, nu exista doi.

Step by step, closer to a beautiful place. For that, you need work and passion, happines, peace of mind and, of course, breakfasts in the morning



ASOS offices

ILJA clothing, Amsterdam

ASOS




esti ceea ce alegi sa construiesti






http://www.inthemake.net/Annie-Costello-Brown


sunt un milion de lucruri frumoase, sunt zeci de oameni frumosi pe care am avut norocul sa-i cunosc, fie si numai pentru cateva momente. si din fiecare incerc sa iau ce-i mai bun. si mai stiu cum curge timpul si mai stiu ca acum e toamna si ca trebuie sa-i savuram fiecare clipa, din plin.






http://www.facebook.com/WOLF25GROUP

11 September 2012

in ziua in care vei zambi datorita muzicii, vei intelege tot

play this first




a trecut mult timp de-atunci. aproape doi ani si jumatate de cand viata a inceput a inceput sa fie traita din plin. am inteles ca nu traiesti cu adevarat daca nu accepti ca esti mereu expus riscului. ca in viata fiecaruia dintre noi oamenii vin si pleaca si ca este esential sa invatam de fiecare data ceva.

am invatat ca trecutul nu te poate rani si ca resentimentele sunt printre cele mai urate si nesanatoase ganduri si trairi. am invatat sa iubesc neconditionat si-am invatat sa nu-mi mai fie frica. am inteles ca important e sa urci chiar daca nu vezi toata scara si ca trebuie sa ai curaj.

am mai invatat ca dintr-o zi poti face 25 de ore si ca atunci cand ai inima cu adevarat deschisa poti sa suferi cel mai tare. am invatat insa ca te vindeci si ca ai incredere in oameni in continuare fiindca nu lasi nimic din trecut sa ajunga la tine.

am mai invatat ca fiecare om merita o sansa, dar ca ai tot dreptul sa nu acorzi uneori niciuna. am pornit de la ce eram si ma construiesc in fiecare zi ca ajung acolo unde sunt deja in interior. e o diferenta mare intre cum vrem sa fim si cum suntem in realitate.

fericirea nu exista ca opus al nefericirii pentru ca nu traiesc intr-o extrema. doar ca aleg sa-mi fie bine la un timp dupa ce mi-a fost rau. cand vezi acest echilibru, cand stii ca odata cu binele exista si raul, vrei doar sa fii un om puternic. si stii, in acelasi timp, ca esti un om slab. dar lupti ca sa fii un om echilibrat, sa stii cum sa treci peste lucruri, intamplari si cum sa faci sa fie bine, in cele din urma.

si mai ajungi sa te cunosti. atat de bine incat putine lucruri par sa mai ajunga la tine desi toate se aud la fel de clar. doar ca le primesti altfel, cu o detasare la care ajungi dupa ce simti ca grijile au fost suficiente. si te mai cunosti atat de bine stiind ca de multe ori ai simtit ca trebuie sa iei decizii chiar si cand ti-ai fi dorit sa nu le iei.

dar e o salvare in a lua decizii, e o salvare in a face un pas inaintea celuilalt, de a continua sa mergi, e o salvare in a intelege ca lucrurile sunt in continua schimbare si ca nu trebuie sa ne opintim vietii fiindca ne vom impiedica singuri. nu vom gasi nimic daca ne oprim asa cum uneori cei care mediteaza in mijlocul celei mai mari agitatii isi gasesc mai usor linistea decat cei care pleaca sa mediteze in munti.

09 September 2012

linistea



sunt si momente-n care se face inspaimantator de liniste. linistea. cand stii ca esti singur cum n-ai fost niciodata, ca pana la urma deciziile le iei tu, ca viata ti-o traiesti tu, ca mai departe consecintele tot asupra ta se vor varsa. si te sperii. acum ce fac? ce decizie iau? oamenii care spun initial ca te sustin nu te vor mai sustine cand nu te vor mai intelege. cand esti pe punctul de a lua o decizie care pare sa se rupa de tot ce stiu ei ca e bine si sigur, nu vor mai fi langa tine. si-atunci stii. ca esti singur, mai singur ca niciodata. ce faci? risti si iei decizia aia? te arunci in gol? cum planifici saltul daca nu stii unde vei ateriza? te-arunci catre necunoscut si te-arunci cu incredere, doar ca momentan parca nu mai ai de unde sa tragi suficient aer in piept. dar e prea putin inceputul asta ca sa ramai fara aer. simti ca ai avea zece maini si zece oameni de trag de ele. ti se-ntinde pielea si tu nu stii ce sa faci si cum sa te imparti. cum sa fii deodata zece in loc de unul singur?

06 September 2012

go to Berlin



ajungi intr-un moment in viata cand nu mai ai rabdare. nici cu tine, dar mai ales cu ceilalti. si nu pentru ca ai devenit nerabdator brusc si nu mai poti sta langa nimeni, ci tocmai fiindca ai invatat cea mai importanta lectie: rabdarea. o apreciezi astfel suficient de mult incat sa intelegi ca nu mai ai de ce sa mai rabzi ce nu-ti convine.

ajungi la un punct in viata ta in care vrei mai putini oameni, mai putin trafic, mai putine zambete necunoscute, mai putine iesiri, mai putine nopti pierdute, mai putine intalniri fara niciun rost, mai putine goluri care nu duc nicaieri.

ajungi la un punct in viata ta in care, din fericire, descoperi un tipar care-ti prieste. mai iesi din el, mai testezi vechile obiceiuri, dar te retragi imediat, ca un animal spasit si speriat totodata, catre acelasi tipar pe care-l aplici mai nou si care, uite, functioneaza. poate nu pentru altii, cu siguranta nu pentru toti, dar functioneaza pentru tine.

si mai ajungi intr-un punct in care vrei sa-ti fie bine si intelegi ca nu exista niciun motiv pe lumea asta care sa te faca sa mai renunti la binele pe care l-ai cautat cu atata infrigurare atata amar de vreme. and then you lose some, you win some.

mi-am pierdut un inel in seara asta dupa ce-l regasisem. l-am cumparat din paris de pe o strada pe care as putea locui oricand, mi-e tare drag locul ala, insa nu-mi mai sunt atat de dragi lucrurile, sper sa continue sa-mi fie dragi oamenii. but then again, you lose some, you win some.

mi-a scris o prietena in seara asta "go to berlin" ca eu sa stiu, in ciuda unei memorii slabe si care si-a pierdut puterea de concentrare, in care dintre locurile hip sa ajung, de preferat in cel deschis. si acolo, intregul oras adunat ca intr-un furnicar de oameni.

nu-ntelegeai nimic dintr-un zumzet continuu si nu mai cunoasteai pe nimeni, iar asta te face sa rasufli usurat cand vezi doar chipuri vechi si putine, cand spui salut doar unor oameni si cand te poti misca in voie fara sa te gandesti la nimic, poate doar la faptul ca pe strada aceea ai trecut spre casa sau spre serviciu doi ani la rand.

pe urma te-ai mutat mult mai departe si poate-abia atunci a inceput binele real, palpabil, cand ai luat in carca mai multe greutati pe care ai fi vrut sa le-arunci altcuiva, cu facturi cu tot, dar le-ai supravietuit si-ai devenit un pic mai organizat si puternic. si poate ca doar asa, patru statii de metrou mai departe, ai invatat ca you lose some, you win some.

05 September 2012

de multe ori

m-am intrebat de multe ori cum e sa vezi viata in gri, sa lasi de la tine, sa mai uiti, sa mai stergi, sa fii nehotarat singur, sa mai treci peste, sa te faci ca nu vezi, ca nu intelegi, ca nu tie ti se intampla toate astea. insa urechile mele nu s-au inchis niciodata ca intr-un roman de-al lui murakami asa ca n-au vrut sa priceapa nuantele de gri pe care le-au preamarit atata altii. oameni dragi, de altfel.

la mine lucrurile sunt ori albe, ori negre, iar nuantele de gri, putine la numar, mi le asum si nu le las prea mult sa-mi stea prin preajma. mi se pare esential sa vrei sa tai in lucruri, in carne vie, sa vrei sa pleci, sa te misti, sa-ti asumi cuvintele, deciziile, tot.

asa ca nu ma pot impaca decat intr-un fel cu lucrurile, iar felul asta e facut (si-asa a fost dintotdeauna) din non-culori, dar sunt cele care ma fac sa am liniste.

ajungi intr-un punct in care inveti sa tot mergi, sa faci sa-ti fie bine si sa nu mai privesti nici in dreapta si nici in stanga.

si uneori stii ca te mai trage cineva de maneca, insa nu te mai opresti fiindca viata nu are 1.000 de ani si tu traiesti din plin abia de 2.

04 September 2012

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec

"O piesa despre ultimii ani al lui Cioran atunci cand mintea sa stralucita si originala incepuse sa coboare in abisurile Alzheimerului; unul din cei mai lucizi oameni de pe pamant asista neputincios la spectacolul memoriei sale care il paraseste cu delicatete sub ochii lui. Cum te impaci cu o asemenea tragedie cand nu ai niciun fel de iluzii despre un viitor posibil mai bun?

Cu calm si cu eleganta, ne invata Cioran povestit de Matei Visniec."

Sursa: teatrale.nobody.ro

Piesa de teatru poate fi ascultata AICI.

"Timpul nu-l consider decat o iluzie, dar punctualitatea e sfanta. Cum sa te lasi prins in capcana timpului? Punctualitatea e un semn de respect."

"Pe mine cerul nu ma intereseaza. Cand ma uit la cer, ametesc."

"Pasarile care traiesc la oras sunt obosite de propriile lor aripi. S-ar putea ca oamenii sa fi fost la inceput pasari."

"Bucurestiul este capitala unei gauri negre."

"Memoria mea se intoarce la ea acasa cu Orient Expressul."

"Indepartati-va de linia pustie."

"Nu sunteti cumva doamna aceea care face tot timpul firimituri?"

"N-am avut nicio patrie, nici de tradat, nici de servit."

"Nu va mai puneti atatea intrebari si nu mai intrati in dulap. Dulapul este interzis."

"Intotdeauna am fost convins ca oamenii devin mai interesanti cand le merge prost."

"Cartile dumneavoastra sunt ca niste lagara de concentrare."

02 September 2012

vocile noastre

vocile noastre de dupa-amiaza. vocile oricui, sparte, la orice ora. vocile noastre aspre, oricand. vocile noastre la rastimpuri, necunoscute, uneori enervate. vocile noastre, neintelese. vocile noastre, stinse, timide. vocile noastre, sufocate, intretaiate. vocile noastre, infuriate, zgariate. vocile noastre, ale oricui, adesea dureroase, sonore. vocile noastre, atat de speriate. vocile noastre, pierdute la jumatatea secundei. vocile noastre, ale oricui. vocile noastre, la jumatatea drumului, in intersectii pierdute, in zgomotul de masini, in fosnetul frunzelor, noaptea. vocile noastre, in spatele muzicii, in mijlocul ei, in urma sunetului care ramane. vocile noastre, ale oricui, albe, goale. vocile noastre,in zdranganit de cioburi, vocile noastre, atarnand. vocile noastre, tic tac. vocile noastre, urme pe asfalt. vocile noastre, umbre. vocile noastre, atat de pustii uneori, vocile noastre la cele mai nepotrivite ore. vocile noastre, ale oricui, vietile noastre.

01 September 2012

I'm not saying I know better, I'm just sharing what I've learned so far

rodeo niotilffem
pana la urma, fiecare crede in ce vrea. dar daca tot alegi sa crezi in ce vrei si ai aceasta libertate, de ce sa nu alegi sa-ti fie bine?

poti sa ajungi sa fii in permanenta dezamagit atunci cand, in loc sa traiesti acum si aici si sa faci in permanenta ca prezentul sa fie minunat, iti proiectezi fericirea peste mari si tari, peste ani distanta, peste kilometri departare, ca si cum fericirea ar fi o destinatie la care acum nu ai cum sa ajungi.

in viitor, orice e posibil. imi doresc sa ajung in japonia intr-o buna zi si stiu ca este cat se poate de posibil si realizabil. dar nu imi fac din asta un motiv de nefericire. nu imi concentrez prezentul in jurul acestei dorinte care poate sa se implineasca sau nu.

astfel de dorinte exista in viata noastra mereu. de cate ori nu ne spunem ca atunci cand vom ajunge in punctul x vom fi cu adevarat fericiti? ca acum ne lipseste y, nu avem parte de x si cine stie cat va mai dura pana cand vom face rost de cine stie ce alta lipsa mai gasim.

dar nu privim in jur sa vedem cat de mult avem deja. cat de multe ne-a oferit deja viata asta fara sa ceara nimic inapoi decat sa o pretuim si sa o traim frumos si din plin. ce e mai minunat decat o dimineata insorita in prima zi din septembrie? cum sa nu gasesti in familie, in prieteni, in sanatate, in faptul ca poti face orice si iti poti schimba viata cum doresti incepand de azi, suficiente motive de fericire?

si nu spune nimeni ca e usor. dar e o expresie frumoasa care spune "who wants an easy life? it's boring!". nu e insa nici greu. te implineste. asta simti cand incepi sa intelegi ce inseamna sa traiesti toate cele 24 de ore si sa nu mai pierzi notiunea timpului fiindca luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata si duminica au parut o singur azi nesemnificativa.

traieste acum si traieste frumos. bucura-te de faptul ca poti schimba tot. si nu renunta, o sa-ti ia o vreme sa incepi sa simti asta in mod constant. dar cand o sa intelegi ca fericirea vine din interior, o sa intelegi de ce nu e o destinatie si ca esti deja acolo unde trebuie sa fii.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare