suntem patru acum și încă plimb pe limbă propoziția: am doi copii. chiar dacă treci prin ele, chiar dacă jonglezi zilnic cu tot ce înseamnă viața în pandemie, te trezești dincolo și privești la ei, doi copii ai tăi, doi copii pe care tu i-ai făcut, doi omuleți mici, parte din tine, urmând să crească oameni mari, să-ți tot spună mamă. e o frumusețe aparte a vieții, întotdeauna greu de pus în cuvinte.
e util acest jurnal "de bord" pe care l-am ținut atâția ani și pe care, timid, încerc să-l hrănesc acum atunci când pot. dorința e alta, e aceea de a exersa scrisul în orice formă a lui, de a vedea cum sunt azi și în ce direcție o pot lua anumite fraze, anumite idei.
dar e bine, e un pas înainte. am redus lista de lecturi, mi-am micșorat unele obiective ca să fac loc altora. oare o să mă descurc?
mintea mea derulează un viitor de care am grijă, atât cât pot, în prezent. e o recuperare a unui sine care se împletește însă cu cine sunt acum. și pare-mi-se că am mai crescut un pic, că am făcut față unor lucruri cu brio, că eforturile mele există, chiar dacă nu se văd întotdeauna.
scriu când și cât doarme matei, pregătesc cronica pentru ziar, fur timpului rânduri și mă întreb, timid, dacă doar mi se pare sau încep să văd rezultatele muncii din ultimii doi ani.
am descoperit zilele trecute în mine o rană, o plagă deschisă, o gaură care nu s-a închis, ceva ce sângerează intern. de fapt, o hemoragie internă pe care m-am prefăcut că nu o simt. numai că răul, când începe să se manifeste, îşi arată toţi colţii deodată şi te culcă la pământ.
iar eu, cu această rană, nu mai pot să trăiesc. mă arunc spre necunoscut fiindcă deşi nu ştiu dacă în braţele necunoscutului îmi va bine, acum mi-e rău. acum, acum când vă scriu, mi-e bine, dar mi-a fost rău. şi ştiu, fiindcă trecutul m-a învăţat, că răul poate să muşte adânc, poate să frângă, poate să distorsioneze realitatea destul de mult. nu mai stau să fac ordine, fiindcă am o frică în mine de care nu pot scăpa decât înlocuind-o cu o mare nebunie.
şi-n nebunia asta vreau să mă scald, pas după pas, ca-n cea mai răcoritoare mare în care am intrat vreodată. nu e om care să plutească pe nori zi de zi, dar nici om care să aibă deasupra lui constant nori de ploaie nu vreau să devin.
niciodată, dar niciodată, să nu uitaţi cine sunteţi şi ce puteţi să faceţi. şi dacă nu mai ştiţi, mergeţi să descoperiţi.
hai sa fie asta cea mai usoara vara dintre toate verile. n-am alergat decat pentru mine si-un viitor al nimanui. si-acum e atat de linistitor totul incat nu-ti mai vine sa schimbi nimic. dar stiu ca schimbarile sunt dupa colt, ca sunt bune. dar trebuie sa le fac sa fie blande.
te macina, sub felul in care-ai fost croit, sub impulsivitatea si aceeasi privire care a invatat sa ierte, dar sa nu uite, intamplarile atunci cand le traiesti si te intristeaza.
dar nu sunt asa de dese, vin doar fiindca intalnesti oameni, cunosti atat de multi, incerci sa fii atent, descoperi, iubesti, traiesti.
dai peste oameni care te invata ce simplu e totul. si prin ei descoperi mai multe despre tine. si-ti place ca in multe privinte te regasesti aceeasi. si-ti mai place ca sapi acum in echilibrul asta. e un dans pe o sarma si e un dans frumos.
si, cu metaforele deoparte, chiar mi-am intins un muschi de la prea mult dans.
s-avem inimile pline si zile usoare. as vrea sa ti le descriu, pe toate, in detaliu, insa unele zboara si pe altele e bine sa le tinem doar pentru noi.
Viata noastra e o gradina. Privesc inapoi si ma bucur ca, de fiecare data, am facut curat. Ca am destelenit, ca am smuls de la radacina buruieni, ca am astupat gauri, ca am netezit si am batatorit pamantul acolo unde fusese sapat prea adanc si prea dureros. Am strans frunzele uscate si le-am pus deoparte. Le-am ars sau le-am lasat sa le usuce. Le-am privit ca pe o toamna care dispare odata cu apropierea iernii. Am lasat loc pentru plante noi. Pamantul proaspat si negru se vindeca intotdeauna singur, atata doar ca trebuie sa-i cureti suprafata. Sa nu lasi stratul de frunze sa devina prea gros, sa nu le lasi sa putrezeasca si sa acoperi pamantul care stie intotdeauna cum sa se reinnoiasca singur.
In gradina noastra noi putem face aproape tot ce vrem. Nu putem opri ploaia, dar trebuie sa stim ca si dupa cele mai lungi perioade de ploi, pamantul se va inzdraveni, va inghiti apa si noi plante vor creste. In gradina noastra suntem atenti la ce lasam sa creasca si la ce smulgem sau taiem. De o astfel de gradina trebuie sa avem mare grija, sa o vedem intotdeauna ca pe ceva pretios in care nimic nu ar trebui calcat in picioare. Viata noastra chiar e o gradina in care ar trebui sa ne bucuram de soare, de ploi, de iarna. Am facut o analogie care poate nu-mi sta neaparat in fire, dar n-am putut sa nu observ cum in ultimul an s-au schimbat atat de multe, cum am reusit sa fac efectiv loc unor oameni noi, cum am avut grija sa schimb aproape tot si sa stau acum in mijlocul unei gradini de toamna absolut minunate.
as vrea sa nu mai fac unele lucruri pe care spun ca nu le fac. mi-am dat aseara seama, noroc cu oamenii mai intelepti, ca eram ca un cizmar care umbla descult. si nu vreau sa fiu nesincera cu mine si sa propovaduiesc principii pe care eu nu le aplic. dar cred in ele. asa ca acum ma pliez dupa aceste convingeri si-o sa am mai multa atentie la... neatentie.
cred ca am noroc de sfatuitori buni. oameni care in doua cuvinte ma pun la punct fara sa ma puna la colt. sfaturi pe care le primesc si care ma fac sa ma incrunt fiindca sunt incapatanata. dar imi dau seama ca ei au dreptate. stiti cum suntem noi convinsi ca mereu stim mai bine decat altii? ca stim ce e mai bine, cum ar fi mai bine, ca e gresit, ca noi am face altfel?
uneori, dar numai uneori, oamenii care ne-au demonstrat ca tin la noi chiar pot sti cum ne e mai bine. si, cum spuneam, prin doua-trei cuvinte, reusesc sa ne faca sa intelegem ceea ce refuzam cateodata sa acceptam doar fiindca ne-am nascut in luna lui mai.
azi am calatorit un pic in timp, spre Bucurestiul interbelic, intr-un loc in care domnul care servea era si patron, si chelner, si casier. zambea, te privea cu multa atentie, se misca incet, aproape greoi si parea sa aiba la dispozitie tot timpul din lume.
a zambit cand mi-a spus ca nu mai are supa crema de spanac, mi-a zambit atat de intelegator ca aproape mi-a venit sa-i cer eu iertare ca cerusem fix tocmai ce nu avea. si-o muzica veche, melancolica, dintr-un radio care avea mai mult de cincizeci de ani si care, supriza, functiona.
perdele ponosite, ai fi zis, dar cu un farmec aparte, langa un pervaz masiv, din lemn baituit. lumina palpaia din cauza unor lampi mici care pastrau un semi-intuneric ce mi-a adus aminte de multe dintre momentele din copilarie: o semi-lumina la care ti se citeau povesti, o semi-lumina la care iti imaginai lumi intregi, dincolo de granitele realitatii de la sase ani.
