31 July 2013

thank god for all this years

obtii un strop in plus de intelepciune cand cauti sa intelegi. nu cand stai cu tine imbufnat, suparat pe univers fiindca a complotat impotriva ta. nu-mi amintesc cand am fost ultima oara cu adevarat suparata pe mine. suparata ca n-am facut, ca viata mea nu e cum vreau, ca x, ca y. viata mea e cum vreau si, cu siguranta, cum trebuie sa fie. nu controlez eu totul (si nici sa nu ne dorim asta!), universul imi scoate in cale oameni, intamplari, bucurii sau obstacole. dar nu ma incrunt la ele, nu dau vina pe mine si nici pe altii, nici pe vreme, nici pe vant. supararile grele, vechi si nejustificate, sunt vremuri duse si apuse. ca uneori ni se pare ca suntem mai fericiti in alta parte e fiindca asa am ales noi. sa fim fericiti acolo. ne-ar fi reusit si aici, ne-ar fi reusit oriunde. sa nu uitam de cei care au 1% din ce avem noi si reusesc sa priveasca viata cu incredere. si sa ne amintim de cei care au totul si nu au nimic. nu conditiile de viata fac un om fericit, ci omul insusi isi construieste fericirea, si-o educa sau si-o distruge atunci cand alege sa creada ca nu exista sau ca ar depinde de orice altceva in afara de el insusi. cel mai dureros e sa crezi ca fericirea ta poate veni de la o alta persoana. sa nu cadeti in capcana asta.

si, o mie de ani mai tarziu, mi-am amintit ca azi voiam sa vorbesc, de fapt, despre concluziile si invatamintele acumulate de-a lungul timpului. inveti, asadar, pe masura ce cresti, sa nu mai ai aceeasi incredere in toti oamenii. la a ma entuziasma inca dinainte de a cunoaste omul mai am de lucrat (nu inseamna asta oare ca dau tuturor o sansa?) inveti sa-ti asculti instinctul si sa te razgandesti mai rapid (nu mai repede, nu mai des). iti asumi deciziile linistit si nici nu te mai temi sa le spui si altora. cel mult, ridici din umeri daca cineva comenteaza. ca un calugar budist, usor ironic. ironic fiindca stii ca, atunci cand vine vorba de propria-ti persoana, tu stii cel mai bine ce ai de facut. dar asta vine cu varsta si cu experientele (sper!), aceasta putere de a sta neclintit in fata unor oameni sau intamplari care ne fac de obicei mai slabi sau mai putin increzatori in noi. la astfel de vremuri tulburi, cand simtiti ca forul interior se clatina sau incepe sa se crape, amintiti-va de oamenii care au continuat sa va fie alaturi de-a lungul timpului fara sa va fi ranit cu adevarat niciodata. fiindca si cu prietenii poti construi povesti care se termina abia la adanci batraneti. sunt cei pe care ii ai de ani buni si pe care ai stiut sa ii respecti intotdeauna. primim respectul pe care il impunem si pe care il oferim, o alta lectie mare pe care am vazut-o de-atatea ori desfasurandu-se la altii la polul opus si trist.

ghicesti in oameni, tot odata cu varsta, texte repetate acasa, servite acum tie, ca poate-poate cazi in plasa. le ghicesti  neincrederea si intentiile. nu intotdeauna, dar in cele mai multe cazuri. ai invatat, in sfarsit, sa-ti asculti instinctul. ai si tu un greieras Jimmy pe umar si nu-l mai alungi. esti suficient de matur si adult sa-l lasi acolo si sa-i multumesti pentru sfaturi.

poate inca multe dimineti de-acum inainte n-o sa reusesti sa te trezesti la timp, n-o sa fii suficient de organizat cat sa atingi punctul acela spre care tinzi. dar cred ca si asta vine cu varsta si cu hotararea de a continua pe acelasi drum dorit, fie ploaie, fie vant. un lucru mai inveti (sau ar trebui) inca de tanar: ca, privind in urma, singurii ani pe care ii vei considera pierduti sunt cei in care nu ai facut nimic. dar, spre deosebire de somn, astia se recupereaza. numai ca trebuie sa incepi acum. ca sa poti privi maine spre ziua de azi si sa rasufli usurat. si, cel mai important, sa fii mandru de tine si de ceea ce ai reusit sa faci.

29 July 2013

Jurnalul lui Mihail Sebastian si Bach


"Marti, 12 februarie 1935

10 seara

Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert in G-dur de J. S. Bach, pentru trompeta, oboi, cembal si orchestra. Urmeaza, dupa pauza, un concert in sol minor pentru pian si orchestra de acelasi.
Sunt in plin Bach. Aseara, in timp ce ii scriam o lunga scrisoare lui Poldy, ascultam de la Lyon - pentru prima oara prins extrem de clar - al patrulea concert brandenburghez. Pe urma un concert pentru pian si orchestra de Mozart.

Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari si i-am si pus. Ma schimba destul si ma fac urat. "


Asa incepe Jurnalul lui Mihail Sebastian. Unul dintre principalele conflicte e anuntat imediat dupa. Intr-o sinceritate apasatoare. Pentru curiosi si amatori, jurnalul poate fi citit integral aici. Eu l-am reinceput astazi, dupa ce acum cateva saptamani mi-am intrerupt lectura.

anul asta

Am citit pana acum mai mult decat anul trecut pe vremea asta. Si-acum imi dau seama ca, in afara de niste reportaje dintr-un ziar, de aproape 3 saptamani n-am mai citit nicio carte. Ati citit ceva din Wishlist? Alte recomandari?

2013


1. Istorie şi mit în conştiinţa românească - Lucian Boia
2. Infinitul dinăuntru - Vlad Zografi
3. Absenţii - Augustin Buzura (cu un aer aparte, a fost ca un film interesant si o lume pe care azi n-o mai vedem)

4. De ce este România altfel? - Lucian Boia
5. Accidentul - Mihail Sebastian

6. Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social - Alexandru-Brăduţ Ulmanu
7. Crimă şi pedeapsă - Dostoievski
8. Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în rai - Mitch Albom
9. Cea mai frumoasa carte din lume - Eric-Emmanuel Schmitt (cred ca a fost printre putinele carti pe care am simtit nevoia sa incep sa o recitesc imediat)
10. Jazz - Toni Morrison
11. Frida Kahlo - Christina Burrus (am plans pret de vreo 50 de pagini citind despre greutatile pe care le-a depasit Frida)
12. If you have to cry, go outside - Kelly Cutrone (ramane unul dintre modelele mele in viata, sa-i spunem mentor)

13. Strugurii s-au copt in lipsa ei - Zully Mustafa (ca o ploaie de vara, pe inserat)
14. The War of Art - Steven Pressfield (recomandata tuturor celor care isi doresc sa reuseasca pe cont propriu. de recitit. e un fel de carte de capatai)
15. Domnilor copii - Daniel Pennac (nu-mi amintesc nimic. de recitit)
16. Scrisorar - Mihail Siskin (delicioasa)

17. Minunata lume noua - Aldous Huxley
18. Julien Ospitalierul - Emil Brumaru (Emil Brumaru este fantastic)
19. Calitatea de martor - Ana Blandiana
20. Impreuna - Anna Gavalda
21. Ecce Homo - Friedrich Nietzsche (adevarat grait-a Nietzsche in multe privinte)
22. Lacul - Kawabata Yasunari (un fantastic amarui)
23. O iubeam - Anna Gavalda

Wishlist:

Toni Morrison - Jazz

Daniel Pennac -Chagrin d'école
Ken Kessey - Zbor deasupra unui cuib de cuci

Paul Auster
Jonathan Carroll
John Steinbeck
Philip Roth - Portnoy's Complaint
Éric-Emmanuel Schmitt
Bertrand Russell -
Sceptical Essays 
Vintila Mihailescu - Sfarsitul jocului. Romania celor 20 de ani
Carson McCullers – Inima-i un vânător singuratic
Scrisorar - Mihail Şişkin

E. M. Forster - A Room with a View
                       - O calatorie in India
Bertrand Russell
Ernest Hemingway - A Farewell To Arms
Monica Lovinescu - Jurnal esential
Mihail Sebastian - Jurnal

Jonathan Franzen - Libertate/Corectii
Jose Saramago 

Gay Talese -  Frank Sinatra Has a Cold
Paul Johnson - Intelectualii

Later edit (recomandari de la voi):

Pianista - Elfriede Jelinek
Ma numesc Rosu - Orhan Pamuk
Sega - Namaste
Muriel Barbery - Eleganta ariciului
Filip Florian - Zilele Regelui 

Roberto Bolano - Detectivii Salbatici

cravings


n-as spune ca visez. cand spui ca visezi la anumite lucruri, imi imaginez ca visezi la ceva ce nu ai avut. as spune, mai degraba, ca mi-e pofta sa lucrez, ca doar la asta ma gandesc, ca vreau sa stau si sa aleg pietre, forme, sa caut tehnici de lucru si sa le pot folosi si invata. si sunt aproape, atat de aproape. zilele acestea am tot luat decizii, in mai multe directii. si inca simt ca e o vreme din care abia se nasc lucruri si ca peste zece luni totul va fi slefuit si mult mai mare. dar ce stiu eu? ultima oara imi imaginam ca ceea ce se intampla acum o sa aiba loc abia peste un an.

stii de ce cred ca ne e frica atunci cand nu putem sa lucram? ca nu vom reusi sa facem totul deodata, ca nu o sa avem cum sa ne scufundam brusc in bucuria lucrului. nu, nu ma tem ca dispare pasiunea, abia astept stiind ca o sa se accentueze, ca o sa se transforme in ceva frumos. citeam pe un blog al unui om care parca incepe sa imi placa din ce in ce mai mult, in mare parte datorita unei sinceritati de care nu se teme, cum a reusit sa se bucure de compania aceleiasi echipe vreme de zece ani. ce lucru frumos, sa gasesti oameni care sa fie alaturi de tine chiar si dupa 10 ani!

dar azi, doar azi, mi-e frica sa intru serios in paine. as bea si zece cafele daca as putea. as citi, intr-un colt al camerei, bucuroasa ca nimeni nu ma vede si nu ma aude. doar ca e iar unul dintre momentele peste care trebuie sa trecem pur si simplu. nu ma intelegeti gresit, imi place ce fac. chiar daca e diferit de a face bijuterii, am invatat sa-mi placa. am invatat, mai bine spus, sa apreciez ce am. si, cum a zis bine cineva, salariile noastre sunt mai mari decat salariile a sute de milioane de oameni.

traim inca in bule, mai mari sau mai mici. e mai usor sa nu vedem, sa nu empatizam. nu spun ca trebuie sa credem ca traim intr-o lume in care diferenta dintre saracie si lux a atins un nivel incredibil. doar sa nu uitam ca ce avem noi e mai mult decat suficient. sa nu credem ca fericirea noastre depinde de a avea mai mult. cred sincer ca fericirea omului se afla in bogatia sufletului. iar eu incerc sa-l curat pe al meu, sa fac curat acolo, sa-l readuc catre niste axe pe care pare sa le fi pierdut. m-am mai apropiat de ceea ce cred ca o sa-mi prinda bine, dar nu e suficient.

asa cum am auzit pe cineva spunand dis de dimineata, daca nu suntem suficient de buni sau liberi din punct de vedere creativ sau personal, trebuie sa muncim ca sa imbunatatim aceste lucruri si sa ne concentram asupra partilor pozitive.

iar mie imi place sa cred ca fac asta. numai ca uneori imi pierd rabdarea, simt ca trebuie sa fac singura prea multe si mi-e frica sa cer ajutorul. ma intreb: oare se va intampla? ma tem. dar e bine ca ma tem. m-as teme mai mult daca nu m-as teme. fiindca ar inseamna sa merg fara sa ma uit pe unde calc. sa nu credeti ca e un drum al fricii. e un drum presarat cu incredere, energii care reapar atunci cand imi dau seama ca incep sa se piarda, prieteni, modestie si multe multumiri.

28 July 2013

look at her, she's great

mereu zic



fa sa-ti fie bine. ce crezi ca e rau, indreapta. unde crezi ca poti mai mult, fa mai mult. unde nu mai e nevoie de tine, pleaca. daca nu mai ai rabdare, mai asteapta. nu mereu, numai ca, vezi tu, in timp inveti si cand sa mai astepti si cand nu.

daca nu esti sigur, intreaba. daca nu stii raspunsul, indrazneste. daca ai un drum, urmeaza-l. daca nu crezi in tine, incepe sa crezi.

daca ai indoieli, fa-le sa dispara. daca te temi de ziua de maine, asuma-ti ziua de azi. si toate deciziile pe care le iei in viata asta. alti oameni ne construiesc viata doar daca ii lasam noi. macar sa stii ca esti suparat din cauza ta si nu a altora.

fii bland cu tine si fa sa-ti fie bine.

hmm




azi mi-a venit din nou in minte graba cu care etichetam pe cineva. ni se pare ca stim totul sau, mai degraba, suficient despre un om. suficient cat sa nu vrem sa-i mai cunoastem. fiindca stim noi mai bine, nu-i asa? ce ne trebuie, ce ne lipseste.

dar adevarul e ca doar avem impresia ca stim. daca ne-am asculta mai mult, am intelege. e simplu. e atat de simplu.

plangeti atunci cand trebuie

it's true, it hits you like a boomerang.

plangeti atunci cand trebuie. n-am plans suficient atunci cand ai plecat dintre noi. plang acum si nu ma pot opri. n-am stiut atunci cum sa-mi gestionez emotiile, le-am ferit, m-am ferit, am incercat sa ma asigur ca ceilalti sunt bine. dar in mine se destrama ceva, incetisor, numai ca eu nu auzeam. si-am inceput sa plang acum, atat de tare incat ma doare inima si-ti tot spun ca-mi pare rau, ca-mi pare rau ca nu mi-am luat la revedere.

nu mai stim cum sa ne exprimam durerea, ne-o ascundem de ceilalti si ne-o ascundem si de noi. n-am stiut si-am ascuns-o si de mine si acum s-a intors, stiam cred de-atunci ca o sa doara mai tarziu, ca nu poti sa incerci sa nu te gandesti la nesfarsit. ai disparut si gata. ai disparut cu adevarat. nu mai esti. nu te mai intorci. le scriu acum si-abia acum imi dau seama ca nu mai esti. si nu pot sa ma opresc acum si nici nu vreau, uneori trebuie sa lasam sa ne doara inima, oricum o sa ne doara, inevitabil.

doar e o lectie pe care o invatasem, o acceptasem, mereu sunt pregatita sa imi asum orice, numai ca de data asta n-am stiut, am crezut ca pot s-o amagesc, sa ma pacalesc, sa-mi pacalesc mintea. dar n-ai cum, trebuie sa-ti plangi durerea fiindca oricum o sa se intoarca.

ma doare inima si-atat si e o durere despre care stii ca va trece, insa nu asta cauti. o simti si-atat. poate ar fi trebuit sa plang atunci mai mult, dar n-am putut. si plang acum, de o suta de ori mai mult. cred ca am simtit ca iti eram datoare. poate iti sunt datoare cu multe lucruri pe care n-ai apucat sa le vezi, pe care n-am avut cand sa le impartasesc cu tine. si e adevarat, cel mai bine e sa facem lucrurile atunci, sa spunem ce simtim cand simtim si sa plangem cand trebuie.

sa ne ierti, sa ma ierti.

27 July 2013

let us always remember & let us grow



am vrut sa scriu ca abia anul asta am invatat sa fac diferenta intre cei care vor cu adevarat sa iti fie alaturi si cei care doar isi pierd timpul pe langa tine. dar ma gandesc ca poate doar sunt eu norocoasa, poate ca asa s-a nimerit sa fie, ca abia de un an sa ma bucur de un cerc mare de oameni minunati. numai ca, pe urma, privesc in urma si vad un alt om, un alt eu. nu stiu daca ei m-au schimbat pe mine sau daca i-am intalnit fiindca eu ma schimbasem. dar nu-i zi sa nu ma bucur de prezenta lor in viata mea.

as vrea sa nu uitam. sa nu uitam cine suntem, incotro ne indreptam, ce vrem si care ne sunt principiile. sa nu uitam binele pe care il facem si care ni se facem. as vrea sa nu uitam de lucrurile care ne plac la noi si as vrea sa nu ne uitam in intregime ranile ca sa putem vedea mai bine in viitor.

as vrea sa nu uitam ca trebuie sa invatam in fiecare zi si ca trebuie sa crestem, sa ne autodepasim. sa nu uitam ce am facut pana aici, ce am realizat. privesc in jur si ma minunez: am facut eu toate astea in doar un an? m-am mutat in casa asta, am renovat baia si bucataria, am fondat wolf 25, v-am cunoscut pe voi toti, iar ieri am mers sa ne uitam dupa mobila pentru atelier?! pare un vis, dar nu e. e realitatea in care am crezut. o realitate care m-a facut sa plang in multe nopti, poate la intervale egale, poate la o luna. am plans de fiecare data din toata inima si-am asteptat sa-mi treaca.

