29 March 2015

the long way home

we walk each other home until the end of our lives.

e straniu şi o să mi se pară întotdeauna straniu. cum ne îndepărtăm de cei care am fost, cum încercăm să ajungem din nou la cine ştim că am fost cândva, fără să mai avem habar însă de cum am ajuns acolo. să fi fost conjunctura, ne întrebăm uneori. să fi fost ceva ce la momentul acela n-am băgat de seamă? să fi fost un drum firesc pe care l-am parcurs după experienţele trecute pe care azi nu mai avem cum să le repetăm?

aşa că e ciudat. uneori te uiţi la o poză şi nu-ţi vine să crezi că tu erai acolo. alteori, la poze mai vechi, chiar dacă ţi-ai dori, nu mai ai cum să te uiţi. a fost suficient să moară două hard-uri ca să se piardă multe amintiri de prin primii ani din Bucureşti. dar poate că aşa a fost să fie, ce e în trecut să aparţină trecutului şi ce e destinat să se transforme în cenuşă să nu mai renască vreodată.

şi tot e straniu. fiindcă nu ai în interior un calendar sau un jurnal în care să-ţi notezi schimbările şi gândurile. nici în jurnalul real, în care scrii, nu mai eşti cu adevărat sincer cu tine. dar asta vine cu anii, după ce cuvintele au construit ziduri şi-au ridicat cetăţi.

de ce ţi-e frică tot nu scapi aşa că-nveţi şi reînveţi să nu-ţi fie frică. iar uneori e multă linişte, doar linişte. de parcă în multe zile, odată cu ploaia, se strecoară prin ferestre nişte certitudini pe care, deocamdată, nu le poţi descrie. atâta doar că e linişte, foarte multă linişte.

24 March 2015

De ce merg aproape săptămânal la teatru

Nu reuşesc întotdeauna, dar încerc să nu uit. Un prieten m-a rugat să-l anunţ când mai merg. Ştiu că mi-ar fi de două ori mai greu să mai ajung fiindcă ştiu cât de greu îmi este mie să mă organizez şi să nu uit când a trecut săptămâna.

Retrăiesc fictiv momente pe care-mi imaginez că le-au trăit oamenii în interbelic. Respir aerul parfumat, urmăresc cu nesaţ sclipirea paietelor în lumina difuză a sălii de spectacol. Ascult foşnetul şi aştept primele "bătăi de gong". Vă rugăm să opriţi funcţionarea telefoanelor mobile.

Regăsesc, de fiecare dată, în fiecare sală, oameni care par să creadă încă într-o lume a frumosului, a spectacolului, a unor valori similare care ne scot, până la urmă, din casă şi ne ţintuiesc pe scaun într-o sală de spectacol. E respectul meu pe care-l datorez unor oameni dintr-o categorie aparte care simt că riscă să dispară încet-încet.

Şi merg, reamintindu-mi, de fiecare dată, emoţiile de după cea mai recentă piesă de teatru care a schimbat ceva în mine. Şi-o să spun că Însemnările unui nebun şi Amalia respiră adânc sunt unele dintre cele mai bune piese văzute în ultimii ani, alături de Omul cel bun din Seciuan, o piesă bine lucrată. Nu ştiu dacă pot să o compar cu Faust, din anumite privinţe, dar o s-o compar. Faustul lui Purcărete va rămâne una dintre cele mai impresionante piese.





E mai fadă o săptămână în care nu am mers la teatru. Rămâne acolo parcă un mic gol pe care n-am reuşit să-l umplu. Poate e o dependenţă şi, dacă e, mi-aş dori să fie din ce în ce mai puternică. Nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea.

Lucrurile mici care ne ţin departe, lucrurile mari care ne aduc aproape


Am învăţat lucruri importante în ultimele luni. Înainte să plec de acasă, în câteva minute, mă grăbesc să pun la locul lor toate lucrurile. Seara, totul trebuie să fie în ordine. Fac planuri şi îndes totul în cutii. E o ordine acolo care înainte nu mă caracteriza. Cum s-a produs schimbarea? Treptat, prin multe zile de exerciţii pentru minte şi de yoga. Un fir subţire şi nevăzut s-a strecurat printre lucruri şi le-a tras cu sine într-o ordine aproape perfectă. Iar eu nu mă recunosc, dar mă bucură această schimbare.

Am răbdare. Nu aştept schimbările. Nu aştept vreun rezultat final. Fac ceea ce e mai bine pentru mine, zi de zi. Nu ştiu ce e important anul acesta. Nu ştiu ce ar trebui să fie cel mai important pentru mine acum. Cred că te poţi trezi în orice moment al vieţii că nu ştii ce e important. Mi-am dat seama în ce direcţii pot să cresc. Mi-am dat seama ce e imperios necesar să rezolv. Dar nu ştiu dacă sunt neapărat şi cele mai importante. Dar sunt necesare.

Mă ţin departe de jurnal de două zile. Am lăsat nişte gânduri şi frământări să-şi facă loc. L-am evitat. Dar ştiu că pagina albă mă va confrunta în cele din urmă şi-mi va cere să fiu mai sinceră ca niciodată. Şi e bine, ajută atât de mult. Alergăm cu toţii şi e o cursă nebunească în care am uitat să trăim.

Cred.


09 March 2015

Ca de martie

©verde ursuz, Cluj, 2013

De multe ori, ca să pot să aud cu adevărat liniştea, trebuie să dau muzica mai tare. Doar aşa simt că pot, în unele momente, să mă-ntorc la mine, la ce e important, la ceea ce există, de fapt, dincolo de ceea ce gândesc sau simt într-un anumit moment.

Mi-am dat seama de dimineaţă, în timpul unei convorbiri telefonice (aş reveni oricând la telefonul fix, doar că-i greu să fii pe dos într-o lume suficient de haotică încât să nu-ţi mai dea voie să trăieşti şi fără telefonul mobil), că oricât de adult ai fi, oricât de mulţi ani de înţelepciune ai aduna, tot mai poţi să greşeşti, tot mai poţi să uiţi de cel de lângă tine şi să te superi singur crezând că te-a supărat altcineva.

M-am dat un pas înapoi urmărind firul conversaţiei care s-a derulat de unul singur. Mă dau un pas înapoi şi atunci când, aşa cum bine-a scris Murakami la un moment dat, dacă nu pricepi fără să fie nevoie să-ţi explic, n-o să pricepi nici după ce-ţi ofer o explicaţie! Adevărat, fals? Eu cred că e cât se poate de adevărat. Testat, pe viu. Cuvintele înseamnă foarte puţin dacă le pui pe aceeaşi balanţă cu faptele.

Ieri am reînţeles că există tot ceea ce trebuie să existe. Cum uit, ce uşor uit. Şi cât de uşor alunecăm cu toţii pe panta fricii. Şi ce greu urcăm înapoi. Laborare omnia vincit. Am scris şi-am şters, dar e chiar aşa. Cu condiţia să ne placă ceea ce facem.

N-am o încheiere. Aceasta a fost doar o mică pauză, între prima şi a doua cafea pe ziua de azi.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare