jurnal in zigzag, geta bratescu, mansarda, carturesti verona, vaccin

e aproape 1 după-amiaza şi în curând o să ieşim din casă spre vaccin. oricum, drumul e fun, iau marsupi, ajung uşor. apoi un plâns scurt (sărăcuţa, mereu mi-e milă de ea, dar îi trece repede şi uită imediat). am rămas cumva în urmă cu ce mi-aş fi dorit să rămână pe aici în amintire.

luni ne-am dus la cărtureşti verona în mansardă, ea încă dormind, eu, cu vreo patru cărţi după mine, citind. n-a stat mult în marsupi şi s-a trezit aşa că am făcut ture prin mansarda mochetată, ea cu portcard-ul meu în mână, eu cu o carte, făcând pauze din când în când ca să dau pagina. a fost foarte simpatică ieşirea, plus o plimbare lungă pe calea victoriei şi-un flat white to go.

azi we're on a mission aşa că ne plimbăm mai puţin. mi-e sincer cam lene să rezolv chestiuni administrative de când a dat căldura asta, deşi cred că e şi dezobişnuinţa care se instalează rapid în firea omului.

în orice caz, citit "cele mai mici proze" de doina ioanid şi "jurnal în zigzag" de geta brătescu (mai multe note, însemnări, reflecţii). fain tare cel din urmă.

mi-a revenit pofta de citit, ceea ce e foarte, foarte bine. a revenit şi cea de scris, dar nu mă pot organiza prea bine. aseară aveam plan mare de stat până mai târziu, de mâncat îngheţată, de văzut şi ceva pe netflix, de înfrumuseţat şi nişte perdele (chestiuni administrative, cum spuneam). şi numai bine că la opt seara am adormit încercând să o adorm. şi m-am trezit din somnul cel profund abia pe la 22.30 când soţul a vrut să verifice dacă dormim cât de cât omeneşte şi nu riscă vreuna să cadă din pat. îngheţată n-aveam, de cusut perdele nu mai putea fi vorba. puţin netflix şi înapoi la culcare. deci cam aşa cu scrisul.

şi acum vă las fiindcă deşi îmi este teribil de lene să mă organizez şi să ne punem în mişcare, ştiu că odată ieşite la aer o să ne scuturăm de moleşeală.

p.s. nu ştiu dacă să revin pe fb sau nu. de pe instagram lipsesc evenimentele, lipseşte doza de cultură, dar lipsesc şi ştirile rele şi conflictele sharuite infinit, a la fb. deci? to fb or not to fb?

dimanche

foarte, foarte somn şi e de-abia 22.00. azi am fost la muzeul de artă recentă pentru a doua oară. prima oară am mers la doar câteva zile de la deschidere şi era destul de bebeluş unfriendly. azi, au contraire, ne-au zis vreo doi inşi că e voie cu căruciorul în lift (data trecută it was a big no-no şi ni se trântise un "sorry", exact aşa, pe englezeşte. contemporan, modern). şi foarte mult plimbat pe străduţele din jur. la muzeu tolici, codruţa cernea, mircea roman, bârlădeanu & co. în expoziţia temporară: pallady (îmi place tare mult mai ales de când i-am citit corespondenţa), aman, tonitza, marcel iancu, jules perahim (descoperire recentă la Suţu şi îndrăgostitu-m-am) şi nu mai ştiu fiindcă somn şi fiindcă oricum se învârtea bebelina cu mine cu tot.

nişte pizza la fabrica (that pizza is getting worse, îmi pare rău s-o zic faţă de un loc drag), apoi ţuşti prin parcul Carol până acasă. ah, dar şi dimineaţă în târg de unde am luat nina cassian şi marin sorescu şi căpşune proaspete şi delicioase. uitasem tocmai de dimineaţa perfectă. la întoarcere am luat aşa uşor un mic colţ de trotuar cu un cauciuc (cauciucurile noi, de vară, ieeei), dar am fost surprinzător de calmă şi mi-am amintit de exemplele concrete dintre rudele care şi după zece ani de condus mai zboară câte-o oglindă. nu zic că-i bine şi că să faceţi ca mine sau ca ei, zic doar că am fost calmă şi nu mi s-a mai părut c-am făcut cine ştie ce năzbâtie în trafic. mai ales ca (încă) începător. mai constat că deşi îmi place să ascult muzică clasică, nu suport, dar nu suport, să o să o ascult când conduc. prefer absolut orice banalităţi şi siropoşenii (ritmate, neapărat ritmate) pe care nu le-aş asculta în mod normal. oare se iteşte la mine celălalt om? că ştiţi că cică unii sunt de nerecunoscut la volan. poate la mine e doar legat de muzică. capăt gusturi muzicale de nerecunoscut.

grădina de sticlă. tatiana ţîbuleac

cioburile. am terminat de citit "grădina de sticlă". trăiesc încă acolo, în carte, printre cioburile scriiturii. ce scriitură şi ce scriitoare. nu se aseamănă nici cu adameşteanu, nici cu m. cărtărescu. şi e acolo, sus, deasupra lor, venind dintr-o altă lume, din toate lumile. să poţi să scrii aşa. şi ea e atât de senină. un înger. un scriitor adevărat. de unde vin visele, de unde vin, mai ales, visele despre care ştim că sunt adevărate - lumi ascunse luminii din timpul zilei, dar lumi care colcăie la suprafaţa pleoapelor şi care zgârie sub piele să iasă afară, să ne tragă spre ele definitiv? sunt trează şi, totuşi, dorm. îmi duc existenţa cu urme de somn fragmentat. cu ce fel de somn să compari somnul fragmentat? nu ştii cum te schimbă, ce jocuri ale minţii îţi lasă în dar la miezul nopţii, nu ştii dacă eşti tot tu dimineaţă şi, cum se va vedea după mai multe capitole, surpriză, nu mai eşti tot tu, deşi tu trăieşti cu impresia că eşti acelaşi. somnul e o vrajă, trebuie să-l dormi ca să nu te păcălească, să nu-ţi dea drumul în lumea viselor pline de drumuri întortocheate şi case cu multe camere în care te pierzi, camere în care n-ai fost niciodată şi pe care le recunoşti.

da, am vrut un pic să mă joc cu textul, să mai trag puţin de influenţa unei cărţi extraordinare. grea, dureroasă, tăioasă, un ciob de sticlă într-o grădină de sticle, oh, îţi vine să spui, oh, copilul meu, te voi strânge în braţe întotdeauna, te voi iubi mereu, te voi proteja cât voi putea, pentru totdeauna. vrei să-i protejezi pe toţi. să-i iei pe toţi de mână. toţi sunt copii. de ce lumea aşa cum e. şi uite că, totuşi, este. şi dumnezeul care apară şi de care ne agăţăm şi care nu îi apără pe toţi? sau oamenii nu ştiu să se apere unii de alţii. lupi şi alţi lupi. oh, şi tot aici mă duc, tot spre carte, ce carte! câte lecţii, câte cuvinte, câte fraze de purtat pentru totdeauna cu tine, câte momente în care ai fi vrut să plângi şi n-ai plâns, doar ai mărit ochii şi ai ciulit urechile şi-ai recitit şi-ai încercat să memorezi şi deşi ţi-a fost prea lene să notezi (sau frică), ţi-ai promis să reciteşti, să extragi lecţiile, secretele.

a şasea carte citită anul ăsta. recuperez intens după ianuarie-februarie în care nu am citit nimic. am început şi "Disco Titanic". mă aştept la lucruri bune. dar tot "Noapte bună, copii" rămâne printre preferate. oh, şi-am citit si The Immortalists. cu greu m-am îndurat să-i dau două steluţe, cumva simţeam că fac un rău, dar parcă mai rău făceam dăcă-i dădeam trei.

în rest, mai nimic. dimineaţă băut o cafea decofeinizată (mare mirare) la o minipizzerie de cartier cu aere de centru şi cu pizza foarte, foarte bună. am mâncat o felie şi am citit câteva pagini din jurnalul lui m.c. în timp ce mi-am băut minicafeluţa (nu suport minicafeluţele).

şi acum somn binemeritat după atâta lectură.

noapte bună, copii!

the noise of it all

cred ca e greu, odata ce te lovesti de cum ar trebui sa fie lucrurile, odata ce inspiri o alta realitate, sa traiesti ca propria-ti dublura, sa te prefaci ca uiti, ca nu intelegi, ca o situatie poate sa fie si asa si-asa. dar nu poate. e imposibil ca, odata ce ai descoperit un alt inteles in fiecare zi, sa te intorci la ceea ce nu pare sa mai insemne nimic, la ceea ce anii au destramat lasand urme adanci, la ceea ce obisnuintele au daramat, la ceea ce lipsa alegerilor, de-a lungul anilor, a facut sa existe astazi. asa ca te fortezi sa ajungi din nou la ceea ce crezi ca ar trebui sa fie. tragi de tine sa umpli ceea ce nu pare sa fie un gol, ci doar o uriasa distanta intre doua realitati care incearca, neobosit si totusi in zadar, sa se reuneasca sau macar sa convietuiasca zi dupa zi.

nimic nu va mai putea insa sa fie ca la inceput, nu dupa ce intelegi, nu dupa ce ajungi sa vezi, nu dupa ce ai mai adaugat o cheie la acele intrebari care te fac sa fii astazi atat de nefericit. si-ti accepti deciziile, contextul, doar uneori poleiesti cu zambetul si cu gandul ceea ce inca nu e definitiv. sunt momente si momente, iti spui, fiindca stii ca totul e tranzitoriu.

exista norme. exista norme de care nu scapam, dar de care incerci sa scapi. sunt invechite, sunt bine impamantenite, sunt sapate adanc in cine stie cate generatii trecute si viitoare. stii ca va mai trece timp. dar nu poti sa nu te uiti in urma la ceea ce ar fi putut sa fie. nu poti sa nu privesti prin ferestrele cu vitralii, sa vezi dincolo de luminile calde din hol, sa incerci sa stergi momentele de care nu esti sigur ca iti apartin si sa spui, cat se poate de sincer, ca ai uitat sa mai existi cu adevarat.

ai indoieli. indoieli ca ai un rol al tau, de-adevaratelea. nu unul aparent distribuit, nu unul suficient de semnificativ. evident, sunt indoieli gresite, eronate, ti-ar spune oricine, indoit de propria-i temere. si tu, ce faci? pe cine intrebi mai departe daca tot ceea ce te framanta in prezent va capata, la randul sau, o cheie?

vezi cum ceea ce a existat cu certitudine dispare si-atunci inveti sa nu te increzi niciodata in certitudini. vezi cum de pe ziduri dispare iedera in loc sa creasca si sa acopere totul.

to be or not to be

La vie est une chance,	saisis-la.
La vie est beauté,	admire-la.
La vie est béatitude,	savoure-la.
La vie est un rêve,	fais-en une réalité.
La vie est un défi,	fais-lui face.
La vie est un devoir,	accomplis-le.
La vie est un jeu,	joue-le.
La vie est précieuse,	prends-en soin.
La vie est une richesse,	conserve-la.
La vie est amour,	jouis-en.
La vie est un mystère,	perce-le.
La vie est promesse,	remplis-la.
La vie est tristesse,	surmonte-la.
La vie est un hymne,	chante-le.
La vie est un combat,	accepte-le.
La vie est une tragédie,	prends-la à bras-le-corps.
La vie est une aventure,	ose-la.
La vie est bonheur,	mérite-le.
La vie est la vie,	défends-la.

Mère Teresa

tot despre timp, dar altfel

alte planuri, alte vise. uşor am alunecat spre vechile obiceiuri după ce am întrebat. e bună singurătatea, e bine să fii năuc, să stai singur după ce ştii că cele mai apropiate suflete nu pleacă nicăieri, e bine să stai doar cu tine.

azi e o zi în care aş fi vrut să-i zic unui om: "să ştii că azi e ultima zi în care-ţi mai vorbesc" fiindcă aşa e inima mea de lup, nici nu uită, nici nu iartă şi orice om care a ştiut să greşească, a greşit bine de tot şi-n mintea mea nu va mai fi niciodată altfel. şi esenţa unui om nu se schimbă prea mult aşa cum un om vulgar va rămâne vulgar până la sfârşitul vieţii.

şi pe lângă critica pe care mi-o aduc eu mie, îmi dau seama că renunţ la oameni acum în prag de sărbători, ca şi-n alţi ani, ce moment mai bun să faci curăţenie.

e ultima zi în care-ţi mai vorbesc.  şi mă mai obosesc explicaţiile, neînţelegerile, supărările pe care le produci dacă taci, supărările pe care le produci dacă vorbeşti. vrei înapoi într-o duminică în care era soare, storurile erau trase, era bine şi cald, erai copil. mă consum şi consum din mine fără milă. dar prefer să consum eu şi nu alţii.

şi-aş mai scrie multe fiindcă scrisul nu e şi nu va fi niciodată terapie, ci otravă.

taking back time

după multe zile, după multe luni şi după mulţi ani, îţi dai seama că fiecare om trăieşte în lumea lui, că dacă instinctul îţi spune că e mai bine să nu te mai vezi cu o persoană, e bine să-l asculţi and so on, and so forth. mea culpa de un milion de ori şi pentru un milion de oameni. sigur că e o bucurie să te vezi cu alţi oameni, să cunoşti persoane noi, să îţi faci noi prieteni. dar timpul mi-a demonstrat că oamenii care sunt potriviţi în viaţa ta vin singuri spre tine, că îi va aduce doar ceva ce tu ai făcut şi nu faptul că te-ai dus tu spre ei.ceea ce ne aduce înapoi la teoria potrivit căreia doar atunci când trăieşti în prezent, concentrat asupra proiectelor tale, vei atrage alte persoane în viaţa ta.

m-am dus spre oameni, nu întotdeauna cei potriviţi. au venit spre mine, nu întotdeauna cei potriviţi. mă bucur că în ultimul an am ştiut să spun "nu" de multe ori, mi-a plăcut să mă izolez şi să nu îmi calc pe inimă pentru alţi oameni.

îmi iau înapoi timpul pe care l-am oferit doar fiindcă alţii aveau nevoie de ceva. fiecare dintre aceşti oameni s-a făcut nevăzut când n-au mai avut nevoie de oricare ar fi fost acel lucru, să îşi descarce sufletul, să vadă dacă nu cumva îşi pot schimba prezentul cunoscând alţi oameni, folosindu-se de ei prin "testare".

ori e urât să testezi oamenii aşa, e urât rău de tot.

răni

am descoperit zilele trecute în mine o rană, o plagă deschisă, o gaură care nu s-a închis, ceva ce sângerează intern. de fapt, o hemoragie internă pe care m-am prefăcut că nu o simt. numai că răul, când începe să se manifeste, îşi arată toţi colţii deodată şi te culcă la pământ.

iar eu, cu această rană, nu mai pot să trăiesc. mă arunc spre necunoscut fiindcă deşi nu ştiu dacă în braţele necunoscutului îmi va bine, acum mi-e rău. acum, acum când vă scriu, mi-e bine, dar mi-a fost rău. şi ştiu, fiindcă trecutul m-a învăţat, că răul poate să muşte adânc, poate să frângă, poate să distorsioneze realitatea destul de mult. nu mai stau să fac ordine, fiindcă am o frică în mine de care nu pot scăpa decât înlocuind-o cu o mare nebunie.

şi-n nebunia asta vreau să mă scald, pas după pas, ca-n cea mai răcoritoare mare în care am intrat vreodată. nu e om care să plutească pe nori zi de zi, dar nici om care să aibă deasupra lui constant nori de ploaie nu vreau să devin.

niciodată, dar niciodată, să nu uitaţi cine sunteţi şi ce puteţi să faceţi. şi dacă nu mai ştiţi, mergeţi să descoperiţi.

        pleasure                                 -              flow                  -                        meaning

ea

în ziua aceea în care i-am simţit prezenţa
am învăţat să merg înapoi
am ştiut să fac paşii invers
să rescriu un traseu
un memorial al durerii
e mai bine aşa
privind spre trecut, poţi chiar să uiţi.
am ajuns înainte de a te fi cunoscut

5

obosisem tare, obosisem cumplit. pe la prânz am ieşit să mănânc o supă. o supă mâncată pe fugă, dar bună. o supă de zece minute şi preţ de cinci lei. mi-a fost frică de toate lucrurile în acelaşi timp şi deopotrivă. ţie de ce ţi-e frică într-o zi de luni? ţie ţi-a fost vreodată frică, frică de tot şi de toate? eu cred că da. te văd din nou, te văd cum te îndepărtezi de ceea ce există, de ceea ce e aici. eu trăiesc între vis şi realitate şi uneori alunec mai mult înspre vis, dar mă agăţ cu unghiile de realitate, cât pot de mult. te văd cum te îndepărtezi de tot ceea ce ar putea să te ţină de mână. şi ţi-e frică de tot şi de toate. supa noastră cea de toate zilele şi uitare sunt toate. nu-mi mai amintesc nimic despre nimeni şi, într-un fel, e bine. că ţi-ai antrenat mintea să uite, sufletul să respire din nou. că ai făcut curat aşa, chiar şi când nu voiai ai. dar în zilele de luni, în zilele în care e greu să respiri fiindcă ai o cumplită durere de cap, ţi-e frică din nou de tot şi de toate.

o piesa, cateva ore de somn, cafea

am mers sa vedem "Capete infierbantate". am privit cum oamenii inca judeca dupa aparente, neatenti la emotii. mai devreme, facusem si eu asta, afara, in timp ce asteptam intr-o ploaie marunta care imi facea bine. am obosit. ieri am vrut sa dau la schimb 10 ore cu masina pe 10 ore cu trenul. fiindca-mi vine sa fug de oameni in ultima vreme.

toate semnele si toti oamenii te duc in aceeasi directie, te forteaza sa mai stai cu tine, sa schimbi ce stii prea bine ca ai de schimbat. functioneaza, sa stiti. pe termen lung, dupa luni de eforturi, vezi ca se schimba multe. asa ca nu renuntati, daca sunteti pe un drum ca asta. pana la urma, doar nu o sa ramanem tot timpul la fel. mintea noastra trebuie sa cunoasca din ce in ce mai mult, trebuie sa ne hranim si sufletul.

inca o piesa, inca o poezie. e greu sa mai faci pe cineva sa simta. e greu sa mai faci pe cineva sa nu fuga.

bagajele mele sunt mai usoare, hainele conteaza mai putin. doua carti, liniste. am obosit. sa nu uit sa cumpar totusi un complex de vitamine.

ti-as mai scrie, dar nu stiu daca citesti. poti sa-mi scrii. despre ce vrei sa schimbi si daca te temi ca nu vei ajunge acolo.

a la longue

A la longue, trebuie sa stai doar tu cu tine. Fiindca cineva va dori intotdeauna ceva de la tine, ceva ce nu esti pregatit sa oferi. Mi-am dat ieri seama de asta, din cateva propozitii scurte. Am crezut ca pot, dar nu pot. Nu e o surpriza. Oriunde ai merge, orice ai face, pana nu se repara ce trebuie reparat, nimic nu va functiona cum trebuie. Iar altcineva, din afara, nu e si nici n-ar trebui sa-i cerem sa repare.

Asa ca mergem noi, singuri-singurei, sontac-sontac, invatam sa ne fie bine numai cu noi si sa ajungem acolo unde ne imaginam ca trebuie sa ajungem. Mintea e asa de usor de pacalit si de adormit totodata. Lucrez la ceva si scriu, si sterg. Ma framanta munca in sine, dar e buna. Sunt aspra cu ce scriu, aici am libertate deplina. Acolo trebuie sa am mintea limpede, aici dau frau liber neintelesurilor si neintelegerilor. Aici le scot la lumina zilei, acolo incerc sa le asez intr-o ordine din care sa inteleg si eu ceva.

Asta e ceva usor, aici mi-e usor sa scriu. Dincolo ma macina, ma prinde, imi striga ca singuratatea e cel mai bun remediu. Nu ma tem de singuratate, ma tem sa nu fiu prinsa in mijlocul unei lumi nepotrivite. Cautarea continua, nu-i asa?

Vom reveni cu amanunte.

intreaba-ma azi. si cateva polaroide de Tarkovsky

 

© Андрей Тарковский/Ultreya, Milano; Luce Istantanea (Edizioni della Meridiana, Firenze; ISBN 88-87478-54-6)

Intreaba-ma azi si-o sa-ti spun
ca mi-am uitat numele
ca nu stiu nici ora la care m-am trezit
m-am imbracat
mi-am facut cafeaua si am baut-o
gandindu-ma ca azi
trebuie sa fac doar lucrurile importante
cu adevarat importante
prin urmare
pana la ora asta
n-am facut nimic
ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta
sa nu intelegi nimic din ce se intampla cu tine
intr-o dimineata de luni
in care totul ar fi trebuit sa fie un nou inceput si in care
iata -
nimicul continua sa fie nimic.

MEHMET ASLAN

aceleasi intrebari ca si ieri
nimic nou
de ce faci asta, de ce faci asta
incerc sa-mi raspund, dar nu apuc
imi inec cuvintele
mi se opresc in gat si le simt
n-am timp sa caut argumente
ma rusinez de mine
in timp ce stau dreapta senina invatand sa stau dreapta si senina
am gasit un buddha in dimineata asta
l-am lasat acolo in floraria de langa anticariat
aceleasi intrebari la care nu am timp sa raspund
mult prea ocupata cu nimicul
mi-am faramitat argumentele in minte sa le pot digera mai usor
dar vreau sa stii ca m-ai pus pe ganduri
il ascult iata pe mehmet aslan
si parca a stiut cum sa ma faca sa uit
ca aveam de raspuns
la o intrebare

stii ce ai de facut

asa mi-a spus si ii dau dreptate. stiu si nu stiu. ma tem ca as putea reusi. nu sunt libera. nu ma simt libera. ma tin eu captiva bine de tot. fiindca trecutul poate fi lant greu. am rupt zale, dar mai sunt. asta pare o ultima treapta si e cu atat mai greu de urcat. si azi, uite, azi as fi vrut iar sa raman in pat, abia am ajuns pana aici, dupa o noapte de somn-nesomn, parul lung rasucit pe perna in toate directiile, emil mladin de la 2.30 pana la 3.30, vise, iar somn, o alarma pe care am ascultat-o in stare de veghe, gandindu-ma ca "e chiar frumos cantecul asta" pana am adormit la loc. you're not here, I'm not here, no one is here. ce fac aici? ce fac eu aici, in momentul asta? si ce as putea face altceva, in alta parte? cum arata viitorul? exista asa ceva, cu adevarat? o definitie? nu, exista doar prezentul.

am obosit. da, stiu ce am de facut, dar voi fi eu cine vreau sa fiu in alta parte? hai, inca o treapta. asta e eliberarea. dar uite ca azi am actionat de parca n-as fi fost eu. obiceiurile bune inca se tin de mana cu cele rele. eu inca pastrez din mine persoana pe care am incercat sa o las in urma. si, din afara, putini oameni pricep. prea putini. mie mi se pare ca esti indragostita de tine, mi-a spus. I'm not there yet, I'm not there. ma tem de momentul acela desi momentul acela imi va face cel mai bine.

I'm not here, I'm not there, I'm nowhere. but I am.

de vazut toate filmele lui assayas

schimbarea e buna daca e intretinuta. daca ieri nu e ca azi, daca rutina nu-ti roade unghiile sau daca deja ai dat de liniste in centrul uraganului. imi amintesc de un concert la sala radio in care se vorbea despre linistea din mijlocul furtunii, ochiul uraganului, urgan. cuvantul nu pare sa existe, in realitate. unele cuvinte par sa se nasca direct din vise si sa se implante in realitatea cotidiana (cotidian, iata un cuvant care nu-mi place), la fel cum s-a intamplat, acum cativa ani, cu leonian, in timp ce am citit pe nerasuflate tot ce-a scris blecher, de la eseurile din liceu pana la ultimul roman dinainte sa moara.

parca nimic nu s-a schimbat, e tot vara, cu toata caldura asta si, iata, atat de aproape de noi, e razboi. atunci vrei sa te misti si tu din casa, iti tresalta inima, uite, ceva s-a schimbat, acum iese fum, iese si foc. dincolo de pagini, de sute de articole, un singur cod format din 0 si 1, adica nimic. fiindca nimicul nu poate fi facut decat din nimic asa cum sfarsitul nu poate exista fara prezentul care il contine. nimicul contine nimicul.

non-sensurile au un rost al lor asa cum si lucrurile pline de inteles pot uneori sa nu aiba niciun rost. strada mea preferata din bucuresti? benjamin franklin, desi trec rar pe acolo. dar nu stiu de ce, n-am nicio amintire. dar pare un centru a ceva, un drum de cativa metri pe care ai trecut, habar n-am. e acolo, langa ateneu. poate ca e numele pe care l-am retinut cel mai usor. sa ma gandesc, totusi. strada mea preferata din bucuresti are mai multe strazi si nu are nume. am pus cap la cap amintirile, pasii, numele si-am compus o strada. si n-are inceput, n-are nici sfarsit in timp ce le contine, totusi, pe amandoua.

si-mi amintesc de mai-mult-de-o-profesoara, profesionist in domeniu, care mi-a spus acum cativa ani ca as putea cu usurinta sa trec spre jurnalism, ca scriu articole bune si ca stiu cum sa scriu un text plin de umor. praful s-a ales, de atunci si pana acum, de ce as fi putut sa fac. o simpla decizie a fost de-ajuns.

we make decisions and sometimes decisions make us. un lucru la care n-am fost atenta atunci, dar care ma zgarie acum, sfredeleste fix in inima si, iata, merg la un nou workshop de dans, de data aceasta mai lung, de data aceasta mai greu, de data aceasta cu diploma si cu cineva care a studiat cu Pina Bausch.

e haos si, pe de o parte, e bine. mi-e frica si, pe de o parte, e bine. stiu ca n-a putrezit mintea asta, ca doar a adormit o vreme, ca am hranit-o continuu cu carti ca sa nu adoarma de tot, dar ca n-a fost suficient. hai, trezirea, scularea din indobitocire.

be aware because sometimes we make decisions but other times decisions make us.

transparente

aseara am povestit vreo doua ore cu un prieten despre cum se duce lumea de rapa. despre cum, asa cum bine a zis si el, in natura omului e si dorinta de autodistrugere. nu ne gandim la cei care vor veni. credem ca o sa fie cumva mai bine. cum, nu stim nici noi. dar avem aceste doua convingeri in noi si ele se bat cap in cap. any tedious work will rot your brain. asta mi-a ramas in minte si-acum incerc sa ma eliberez. ce sa pun pe primul plan? ieri mi-au fost aruncate cuvinte pe care incerc sa le pun intr-o cutie si sa le arunc departe. cuvinte care n-au nicio legatura cu mine, cu realitatea mea. e aproape amuzant ce spun unii oameni cand simt presiunea. dar nu e oare mai dureros sa simti ca totul e atat de strans legat de bani? orice astfel de palma ma trezeste din rutina. dar pana cand? cate palme sa primesc ca sa revin la ce stiu eu sa fac? si asta, supriza mare, e sa creez.

asa ca sunt recunoscatoare pentru acuza nedreapta care mi-a fost adusa. si cum de data asta nu sunt suparata, ma duc frumusel catre alte directii, dar sper ca, intr-adevar, tedious work will rot your brain.

Alinta-te

Asta e sfatul pe care ti-l dau azi. Alinta-te. Daca nu mai stii pe unde s-o iei, daca nu stii exact ce e cu tine, cum sa definesti contextul, cum sa gasesti coordonatele pe Google Maps, cum sa nimeresti check-in-ul potrivit, uita-le si alinta-te. Ca tu esti tot ce ai mai bun. O sa ai noroc de oameni care sa-ti mai dea cate o palma uneori, e oare nevoie sa te blamezi si tu? Vina e aruncata oricum in Univers, din diferite directii, o poarta oamenii pe umeri, e forta negativa care anima spiritele sa faca intotdeauna rau si niciodata bine.

Uita-le. Alinta-te cum stii tu mai bine. Du-te sa dormi cat ai chef. Pleaca in Guatemala. Du-te sa stai pe un acoperis de bloc sa te uiti la stele sau la apus si daca nu gasesti raspuns, nu-i nimic. Nimic nu s-a pus pe picioare printr-o simpla pocnire de degete. Nimic nu e definitiv. Nici tu, ca om, nu esti niciodata acelasi. Nu mai esti cel care ai fost ieri si nu ai cum sa fii acelasi om maine.

Eu dansez. Cand n-am chef, cand imi vin de-a valma intrebarile, cand mintea imi aminteste ca e puternica si ca i-am dat prea multa putere, dansez si tace. Fiindca atunci ma retrag in mine, muschii incep sa vorbeasca. Inchid ochii si-mi imaginez forta care se trimite mai departe din toate miscarile pe care le fac. Sunt si nu sunt unde vreau sa fiu. Visele se schimba, noi devenim altii. Dar momentan stiu ca este esential sa fac sa-mi fie bine. Sa fac din binele asta prezent un si mai bine. Doar cu mine, intr-un dans frumos de tot. Si pasesc, zi de zi, dincolo de ce stiam, merg spre un echilibru la care trebuie sa ajung.

Poate se vor tese povesti pe margine, poate nu. Poate o sa le creez eu, poate nu. Dar acum e timpul pentru alint. Fa-ti singur un cadou. Alinta-te.

băi, omule

am noroc de oameni faini. nu ştiu dacă e de la vara asta. nu ştiu dacă trebuie să mulţumesc cuiva. mie?! :)) nu. în mod sigur, nu. celorlalţi. că-mi acordă timp, că mă lasă în vieţile lor, că-n unele zile mă plac, că-n altele se hotărăsc să mă uite, că alţii nu se pot desprinde de mine, că unii mă iubesc aşa cum sunt, dar fix aşa cum sunt. că-mi suportă toate mărunţeniile. că uneori ne enervăm reciproc, dar niciodată atât de tare încât să ne rănim iremediabil. când faci o rană şi nu vrei s-o uiţi. că unii se pricep la asta. omule, uită. iartă. vindecă-te. aruncă ura. nu privi chiorâş. nu răni prin cuvinte. nu răni prin fapte. vine o vârstă la care nu mai ai răbdare. te simţi ca un bătrân trecut prin toate. şi poate că e mai bine aşa. vrei să-ţi fie bine şi-atât. şi, crede-mă, o să faci pe dracu-n paişpe să-ţi fie bine. o să înţelegi când o să faci asta. cu toată răbdarea din lume, fiindcă şi tu ai fost acolo, o să fugi când o să vezi că altcineva te poate răni sau te răneşte deja. nu mai stai să vezi până unde pot merge lucrurile. fugi şi punct.

aş vrea să scriu despre o seară frumoasă. adevărul e că am uitat puţin din ce credeam c-am învăţat. revenim. că doar semnele rămân, lecţiile. mai creşti un pic. şi  nu lăsa, omule, pe nimeni să te ţină pe loc.

what really kills us

Drumul pe care il alegem pentru noi o sa fie construit tot de noi insine. Sa asteptam de la alti oameni ceea ce putem face singuri inseamna sa ne incetinim singuri ritmul. Sa dam gres o data, de doua ori, de zece ori, e cat se poate de important pentru ca doar asa putem merge mai departe. Dar trebuie sa incercam, sa evoluam, sa avem incredere ca ceea ce simtim ne reprezinta cu adevarat si ca in armonie cu gandurile noastre ne sunt si deciziile.

O sa dam peste oameni care vor dori sa ne prescrie retete si, fara nicio urma de indoiala, iti vor arunca in fata convingerea lor ca stiu ce e mai bine pentru tine. Tine cu dintii de lucrurile in care crezi si fa cum stii mai bine. E mai important sa gresesti de unul singur decat sa ajungi pe un cu totul alt drum fiindca ai crezut ca alti oameni stiu mai bine fiindca au mai multa experienta sau fiindca se pricep la cuvinte.

Adevarul e ca tu stii ce mai bine. Crede in propriul tau adevar si invata sa-l vizualizezi cat mai bine. Intareste-ti convingerile, incapataneaza-te, daca vrei, supara-te. Nu risca sa ajungi o victima a unor opinii care incearca sa te convinga ca actionezi gresit.

Enerveaza-te, ia lucrurile personal, incapataneaza-te si mergi mai departe.