parca nici realitatea de acolo nu parea tangibila. sa fi fost 2013 sau nu? un vechi frumos si melancolic. la adapost de lume, de chipuri, de prea multa galagie. un soi de dupa-amiaza de sambata, ca pe vremuri.
si daca adunat, ceva mai tarziu si in alt loc, primesti si-un zambet, poti spune, cu siguranta, ca ai avut o zi perfecta.
16 October 2013
e toamna-primavara afara sau pur si simplu toamna, o toamna frumoasa, o toamna cum nu stim sa vedem si sa descoperim intotdeauna.
trebuie sa traim ca si cand tot ceea ce ne dorim s-a intamplat deja sau se intampla, asta insemnand ca trebuie sa fim prezenti si sa ne bucuram de aceasta clipa fara sa o jertfim continuu gandindu-ne la ce a fost candva sau la ce ne-ar placea sa se intample intr-o zi.
suntem aici si prezentul e cum trebuie sa fie, cu bune si cu rele. si, recunosc, prezentul meu e, in cea mai mare parte, unul frumos. asta fiindca am vazut cum functioneaza lucrurile, cum rabdarea e o mare virtute care te poate salva de la un adevarat inec uneori sau de la un potop sau de la un cutremur care, pentru unii oameni, se lasa cu migrene pe viata.
si chiar daca o spun metaforic, tot la o realitate ne intoarcem: traim asa cum simtim si simtim asa cum alegem sa vedem. si am mereu incredere in viitor, incredere in ceea ce am facut pana acum, incredere in mine, incredere in ceilalti.
zambesc si poate ca zambesc si mai mult in ultima vreme. o sa va scriu in alta zi despre cum, daca nu ne imaginam totusi ca putem ajunge undeva, nu vom ajunge niciunde. trebuie sa credem ca putem fi in stare de un lucru pentru a-l putea face. iar eu cred ca putem face cam orice, doar sa vrem si sa credem.
m-am oprit sa nu plang. sa nu ma trezesc ca-mi curg lacrimile siroaie in fata unor peisaje ca cele din muzeul satului din sibiu. dar n-aveai cum, aflandu-te acolo, sa nu te simti coplesit de emotie, de uimire, in fata unui peisaj care nu-ti dadea voie sa te mai gandesti la nimic.
am simtit atunci recunostinta din plin si o simt si acum. pentru toti oamenii din viata mea, pentru momentul de fata, pentru clipele din ultimele trei zile. pentru ultimul an. pentru ultimii doi ani. e o bucurie pe care o pastrez si azi si as vrea, daca as putea, sa traiesc zi de zi aceasta beatitudine. si cred ca din si prin recunostinta, printr-o reamintire continua a faptului ca trebuie sa fim multumiti de starea actuala a lucrurilor, cautand sa o imbunatatim mereu, aproape ca reusim.
sau poate ca asa sunt eu, traiesc experientele de felul asta in al noualea cer si cobor saptamani mai tarziu. pun astfel de intamplari si momente inaintea altora mai mici si mai putin fericite, tot asa cum vad intai binele intr-un om si aleg sa-i dau o sansa. asa ca astazi impart cu voi aceasta bucurie, aceasta exaltare care mi-a umplut sufletul de frumos.
armonie deplina. cand mintea, realitatea si ceea ce simtim sunt la unison. liniste, fericire. multumire. fara sa stii ce va fi maine, dar multumit de tot ce a fost pana acum. constient ca trebuie sa spui multumesc pentru prezent si in prezent. constient ca fericirea se aduna de-a lungul timpului numai daca prinzi fiecare moment, daca simti cu inima astfel de clipe si daca te bucuri de ele pana cand ai savurat fiecare farama. visat, reamintit si retrait. momente mici, momente mari, imaginile unor copaci pregatiti parca pentru noi de toamna, soarele unui octombrie perfect, zambetele tuturor si tot.
nu e totul roz si nu va fi niciodata. fiindca viata trebuie traita in echilibru. iar astfel de momente compenseaza. sunt echilibrul nostru pe care trebuie sa-l vedem, sa-l traim, sa-l facem al nostru. frumusetea e in inima celui care priveste cu inima si iubeste tot.
sa-mi reamintesc de tot ce-am scris aici cand vor fi si momente mai putin fericite. asa traim si clipele mai grele, prin aceste bucurii pe care le-am avut si pe care le facem, daca vreti, armura. si crestem prin oameni, prin oamenii minunati de langa noi, crestem mai frumos ca niciodata. de la ei invatam cum sa fim mai buni si cum sa ne schimbam si noi in bine. si armonie mai frumoasa decat asta nu exista.
Intre Sunset Park a lui Paul Auster si Anatomia resentimentului a lui Vladimir Tismaneanu, imi regasesc un echilibru ciudat. E evident ca, daca nu muncesti, nu ai de ce sa crezi ca meriti mai mult. Cred ca mai bun portret pentru cei mai multi romani nici ca se putea face. Iar Sunset Park imi place fiindca iti arata din nou oameni care nu renunta, care traiesc cu un putin care ii ajuta sa isi continue pasiunile. Dincolo de niste job-uri prost platite, dai de un Miles care fotografiaza morminte dupa ce nu mai poate fotografia bunurile sortite procedurilor de executare silita. Si de o Alice (sper sa nu o confund) care indrazneste sa faca cele mai nebunesti schite. Isi depaseste limitele, se asculta si indrazneste, cu riscul de a se face de ras in fata celorlalti. Dar reuseste ceva ce ar trebui sa fim in stare cu totii: isi descopera adevarul eu, chiar daca la un moment dat crede ca se afla in pragul nebuniei. Nu spune nimeni ca e usor sau ca descoperirea sinelui nu seamana chiar cu nebunia insasi.De unde sa gasesti mai multa bucurie daca nu descoperindu-te chiar pe tine?
E a doua luna in care am reusit, suprinzator, sa imi depasesc niste limite. Cu bune, cu rele, cu zile mai putin vesele si cu amintiri care inca ma intristeaza, am reusit sa las loc prezentului, asa cum am invatat cu multa vreme in urma. Am mers inainte, chiar si atunci cand tot ce as fi vrut sa fac era sa dorm trei zile, sa nu raspund la niciun telefon si sa imi arunc pe fereastra toate responsabilitatile.
Si nu fac asta. iar responsabilitatile alea sunt multe si sunt recunoscatoare pentru ele. Am responsabilitati, deci exist, nu-i asa? :)) Sper si imi place sa cred ca m-am trezit, ca toata amorteala din vara s-a sters, ca proiectele astea noi de acum, desi in stare incipienta, vor da nastere unor lumi frumoase, unor realitati concrete din care sa facem parte pentru ca am indraznit si, ce e mai important, pentru ca am muncit. Si mi-am reamintit ca asta ma face sa ma implic si mai mult, asta ma anima, asta imi da energie. Pofta de munca vine muncind si cred ca e esential sa nu ne pierdem in nimicuri, in neincredere si in convingerea ca planurile noastre sunt sortite esecurilor.
E o zi plina, e o saptamana plina. Imaginati-va ca traiti un vis, iar visul va deveni realitate.
mai multe lucruri au devenit aproape imposibile, iar altele au devenit posibile. m-am bucurat cand nu ma asteptam, dintr-un egoism al vindecarii (il avem cu totii, ca si pe cel al singuratatii). am gasit-o pe ana blandiana in Calitatea de martor: "Iau si eu asta". "5 lei, va rog."
pe urma am visat urat, ca-n orice noapte in care adorm tarziu si ma trezesc cu senzatia ca de multe zile n-a mai trecut nicio zi. dar au trecut multe, poate s-au schimbat prea putine, dar acum nici n-as vrea sa treaca timpul prea repede fiindca am vazut si am inteles cum pentru unii fiecare zi inseamna enorm si li se face frica stiind ca inaintea lor nu mai sunt douazeci de ani, poate nici macar unul. si ni se face frica. pana si sa citim despre fiindca uitam ca scrisul vindeca si cititul te ajuta sa intelegi raspunsuri la intrebari pe care nici nu stii ca ti le-ai formulat in minte.
e atata ordine in toata aceasta dezordine incat momentele, asteptarea, timpul au devenit pline de inteles si le rabzi pe toate, le consumi sau te bucuri de ele fara sa mai vrei ceea ce stii ca in acest moment nu poti obtine. sau poate ai putea, dar nu trebuie. nu grabesti nimic din ceea ce nu vrea sa fie grabit si-ti aduni astfel din intelepciunea zilelor, lucrurilor, sentimentelor traite pe fuga.
si din egoismul vindecarii, al impacarii cu sinele, ierti si uiti si te bucuri in situatii in care inainte te-ai fi infuriat, ti-ar fi parut rau, ceva, in orice caz, te-ar fi deranjat. si te bucuri de acest nou sentiment si stii ca toata munca pe care ai dus-o cu tine e ceea ce te-a adus aici. suntem, am scris mai demult, ceea ce alegem sa nu regretam.
atentie insa, imi spun mie si celor care aleg sa nu regrete nimic, sa regretam cand ranim si cand ii facem pe altii sa sufere fiindca nu putem trece prin viata ca statuile. poate o sa ni se para ca de noi nu se lipeste nimic, dar vom ajunge sa fim secatuiti pe dinauntru.
n-as spune ca au disparut. doar ca le-am inlocuit. le folosesc sau le pastrez, momentan? stiu ca inca le am, dar eu nu mai ascult de mine. nici corpul meu nu a ascultat de mine in dimineata aceasta in care nu m-am putut ridica din pat (nu am vrut) dupa doar patru ore de somn.
si, pe urma, cand stii ca n-ai facut cat ai fi putut face, cand nici macar nu simti ca ar fi trebuit sa faci mai mult, sau sa zicem ca nu-ti pasa sau nu te simti suficient de rau, te intrebi unde-ti sunt superputerile. oare cum ar fi sa traim o intreaga viata auzind doar muzica? sau sa existe niste fiinte, undeva, care sa aiba un soundtrack al lor, fiecare fiinta cu propriile cantece. iar uneori, o data la o mie de ani, doua fiinte cu acelasi soundtrack sa se intalneasca si atunci sa se produca o explozie de sunete, un val urias care sa schimbe toate cantecele din lumea acestor fiinte. sa mai adauge un sunet, nemaiauzit pana atunci. sau o noua nota. sa schimbe ceva, sa inceapa, pentru ele, o existenta noua, imbunatatita. oare cum ar fi sa traiesti ascultand toata viata muzica?
ma gandesc ca am avea sentimente complet diferite. ca poate am oscila de la o piesa la alta, am zambi si ne-am intrista din zece in zece minute, am dansa mai mereu si, dincolo de melodiile unice din urechile fiecaruia, dansul ar fi limbajul universal.
stiai ca poti sa te iubesti si sa fii si suparat pe tine in acelasi timp? sa nu-ti oferi ce e mai bun? am facut asta mult timp, fara sa-mi dau seama. doar recent mi-am dat seama de cum stau lucrurile. si mi-a fost frica sa scriu explicit despre asta, nici acum nu scriu fiindca de multe ori, cand le dai cuvinte, unele lucruri dispar. asa ca despre asta nu o sa scriu niciodata fiindca nu vreau sa se piarda. stiu ca e acum in mine si nu s-a schimbat, dar nu vreau sa risc.
oricum, cred ca azi as fi vrut sa vorbesc despre lucrurile pe care nu le fac. sau nu stiu. se desfasoara totul intr-un mod straniu. sau poate e straniu doar momentul asta. sau poate ca asa se simte fericirea. stranie. :)
şi-apoi m-am oprit şi mi-am spus că nu asta trebuie să fac. fiindcă motivaţia ar fi una greşită şi fiindcă nu asta îmi doresc, cel puţin nu aşa. oricum, ceva m-a oprit. un "stai" pe care l-am auzit clar ca lumina zilei, un stai liniştitor, un stai care m-a bucurat: fac ceea ce trebuie. şi unde mai pui că e şi aşa de uşor. aş fi simţit asta ca o trădare. faţă de mine, evident. şi poate că nu e momentul. poate e doar un semn al Rezistenţei.
ce amuzant se petrec unele lucruri şi ce frumos, în acelaşi timp. şi-aşa de cutremurătoare sunt unele că îţi dai seama cât sunt de reale. aproape că aş fi vrut să-mi pipăi Sinele, imaginează-ţi, ce gând, dar nu, nu se schimbase nimic, totul era şi e cum trebuie să fie. şi ce ciudat că tocmai realitatea devine irealitate şi că nu-ţi mai îngădui surplusul, iar ceea ce trebuie să fie este fără să-l mai aminteşti.
totul are atâta înţeles, realitatea asta nouă, dar e şi atât de ascunsă, de invizibilă. nu am voie să am cuvinte ca să o descriu. e ceea ce, pentru prima oară, nu trebuie descris.
... luciditatea vine cand te astepti mai putin. si atunci cand ai nevoie de ea. fix inainte sa crezi ca o sa sari prin tavan de fericire, te potolesti.
ia stai putin, intai sa sarim parleazul si pe urma poti sa sari cat vrei. si poate nici atunci. fiindca emotiile alea care se aduna ghemotoc si-apoi o iau la vale si aduna tot in cale n-au fost bune mai niciodata. bune, sigur, cat sa te faca sa zambesti pe moment si sa simti ca, per total, ai trait o saptamana buna, o luna buna, un an bun. numai ca dupa orice emotie puternica de fericire, echilibrul si-a urmat cursul si-ai primit imediat o palma.
poftim! numai ca o sa te mai bucuri la fel de mult de nenumarate ori inainte sa prinzi luciditatea de-un picior si s-o tii langa tine. fiindca doar atunci inveti sa faci mai putine greseli, sa vezi mai bine, sa simti mai obiectiv (da, se poate), sa pui totul la rece si sa iti potolesti bataile inimii cu un pahar zdravan de apa.
nu numai fericirile nauce te aduc aici. de fapt, nu ele, ci dezamagirile crunte care vin dupa. cat de cu capul in nori sa fii sa nu te-nveti minte in cele din urma? cand stii ca asa functioneaza lucrurile, incepi sa alegi echilibrul ala.
evident, o sa simti la inceput ca-ti jertfesti fericirea, ca e dreptul tau sa zburzi cat vrei si sa uiti de toate. numai ca dreptul tau sau, de fapt, responsabilitatea ta e sa faci lucrurile cu mintea clara si cu entuziasmul in doze mici, cat sa fii acolo cu inima fara sa nu mai auzi ce-ti striga ratiunea.
nu zic ca am atins inca acel echilibru. unde mai pui ca-s superstitioasa din cale-afara cand vine vorba de un SINGUR lucru: ori de cate ori m-am bucurat ENORM de ceva ce urma sa se intample si-am povestit si pe urma nu s-a mai intamplat.
si cand se intampla si presimti ca acum ca ai povestit se duce totul de rapa, stii ca, de fapt, universul a rearanjat totul ca sa-ti traiesti tu realitatea imaginata si temuta. e tot un fel de creanga pe care ti-o tai singur de sub picioare. numai ca important e sa stii ca tu esti responsabil pentru toate acestea.
deci paharul cu apa rece functioneaza in multe privinte. te bucuri mai... onest. mai inteligent. mai cand e cazul. mai ca un om matur. mai... nu stiu. mai cat sa faci sa-ti fie bine.
WOLF 25 has been featured in All Hollow magazine. It's a small part of such a big project and you can only be proud and feel honoured and grateful. And everything is where it's supposed to be. And Reptile Youth is such a great band and, boy oh boy, my heart is still racing.
spre ce alergăm când totul e deja aici? ce iubire căutăm în zadar dacă nu ne uităm mai întâi în noi? cui vrem să zâmbim dacă nu ne zâmbim mai întâi nouă?
ce motive să mai căutăm dacă nu găsim unul suficient în fiecare dimineaţă pe care o trăim şi-n fiecare zi pe care o începem, plină de nou, de posibilităţi, de tot ce n-am făcut cu o zi în urmă?
ce motivare vrem dacă nu vedem în fiecare clipă o nouă şansă, o nouă oportunitate de a face tot ce ne dorim?
pe ce munte vrem să urcăm dacă noi nu ne urnim nici până la poalele celui mai jos deal?
şi nu-ţi cere nimeni nimic. nu-ţi cere nimeni iubirea perfectă, nu-ţi cere nimeni să ajungi în vârful muntelui. relaxează-te. iubeşte. iubeşte-te. şi vei ajunge cel mai departe fără să fi ştiut că ai învăţat deja să mergi.
E una dintre zilele acelea frumoase (si sunt multe) in care simti pana-n varful degetelor cat de mult bine e in jurul tau si cat de frumos se pot aseza atat de multe atunci cand crezi in oameni si te bucuri cam de fiecare minut petrecut in compania altora si de fiecare minut petrecut in singuratate. iti numeri tabieturile pe degete, privesti in jur si te bucuri de tot ce exista, te bucuri de ploaie asteptand deja un Craciun pe care anul asta ti-ai promis ca-l vei organiza pentru prima oara cu oameni alaturi de care n-ai mai petrecut niciodata Craciunul, va fi cald si va fi bine asa cum acum e cald si bine, acum (ca si atunci) cand ai invatat sa te bucuri de lucrurile marunte si prezente, stiind ca nimic din ce ne poate face fericiti nu exista acolo, candva, intr-un timp pe care doar ni-l imaginam. cand mintea ta a obosit, ai facut liniste. lucruri bune si frumoase, in orice caz.
fericirea te rascoleste pana in cele mai adanci simturi. te da peste cap si te face sa crezi ca o sa aluneci in cel mai profund hau. te face sa crezi ca mergi pe cea mai subtire sarma din lume. cine-a zis ca fericirea e usoara?
eu, nu. si o simt in fiecare zi. cand incepi sa o descoperi, cand o cauti, cand in sfarsit o gasesti, incepe lupta. si poate sa dureze ani pana cand se face liniste. pana cand reusesti sa ajungi la jumatate. cand nu mai esti o punte, cand ai trecut peste propria-ti limita ca om.
nefericirea e o alegere. la fel e si fericirea. doar ca in nefericire aluneci si trebuie sa faci prea putin. acolo trebuie sa analizezi lucrurile gresite. mintea oboseste, actiunea dispare. omul se pierde in cele mai intunecate ganduri. si uita ca i-a fost data o inima a carei menire e sa iubeasca lumea si nu sa sufere.
pentru fericire trebuie sa lupti. in fiecare zi. de la prima ora pana la ultima secunda in care inchizi ochii inainte de culcare. fericirea inseamna actiune. inseamna sa fii expus riscului in permanenta. inseamna sa ai incredere la nesfarsit in toti oamenii noi din viata ta.
inseamna sa te lupti sa privesti inapoi cu intelegere. sa ierti, sa te ierti. inseamna sa nu te infurii pe tine si sa nu te mai infurii pe ceilalti.
inseamna sa numeri lucrurile bune din viata ta si sa faci sa fie mai bine. inseamna sa lupti, sa schimbi, sa zambesti, sa rezisti, sa traiesti din plin. dar secretul asta e: ca esti fericit abia atunci cand traiesti din plin. si lupta se domoleste. actiunile tale au rezultate imediate. si-ncep sa iti umple inima de bucurie lucrurile marunte.
si mai inseamna sa mergi mai departe cand simti ca nu mai poti. si sa stii ca poti merge mai departe. inseamna sa inveti sa te plangi mai putin si sa intelegi ca nu ai dreptul sa te plangi fiindca tot ce ti se intampla se intampla fiindca ai ales sau nu ai ales.
fericirea inseamna sa schimbi, sa te misti, sa actionezi intr-o directie, sa repari ce-ti face rau. inseamna sa muncesti din greu si sa iti pastrezi echilibrul in acelasi timp.
treptat, totul se potoleste. entuziasmul capata alte sensuri. intelegi ritmul vietii si nu mai alergi spre nicaieri. intelegi ca esti ca un rau si ca unii oameni nu vor fi mereu in viata ta. si curgi, lin, mai departe, in lumina soarelui.
fericirea e o lupta pe care alegi sa o duci in fiecare zi. si e o alegere.
o direcţie tot trebuie să avem, oricare. o direcţie, chiar dacă nu ştii toate staţiile. de o direcţie tot avem nevoie, chiar dacă are contururi vagi. e bine să fie. memoria mea e slabă, dar memoria nasului şi memoria inimii sunt cele mai limpezi şi tot adună amintiri şi umplu goluri acolo unde mintea atât de obosită uită nume, locuri, oameni, întâmplări.
îmi zâmbesc, lângă o fereastră deschisă, multe îmbrăţişări mute.
petrec mai mult timp în bucătărie decât în living. oamenii trag de mine cu întrebări pe care vor să şi le pună lor înşişi, dar nu îndrăznesc. dau explicaţii scurte, lipsite de consistenţă. uneori le dau răspunsul pe care-l caută cu înfrigurare. nu le place niciodată cum sună, iar mie-mi tresare inima scurt şi-mi amintesc de aţele care se rup uşor şi de materialele care se destramă. rezistă doar când celălalt nu trage în altă direcţie.
încep să fie multe grade la umbră. în dimineţile mele prelungite şi atât de puţine, când intuieşti o lumină plăcută dincolo de draperii, îmi regăsesc unul dintre obiceiurile omului care poate să trăiască numai cu el. te schimbă în bine traiul solitar, te ţii mai bine pe picioare.
55,1 îmi spun şi-mi confirmă asta şi ecranul de sticlă. aud mai puţin zilele acestea, dar mă ascult mai mult. şi din liniştea mea, atunci când vuietul de afară devine deranjant, iau un pic şi-mi trece. trebuie să te asculţi pe tine mai mult când ţi se pare că din alte direcţii vin răspunsuri greşite.
în realitate, ar trebui să întrebăm mai puţin şi să credem mai mult. îmi închid urechile, cum făcea kiki în dans dans dans. şi-l ascult pe proust care spunea că nevoia asta de confidenţe şi de nesfârşite conversaţii vine dintr-o natură periculoasă.
mă ridic acum şi cu mine se ridică mai toate lucrurile. e linişte aici şi e o lumină plăcută pe care o intuieşti dincolo de draperii. poate că toate zilele de weekend miros la fel şi se simt la fel. ca o mătase foarte fină sau ca un bumbac moale şi parfumat.
de fapt, aş fi vrut să scriu despre cât de simple pot fi uneori lucrurile. dar trebuie să lupţi puţin ca să le faci să fie simple. tu, cu tine. trebuie să îţi închizi urechile.
