neatentii mici. luc bondy. la fereastra.

in unele zile as vrea sa pot rasfoi pagini vechi pe care sa le istorisesc aici. scriam mai bine, dar nu vedeam la fel de clar. curgeau altfel cuvintele, dar intelegeam mai putin si ma temeam mai mult. iar linistea, linistea lipsea. acum il citesc pe luc bondy. aseara, la lumina slaba a lampii, ghemuita pe un colt de canapea, o canapea care nu ma imbie deloc, notam, la fiecare jumatate de pagina, un nume, o referinta. despre amaraciunea singuratatii scrie acest regizor care s-a jucat mult cu ideea, sper ca nu si convingerea ca, in 2014, meseria de regizor de teatru va fi una uitata. citesc noaptea si dimineata uit. eu am 27 de ani, luc bondy are 66 si pare sa-si aminteasca mai bine decat mine chiar daca, scrie el, uita tot, motiv pentru care nu mai citeste nimic. de la fereastra priveste spre copiii din parc sau spre linistea din parcul unde ar fi trebuit sa se joace copiii. pe cei plecati din viata unui sexagenar ajungi sa-i vezi altfel. sa iti aminteste de detalii pe care, atunci cand traiau, nu le observai. nu te fascinau asa cum te minunezi acum, cand nu mai sunt.

nu e o toamna a unor inceputuri noi, ci o toamna de prelungire a unor senzatii si intelesuri, convingeri si decizii. in fine, despre orice ar fi, un lucru e cert: e toamna.

talk about being grateful

s-au adunat multe in ultimele zile. griji legate de volumul de munca. nimic imposibil, dar nimicuri pe care, fiindca nu le-am organizat cum trebuie, le-am lasat sa ma apese. am invatat multe despre mine in ultima vreme si sper sa pot fi un om din ce in ce mai bun dupa ultimele lectii si concluzii. am uitat sa fiu recunoscatoare si-am uitat sa va spun ca ma simt un om norocos, din multe puncte de vedere. peste cateva zile plec in viena si pana si faptul ca n-am avut timp sa ma gandesc la asta m-a obosit. o sa fie un bagaj facut in ultimul moment, asa cum nu-mi place sa fac lucrurile, dar asa cum ajung, de multe ori, sa le fac.

am invatat sa fiu mai sincera cu mine, dar merit sa fiu certata. cred ca trebuie sa recunoastem fata de noi cand ne gresim (mi-am inceput ziua cu ciocolata, ca sa ma impac, nu de alta). m-am gandit zilele acestea la bunicul meu, de sfantul nicolae ar fi fost onomastica si m-am intristat gandindu-ma ca atata vreme, prinsa intre munca, atelier si altele, am reusit sa nu ma gandesc la el, asa cum uitam de multe ori sa ne gandim la cei care sunt inca alaturi de noi. m-am gandit la lucruri pe care va trebui sa le fac abia in ianuarie, entuziasmata si tematoare in acelasi timp. fiindca am facut un pariu cu mine si trebuie sa-l castig. fiindca o sa cer de la mine mai mult ca niciodata si fiindca trebuie sa-mi demonstrez ca pot. am vazut ca ma pot autodepasi, nu e indoiala. doar sa-mi amintiti, va rog, cand obosesc, ca singura directie e tot inainte.

si ma mai simt tare recunoscatoare datorita unor intamplari recente despre care n-am stiut cum sa scriu, cum sa povestesc, le-am trait si-atat si-am zambit si inca zambesc. grateful, in orice caz. :)

revisiting

verde ursuz

20% dintr-un weekend minunat.

lungul nasului

What you take for granted, someone else is praying for.  

 

Am zile in care energia mea pare sa vrea sa ma tarasca inapoi in pat. S-a risipit putin din acel sentiment pe care il comparam cu lumina galbena de octombrie. Asta fiindca am dormit putin, fiindca nu m-am organizat cum trebuie, fiindca m-am enervat cand nu era cazul. Iar astea mi se citesc astazi pe chip si-mi tin ochii intredeschisi, cat sa vad cat mai e pana cand voi putea sa ma retrag in pat cu niste supa calda. Asa functionez. La intervale mai mari de timp, bateriile par sa aiba nevoie de o reincarcare insa. Ceva e totusi diferit de data asta. Mi-am dat seama ca realitatea pe care o traim ne prieste mai mult decat cea pe care o construim in mijlocul alteia deja construite de altcineva. Mi-au priit, asadar, niste zile in care totul a fost armonie, gandurile mele au fost mai linistite ca niciodata, iar eu am trait undeva intre realitate si visare. Imi spun mereu ca e bine cum e acum, ca nu trebuie sa-mi agat eforturile de un scop anume, ca doar munca ma va aduce mai aproape de ceea ce stiu ca intr-o zi va exista. N-am renuntat insa la vechea dilema: putem face mai mult? Si daca da, cu ce cost? Ce sacrificam?

Nu sunt omul care sa dea la schimb prezentul pe un viitor care nu ne e garantat de nimeni. Da, cred ca orice se poate implini, dar pentru asta trebuie sa stim sa fim prezenti aici fara sa ajungem peste ani sa spunem ca am sacrificat cine stie ce. Dar oamenii uita asa ca, mai stii?

Cred mult ca mai degraba locul sfinteste omul. Asa ca asta caut, caut locul, locul deja creat, realitatea deja aproape de aceasta armonie pe care o regasesc numai in unele contexte, pe langa cea pe care am invatat sa o port cu mine zi de zi.

Imi faceam ieri griji degeaba. Ma rog, financiare. Asta pana cand, dupa vreo 15 minute in care sub linie totalul avea un mare minus in fata, mi-am dat seama cat de mult gresesc. Am crezut ca am mereu grija sa nu uit ca astfel de lucruri nu ar trebui luate de-a gata si n-ar trebui sa credem ca ni se cuvin, pur si simplu. Dar uite ca ieri, sub presiunea unei alte nopti dormite numai pe jumatate, am uitat si eu de mine si mi-am facut astfel de griji. Mi-a fost rusine ca ma suparau tocmai astfel de ganduri. Mi-a fost rusine ca, fie si numai pentru o clipa, uitasem ca am deja tot ce imi trebuie, mai mult decat necesar, dar oricum suficient pentru a face mai departe un pas. Nu mare, nu marimea pasului conteaza, ci faptul ca il poti face. Si era totul acolo, cu o casa, masa si niste bani pe care nu-i primeai cand ai fi vrut tu, iar asta ma supara.

Nu mi-am mai vazut de lungul nasului si-am uitat ca altii nu au casa. Nu vorbesc de mancare, de acces la informatii si la educatie, incep prin a spune ca alti oameni nu au nici macar o casa. Si nu au familie si nu au pe nimeni.

Asa ca azi imi vad de lungul nasului si sper sa nu mai uit asta vreodata. Merg sa dorm, sigur ma voi trezi cu ganduri mai... odihnite.

am inima in trei case

Daca ai o casa, esti un om norocos. Asta fiindca altii nu au nici atat sau au avut si au pierdut-o. Daca ai doua case, poti sa te consideri un om care are deja mai mult decat ii trebuie. Daca ai inima in trei case, nu te simti deja binecuvantat?

si cam atat

as vrea sa nu mai fac unele lucruri pe care spun ca nu le fac. mi-am dat aseara seama, noroc cu oamenii mai intelepti, ca eram ca un cizmar care umbla descult. si nu vreau sa fiu nesincera cu mine si sa propovaduiesc principii pe care eu nu le aplic. dar cred in ele. asa ca acum ma pliez dupa aceste convingeri si-o sa am mai multa atentie la... neatentie.

cred ca am noroc de sfatuitori buni. oameni care in doua cuvinte ma pun la punct fara sa ma puna la colt. sfaturi pe care le primesc si care ma fac sa ma incrunt fiindca sunt incapatanata. dar imi dau seama ca ei au dreptate. stiti cum suntem noi convinsi ca mereu stim mai bine decat altii? ca stim ce e mai bine, cum ar fi mai bine, ca e gresit, ca noi am face altfel?

uneori, dar numai uneori, oamenii care ne-au demonstrat ca tin la noi chiar pot sti cum ne e mai bine. si, cum spuneam, prin doua-trei cuvinte, reusesc sa ne faca sa intelegem ceea ce refuzam cateodata sa acceptam doar fiindca ne-am nascut in luna lui mai.

binele

azi am calatorit un pic in timp, spre Bucurestiul interbelic, intr-un loc in care domnul care servea era si patron, si chelner, si casier. zambea, te privea cu multa atentie, se misca incet, aproape greoi si parea sa aiba la dispozitie tot timpul din lume. 

a zambit cand mi-a spus ca nu mai are supa crema de spanac, mi-a zambit atat de intelegator ca aproape mi-a venit sa-i cer eu iertare ca cerusem fix tocmai ce nu avea. si-o muzica veche, melancolica, dintr-un radio care avea mai mult de cincizeci de ani si care, supriza, functiona. 

perdele ponosite, ai fi zis, dar cu un farmec aparte, langa un pervaz masiv, din lemn baituit. lumina palpaia din cauza unor lampi mici care pastrau un semi-intuneric ce mi-a adus aminte de multe dintre momentele din copilarie: o semi-lumina la care ti se citeau povesti, o semi-lumina la care iti imaginai lumi intregi, dincolo de granitele realitatii de la sase ani. 

parca nici realitatea de acolo nu parea tangibila. sa fi fost 2013 sau nu? un vechi frumos si melancolic. la adapost de lume, de chipuri, de prea multa galagie. un soi de dupa-amiaza de sambata, ca pe vremuri. 

si daca adunat, ceva mai tarziu si in alt loc, primesti si-un zambet, poti spune, cu siguranta, ca ai avut o zi perfecta.

It is what it is and it's amazing

play this first: http://hypem.com/track/1p4vk

m-am oprit sa nu plang. sa nu ma trezesc ca-mi curg lacrimile siroaie in fata unor peisaje ca cele din muzeul satului din sibiu. dar n-aveai cum, aflandu-te acolo, sa nu te simti coplesit de emotie, de uimire, in fata unui peisaj care nu-ti dadea voie sa te mai gandesti la nimic.

am simtit atunci recunostinta din plin si o simt si acum. pentru toti oamenii din viata mea, pentru momentul de fata, pentru clipele din ultimele trei zile. pentru ultimul an. pentru ultimii doi ani. e o bucurie pe care o pastrez si azi si as vrea, daca as putea, sa traiesc zi de zi aceasta beatitudine. si cred ca din si prin recunostinta, printr-o reamintire continua a faptului ca trebuie sa fim multumiti de starea actuala a lucrurilor, cautand sa o imbunatatim mereu, aproape ca reusim.

sau poate ca asa sunt eu, traiesc experientele de felul asta in al noualea cer si cobor saptamani mai tarziu. pun astfel de intamplari si momente inaintea altora mai mici si mai putin fericite, tot asa cum vad intai binele intr-un om si aleg sa-i dau o sansa. asa ca astazi impart cu voi aceasta bucurie, aceasta exaltare care mi-a umplut sufletul de frumos.

armonie deplina. cand mintea, realitatea si ceea ce simtim sunt la unison. liniste, fericire. multumire. fara sa stii ce va fi maine, dar multumit de tot ce a fost pana acum. constient ca trebuie sa spui multumesc pentru prezent si in prezent. constient ca fericirea se aduna de-a lungul timpului numai daca prinzi fiecare moment, daca simti cu inima astfel de clipe si daca te bucuri de ele pana cand ai savurat fiecare farama. visat, reamintit si retrait. momente mici, momente mari, imaginile unor copaci pregatiti parca pentru noi de toamna, soarele unui octombrie perfect, zambetele tuturor si tot.

nu e totul roz si nu va fi niciodata. fiindca viata trebuie traita in echilibru. iar astfel de momente compenseaza. sunt echilibrul nostru pe care trebuie sa-l vedem, sa-l traim, sa-l facem al nostru. frumusetea e in inima celui care priveste cu inima si iubeste tot.

sa-mi reamintesc de tot ce-am scris aici cand vor fi si momente mai putin fericite. asa traim si clipele mai grele, prin aceste bucurii pe care le-am avut si pe care le facem, daca vreti, armura. si crestem prin oameni, prin oamenii minunati de langa noi, crestem mai frumos ca niciodata. de la ei invatam cum sa fim mai buni si cum sa ne schimbam si noi in bine. si armonie mai frumoasa decat asta nu exista.

iubire etc.

sunt multe cai de a iubi. dar cea mai frumoasa iubire e cea prin care cresti. sa fii pasionat si sa ai o minte frumoasa. o minte atat de frumoasa incat tu sa ti-o schimbi pe-a ta in bine. sa urmaresti cum ceea ce face celalalt te face si pe tine un om mai bun. sa stii ca intre trecut si viitor exista inca altcineva.

cate povesti de dragoste incap intr-o viata? as spune ca una singura, o iubire neconditionata prin care ii iubesti sincer pe cei care aleg sa aiba un rol in viata ta. fara sa ceri ceea ce un om nu poate oferi. e cam cel mai sanatos mod de a iubi fara sa simti ca ti s-a golit inima. ai in tine iubire cat pentru un milion de ani, iubire la care se adauga cea pentru viata, pentru tot ce exista frumos si bun, inclusiv iubirea pentru dorinta de a schimba ceva, iubirea pentru actiune.

poti sa iubesti un om fiindca e pasionat de ceva. nu de tine, poate asta e cea mai egoista iubire. sunt incantatoare mintile pasionate de ceva, inimile care bat intr-un ritm atat de seducator. ii recunosti, nu? pe oamenii aia care par sa straluceasca. si mai sunt oamenii care te privesc intr-un mod pe care acum il recunosti: sinceritate si caldura.

ochii sunt ferestrele sufletului si uneori nu transmit nimic. noroc cu oamenii de la care inveti sa ghicesti in sentimente bune. cand te-nveti cu un astfel de bine, incepi sa cam tai raul de la radacina, din ce in ce mai din scurt. harst-harst.

dar nu despre rau as vrea sa scriu, ci despre iubire. iubirea pe care o oferi fiindca esti pur si simplu indragostit de cineva. de cine e, de ceea ce face, pur si simplu de el, ca intreg. si nu-i sentiment mai frumos ca iubirea. chiar si atunci cand iubesti neconditionat. nu inveti usor sa nu ceri ceea ce nu ti se cuvine. dar cand inveti asta, intelegi ce frumos e sa iubesti asa. si pe urma te indragostesti usor de oameni. fiindca nu raman rani niciodata acolo unde altii aleg sa duca lupte grele.

si zambesti, in sinea ta, amitindu-ti intotdeauna cu drag de minti frumoase. de oameni, ca intreg. oameni de care te-ai indragostit si de care te vei mai indragosti. fiindca iubirea e asa de frumoasa.

you

foto

am descoperit forta lucrurilor, forta a ceea ce vine din a face. ma bucur zilele acestea sa descopar concluzii noi si lucrez in liniste, cu si mai multa incredere. trebuie sa fie bine, o sa fie bine, imi spun, mai rabdatoare ca inainte. parca nu-mi vine sa cred, nici nu indraznesc sa ma gandesc prea mult la asta, continui sa ma concentrez pe ce pot face acum, constienta ca desi e putin, e esential.

ma simt indragostita de oameni, de viata, de oamenii noi, dezamagita partial, mi-e intotdeauna greu sa renunt la unii oameni, dar mereu e necesar. ma concentrez pe munca si mai mult, pe ceea ce am descoperit ca pot face si e adevarat, cand incepi un lucru nou, pe masura ce-l faci, iti dai seama de ce esti in stare si inveti ca poti si mai mult.

nu mai pot fi atenta acolo unde simt ca sunt mintita in fata, nici macar nu ma mai obosesc sa raspund, plec si-atat, lasand totul sa se destrame fiindca nu pot sa mai rabd astazi atitudinile care nu corespund unei sinceritati pe care o ofer si pe care o cer in schimb. daca nu-i, nu-i.

am descoperit niste oameni care, cel putin in scris, par minunati, pe langa oamenii care in viata reala compun o armonie a ceea ce a devenit o noua poveste. ma simt interogata uneori de niste intentii ascunse, le simt si ma intristeaza, am invatat sa ghicesc pana si privirile care vor altceva de la tine si e atat de trist sa descoperi asta in oameni de la care ti-ai fi dorit mai mult.

mergem mai departe, inca o zi, inca o zi. mergem mai departe, cu incredere. nicio zi nu e usoara, fiecare zi e usoara. nicio zi nu e perfecta, fiecare zi e perfecta. mi-as dori sa vad cum fiecare om e convins ca poate schimba ceva. sa nu ne pierdem prin ceilalti, dar nici in noi insine. e usor sa te ineci, e foarte usor.

daca nu stiti ce vis aveti, incepeti sa-l cautati. s-ar putea sa descoperiti o suta, nu unul. daca il stiti deja, faceti primul pas. o sa fiti atat de rasplatiti, atat de rasplatiti. curaj, fiindca se poate. in fiecare zi imi fac curaj, in fiecare zi merg mai departe.

asa cum sunt, la fel de melancolica, la fel de neincrezatoare uneori, cu acelasi entuziasm pe care reusesc sa-l gasesc in fiecare zi, cu aceeasi incapatanare care ma duce mai departe. e mai bine sa fii concentrat pe munca si sa iubesti acei oameni care nu ti-au demonstrat in repetate randuri ca nu stiu ce rol joci tu in viata lor. oh, de-as invata aceasta lectie mai devreme, de n-as mai oferi atat de mult din cine sunt... dar se spune ca totul se intampla ca sa invatam lectii si cred cu tarie ca asa este. si sper sa imi amintesc aceasta concluzie data viitoare cand cineva o sa incerce sa-mi castige increderea.

suflete-pereche

un om deosebit mi-a spus zilele trecute ca sufletele-pereche sunt, de fapt, prietenii nostri, familia pe care ne-o construim de-a lungului timpului, oamenii care intra in vietile noastre si langa care putem sa fim noi cu adevarat. a fost cea mai frumoasa descriere pe care am primit-o vreodata in dar despre prietenie si am imbratisat aceasta idee imediat fiindca mi-am dat seama ca asa este si ca am in viata mea astfel de suflete-pereche.

si de astfel de suflete mi-e dor cand trece mai mult timp fara sa ne intalnim, iar unul dintre acesti oameni mi-a devenit atat de drag incat ii simt si lipsa pe strada dupa nenumaratele noastre plimbari pe strazile Bucurestiului. si sunt recunoscatoare pentru ei toti fiindca imi doresc sa fiu un om mai bun pentru ei, sa imi iert si sa iert si altora mult mai multe.

sufletele astea pereche te completeaza, unul te invata ce e rabdarea, altul iti arata ce inseamna intelegerea, de la unii inveti sa ierti mai usor si sa dai uitarii. cu altii inveti sa razi pana la lacrimi, iar cu altii inveti sa iti petreci timpul in tacere.

ei sunt cei care te primesc cu bratele deschise atunci cand simti ca nu ai fost inteles, atunci cand te intorci ranit si buimac. si tot cu ei imparti cele mai frumoase momente, trecand peste superstitiile tale cand vine vorba de un eveniment major.

nu exista suflete-pereche la prima vedere. exista doar suflete-pereche pe care le descoperi cu timpul, dupa ce va dati voie unii altora sa va impartiti vietile si sa fiti voi cu adevarat. un om care te accepta asa cum esti este un astfel de suflet-pereche.

cand am inceput sa scriu am vrut sa povestesc despre visele care devin realitate. dar si asta e un vis, si inca unul frumos pe care il traiesc in fiecare zi.

as vrea sa dorm

dar visez cu ochii deschisi fiindca, din fericire, am reusit sa fac din nou schite si stiu ce urmeaza si lucrez si abia astept sa se faca dimineata, sa imi beau cafeaua si sa ma pun pe treaba. e o mare usurare pentru mine sa stiu ca mai departe lucrurile incep sa curga, sa aiba sens si ca am descoperit o parte din marea legatura care uneste toate lucrurile.

azi am baut un herbal tea (ceva tare bun cu portocale, suc de castravete si ulei de rozmarin) impreuna cu un om pe care nu-mi imaginam, acum multi ani, ca o sa-l cunosc. dar viata asta are un sens al ei si cine-ar fi crezut asa ca iata-ne azi, intalnindu-ne deja pentru a treia oara in ultima luna si povestindu-ne una-alta, fiindca s-ar parea ca totul este scris undeva altfel multe s-ar petrece cand vrem noi si cum vrem noi. doar ca lucrurile pe care putem sa le controlam sunt foarte putine, in rest, tot ce putem sa facem este sa ne lasam purtati de val si sa fim recunoscatori.

asa ca nu, nu as vrea sa dorm, doar sa ma odihnesc, sa capat forte sa merg in continuare mai departe.si mai cred ca as vrea sa ma indragostesc (dar asta e partea usoara a lucrurilor, eu ma indragostesc usor) si sa iubesc din nou asa frumos cum stiu si imi place sa iubesc.

e un sentiment care mi-e atat de drag, asa cum imi iubesc prietenii, sa stiu ca un om e acolo si ca langa el pot sa fiu eu cu adevarat. sunt un om tare timid asa ca mi-e greu sa fiu eu cu adevarat dupa o perioada scurta sau dupa doar cateva intalniri. dar poate ca asa e cel mai bine, nu? sa aiba un om rabdare cu tine, sa te descopere, sa iti ofere o sansa in timp ce si tu ii oferi o sansa, sa aveti rabdare reciproc pana cand deveniti prieteni si va intelegeti rolul in viata celuilalt. dar sunt eu singura care simte astfel? oare unii oameni pot fi ei insisi imediat? eu nu pot si cred ca asta doar timpul a schimbat-o la mine, nu mai vreau sa ofer asa de mult din cine stiu ca sunt si mai cred ca nici nu ma mai pricep asa de bine la oameni, mai degraba ma aleg ei pe mine, intra in viata mea si au rabdare cu mine si eu pot sa le fiu doar recunoscatoare.

si cam atat, sa ne odihnim. a fost o vineri frumoasa.

imma-take-that-chance

© alex

dintre o mie de sanse, daca m-ai intreba, le-as incerca pe toate. dintre o mie de riscuri, mi le-as asuma pe toate. din nou, si din nou, si din nou. fiindca prea putine lucruri sunt mai frumoase decat iubirea, increderea, fericirea de a trai in prezent, prezentul.

bucurestiul e magnific. are niste dupa-amiezi cum numai el stie. toropite, ascunse, prea putin atinse de zgomotul asurzitor din centru. are niste strazi pe care ti le ofera fara sa-ti ceara nimic in strazi. plimba-te si simte cu inima. traiesti cu adevarat cand traiesti incet. cand ritmul inimii tale nu te grabeste spre nimic. cand iti faci timp sa te bucuri de fiecare detaliu pe care il descoperi in incadatrura unei ferestre.

si uite ce lumina calda inauntru. si uite ce lumina afara. si uite cum sunt copacii astia. si casa aia. si cealalta. cand stii ca dincolo de aceeasi realitate se mai ascund un milion de lucruri de facut. cand ceea ce trebuie facut se imbina perfect cu ceea ce faci pentru tine.

visez mult in ultima vreme. cu ochii deschisi, imi imaginez niste realitati pe care le-as putea trai intr-o buna zi. nimic nu ni se pare imposibil, si de ce-ar fi? de ce sa nu credem in lucruri atat de dragi noua, atat de frumoase, bune si simple? pragmatism? il avem. il tinem insa in buzunare, il dam putin la o parte in weekend sau seara cand multe dintre lucrurile care ne ingrijoreaza se termina sau se opresc.

mi se pare ca bucurestiul n-a fost niciodata mai frumos. si ca oamenii apropiati din jurul meu n-au fost niciodata mai frumosi. e liniste si-mi place linistea asta. e binele ala pe care il vrei, sunt oamenii aceia care te fac sa cresti de la o zi la alta. uneori nici nu e nevoie de cuvinte ca sa-ti schimbi starea.

iubesc luminile orasului in orice anotimp. cerul putin innorat, frunzele grele, de vara pe sfarsite. bulevardele adancite in umbra. imi amintesc de paris fara sa ma scufund in melancolie. iubesc orasul asta asa cum este, intr-o crestere inceata, dar a lui, si cat se poate de frumoasa. il vad cum de la o zi la alta isi mai scoate tantos la lumina cate o cladire renovata. carcotasii stramba din nas: "pacat ca-i locuit". dar carcotasi vor fi intotdeauna. "pacat ca nu vedeti oamenii", le-as spune si mi-as dori sa aiba parte de o vedere ceva mai de ansamblu, intr-o buna zi.

e frumos bucurestiul si stiu un milion de locuri de care ai putea sa te indragostesti. si mai cred ca e chiar frumos sa te indragostesti in bucuresti. si sa-ti faci timp sa vezi luminile orasului la orice ora. intr-un ritm numai al tau, atat de incet incat sa ai timp sa vezi cum incepe sa dispara soarele vazut din piata revolutiei.

story

let my winter be winter
I've been dreaming of it
our winter together
infinite
you don't have to count
everything becomes endless
like when it rains and you don't care
whether it's going to rain
forever
there's only one winter
when everything is the way it's supposed to be
the right way
the only way
infinite
It's hard to explain it
but it's always peaceful like every winter in this world
except this one has no beginning and no end and it lives in your imagination
it's cold and it's warm at the same time
and it's so beautiful that it is hard to explain
I wish this winter would be winter
because I've been dreaming of it
and it's infinite
and oh
so beautiful

you get a lot of wonderful feelings

marsha zakurnaeva - sleep runner

what do you get when you fall in love?, intreaba isaac hayes care s-a ivit in dimineata asta, la 7, in timp ce-mi prelungeam linistea atat de mult iubita alaturi de o cafea, intotdeauna neagra. we get a lot of wonderful feelings, i-as raspunde si i-as mai spune ca merita sa te indragostesti la nesfarsit, din nou si din nou si ca, daca esti norocos, te poti reindragosti la nesfarsit de acelasi om.


nu ajungi la fundul apei daca ii tot tulburi suprafata, am citit zilele trecute intr-o carte. ce ne linisteste atunci cand redevenim noi, atunci cand ne regasim, dupa ce au trecut toate furtunile? nu rasuflam usurati vazand ca suntem tot noi cu visele noastre si ca n-am pierdut nimic din cine stiam ca suntem?

nu stiu daca primim tot ce ne dorim, mai ales ca, de multe ori, nu stim nici noi ce ne-ar prinde bine. cred insa ca viata noastra se desfasoara in functie de cum traim in prezent, clipa de clipa. nu se spune ca cel mai bun mod de a avea un viitor bun e sa ai grija de prezent? iar eu am grija de prezent fara sa ma gandesc constant la viitor, doar imi imaginez ca va fi unul frumos, linistit, ca si acest prezent in care imi regasesc echilibrul chiar si atunci cand se intampla sa avem parte si de lucruri mai putin placute.

dar e un echilibru de care trebuie sa nu uit si sa nu uitam asa ca il repet si mi-l repet ori de cate ori va fi nevoie.

intre vis si realitate e uneori cel mai rau

© verde ursuz

uneori, intre vis si realitate e cel mai rau. de ce lasam dezordinea sa ne cotropeasca? o privim cum se extinde, cum isi revendica fiecare colt din incapere si, alteori, din noi. ne predam dupa doar o zi. ne plecam capul sau ne ferim privirea asa cum uneori ne uitam in alta parte fara sa vedem ca viata noastra o ia in alta directie, fara noi. intre vis si realitate nu e bine deloc, poti sa auzi franturi din ceea ce nu s-a intamplat niciodata si sa crezi ca e real. si, ce e mai trist e ca te poti multumi cu ele.

cand ne hotaram sa facem ordine? ne ridicam brusc de pe canapea si incepem sa strangem. hartii, bilete, cuvinte care poate au fost dureroase la vremea lor, amintiri. si atunci stiu toti ca am inceput sa facem ordine si lor li se pune un nod in stomac. fiecare tine la dezordinea lui, nimeni nu vrea sa faca ordine. ai vrea doar sa pui capul pe perna si sa dormi. numai ca apoi intri iar in starea de veghe si stii ca acolo e cel mai periculos. nici real, nici vis. nici ordine, nici nimic.

cum decizi sa arunci totul? sa pui totul la locul lui, de unde mai gasesti energie? te opresti la mijlocul drumului, deja plictisit. nimic nu se schimba, iti spui. sunt atat de multe de aruncat, atat de multe de dat la o parte. esti coplesit de tot ceea ce ai reusit sa ai pana in acest moment. le-ai pune la loc, dar au disparut spatiile pe care le-ai creat pentru ele. ca atunci cand un om se intoarce, ti-ai intinde bratele, doar ca in inima nu mai e loc.

daca ai putea, daca ai reusi sa vezi fara sa deschizi ochii, ai face ordine cu ochii inchisi. daca nu vezi, nu simti. ti-ar fi mai usor. sa treci rece pe langa toate, sa le dai la o parte ca un medic, sa nu stii ca, de fapt, tai in carne vie. tu trebuie sa fii aici, tu aici, nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic. pe urma, cand termini, te speli pe maini si te asezi pe pat. iti lasi capul pe perna si incerci sa uiti. te simti parca mai bine acum ca in jur e ordine. pacat ca nu mai e si spatiu.

anul asta

Am citit pana acum mai mult decat anul trecut pe vremea asta. Si-acum imi dau seama ca, in afara de niste reportaje dintr-un ziar, de aproape 3 saptamani n-am mai citit nicio carte. Ati citit ceva din Wishlist? Alte recomandari?

2013

1. Istorie şi mit în conştiinţa românească - Lucian Boia
2. Infinitul dinăuntru - Vlad Zografi
3. Absenţii - Augustin Buzura (cu un aer aparte, a fost ca un film interesant si o lume pe care azi n-o mai vedem)
4. De ce este România altfel? - Lucian Boia
5. Accidentul - Mihail Sebastian
6. Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social - Alexandru-Brăduţ Ulmanu
7. Crimă şi pedeapsă - Dostoievski
8. Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în rai - Mitch Albom
9. Cea mai frumoasa carte din lume - Eric-Emmanuel Schmitt (cred ca a fost printre putinele carti pe care am simtit nevoia sa incep sa o recitesc imediat)
10. Jazz - Toni Morrison
11. Frida Kahlo - Christina Burrus (am plans pret de vreo 50 de pagini citind despre greutatile pe care le-a depasit Frida)
12. If you have to cry, go outside - Kelly Cutrone (ramane unul dintre modelele mele in viata, sa-i spunem mentor)
13. Strugurii s-au copt in lipsa ei - Zully Mustafa (ca o ploaie de vara, pe inserat)
14. The War of Art - Steven Pressfield (recomandata tuturor celor care isi doresc sa reuseasca pe cont propriu. de recitit. e un fel de carte de capatai)
15. Domnilor copii - Daniel Pennac (nu-mi amintesc nimic. de recitit)
16. Scrisorar - Mihail Siskin (delicioasa)
17. Minunata lume noua - Aldous Huxley
18. Julien Ospitalierul - Emil Brumaru (Emil Brumaru este fantastic)
19. Calitatea de martor - Ana Blandiana
20. Impreuna - Anna Gavalda
21. Ecce Homo - Friedrich Nietzsche (adevarat grait-a Nietzsche in multe privinte)
22. Lacul - Kawabata Yasunari (un fantastic amarui)
23. O iubeam - Anna Gavalda

Wishlist:

Toni Morrison - Jazz
Daniel Pennac -Chagrin d'école
Ken Kessey - Zbor deasupra unui cuib de cuci
Paul Auster
Jonathan Carroll
John Steinbeck
Philip Roth - Portnoy's Complaint
Éric-Emmanuel Schmitt
Bertrand Russell - Sceptical Essays 
Vintila Mihailescu - Sfarsitul jocului. Romania celor 20 de ani
Carson McCullers – Inima-i un vânător singuratic
Scrisorar - Mihail Şişkin
E. M. Forster - A Room with a View
                       - O calatorie in India
Bertrand Russell
Ernest Hemingway - A Farewell To Arms
Monica Lovinescu - Jurnal esential
Mihail Sebastian - Jurnal
Jonathan Franzen - Libertate/Corectii
Jose Saramago 
Gay Talese -  Frank Sinatra Has a Cold
Paul Johnson - Intelectualii

Later edit (recomandari de la voi):

Pianista - Elfriede Jelinek
Ma numesc Rosu - Orhan Pamuk
Sega - Namaste
Muriel Barbery - Eleganta ariciului
Filip Florian - Zilele Regelui 
Roberto Bolano - Detectivii Salbatici

mereu zic

fa sa-ti fie bine. ce crezi ca e rau, indreapta. unde crezi ca poti mai mult, fa mai mult. unde nu mai e nevoie de tine, pleaca. daca nu mai ai rabdare, mai asteapta. nu mereu, numai ca, vezi tu, in timp inveti si cand sa mai astepti si cand nu.

daca nu esti sigur, intreaba. daca nu stii raspunsul, indrazneste. daca ai un drum, urmeaza-l. daca nu crezi in tine, incepe sa crezi.

daca ai indoieli, fa-le sa dispara. daca te temi de ziua de maine, asuma-ti ziua de azi. si toate deciziile pe care le iei in viata asta. alti oameni ne construiesc viata doar daca ii lasam noi. macar sa stii ca esti suparat din cauza ta si nu a altora.

fii bland cu tine si fa sa-ti fie bine.

hmm

azi mi-a venit din nou in minte graba cu care etichetam pe cineva. ni se pare ca stim totul sau, mai degraba, suficient despre un om. suficient cat sa nu vrem sa-i mai cunoastem. fiindca stim noi mai bine, nu-i asa? ce ne trebuie, ce ne lipseste.

dar adevarul e ca doar avem impresia ca stim. daca ne-am asculta mai mult, am intelege. e simplu. e atat de simplu.

stay strong

foto

pe tine ce te inspira? pe mine ma inspira oamenii si sfaturile bune, auzite, primite sau citite. le primesc si ma hotarasc destul de repede daca le aplic sau nu. de mine ascult poate cel mai putin (a nu se intelege ca ascult de altii). dar ascult de mine nu atat de mult pe cat mi-as dori. am o lista mare cu ce imi doresc pentru mine. lucruri simple, dar pentru care trebuie sa am parte de multe dezvaturi. si e cale grea pana acolo, dar nu renunt.

aseara am mancat inghetata de vreo trei feluri si bomboane care mi-au urcat instantaneu glicemia pana in tavan. m-am plans lui alex de o mica durere de cap, dar atat fiindca astazi mi-am dat seama ca am construit inca o amintire frumoasa, mancand amandoi inghetata de la agapitos si infulecand mai apoi o jumatate de cannelloni cu vanilie.

dar e nevoie de echilibrul ala, cel pe care nu l-am atins inca, cel pe care il caut si de care am parte doar atunci cand programul meu e organizat cat mai strict. acelea sunt si perioadele in care fac tot ce imi propun. si nu e usor, implica renuntare la multe lucruri, la lucruri pe care le iei doar pentru ca sunt acolo, cand am putea sa traim mult mai simplu si sa ne bucuram de mult mai mult.

sa nu renuntati asa cum nici eu nu renunt. sa nu renuntati daca aveti un vis, chiar daca simtiti ca uneori va zadarniciti singuri eforturile, chiar daca uneori nu va intelegeti cu voi si nu primiti raspunsuri la intrebari pe care le rostiti numai in gand.

sa nu renuntati fiindca veti ajunge acolo, insa trebuie sa continuati sa mergeti.