fiindca nu e usor, dar se fac. nu intotdeauna singura. ma intreb ce am invatat. si e in permanenta schimbare totul si imbunatatire. uneori obosesc si iau o pauza. se dezlantuie atunci haosul, hainele invadeaza canapeaua, dezordinea imi invadeaza mintea. nu trec mai mult de trei zile si le adun, fac ordine la exterior ca sa fac ordine in interior. si functioneaza.

si sunt aici si nu vreau sa uit.

26 July 2013

stay strong

foto



pe tine ce te inspira? pe mine ma inspira oamenii si sfaturile bune, auzite, primite sau citite. le primesc si ma hotarasc destul de repede daca le aplic sau nu. de mine ascult poate cel mai putin (a nu se intelege ca ascult de altii). dar ascult de mine nu atat de mult pe cat mi-as dori. am o lista mare cu ce imi doresc pentru mine. lucruri simple, dar pentru care trebuie sa am parte de multe dezvaturi. si e cale grea pana acolo, dar nu renunt.

aseara am mancat inghetata de vreo trei feluri si bomboane care mi-au urcat instantaneu glicemia pana in tavan. m-am plans lui alex de o mica durere de cap, dar atat fiindca astazi mi-am dat seama ca am construit inca o amintire frumoasa, mancand amandoi inghetata de la agapitos si infulecand mai apoi o jumatate de cannelloni cu vanilie.

dar e nevoie de echilibrul ala, cel pe care nu l-am atins inca, cel pe care il caut si de care am parte doar atunci cand programul meu e organizat cat mai strict. acelea sunt si perioadele in care fac tot ce imi propun. si nu e usor, implica renuntare la multe lucruri, la lucruri pe care le iei doar pentru ca sunt acolo, cand am putea sa traim mult mai simplu si sa ne bucuram de mult mai mult.

sa nu renuntati asa cum nici eu nu renunt. sa nu renuntati daca aveti un vis, chiar daca simtiti ca uneori va zadarniciti singuri eforturile, chiar daca uneori nu va intelegeti cu voi si nu primiti raspunsuri la intrebari pe care le rostiti numai in gand.

sa nu renuntati fiindca veti ajunge acolo, insa trebuie sa continuati sa mergeti.

24 July 2013

sa nu adormi in zapada


La ce ne asteptam? La maini intinse, la pareri de rau? La sentimente si dureri pe care sa le simta altii in locul nostru? Pentru ce ne mai asumam noi atunci responsabilitatea? Pentru o viata golita de tot ceea ce ar insemna decizii, promisiuni de care sa ne tinem si responsabilitati pe termen lung?

Reusim, cu adevarat, singuri. Asta nu inseamna ca pe parcursul unei vieti esti singur si nu te ajuta nimeni. Insa in cel putin 90% din timp, va trebui sa te descurci de unul singur. Daca, fie si pentru o clipa, vei spera ca altcineva o sa te ajute, ca altcineva ar trebui sa faca un lucru in locul tau, ca altcineva ar trebui sa iti preia o parte din responsabilitati, inseamna ca ai chef sa cedezi altcuiva o parte din viata. Asteapta-te, in cazul asta, la fix aceleasi recompense. Mult mai putine pe masura ce iti asumi din ce in ce mai putin responsabilitatea pentru ceea ce traiesti.

Nu spun ca nu primim ajutor. Ca, de-a lungul vietii, nu intalnim oameni minunati alaturi de care construim lucruri la fel de frumoase. Spun doar ca, daca noi nu am fi avut determinarea sa facem un milion de lucruri inainte, pe cont propriu, cu un curaj pe care l-am gasit in noi, n-am ajunge sa ii intalnim pe oamenii respectivi.


Bineinteles ca m-am gandit deja prea mult la acest subiect. Doar ca ieri mi-am dat seama de ce, uneori, cand avem parte de dezamagiri acolo unde nu ne asteptam, simtim uneori nevoia sa ne intoarcem la oameni din trecut. Si ne intoarcem la ei, asa cum si ei se intorc uneori la noi, fiindca stim exact ce ne asteapta. Dupa dezamagiri reciproce, stii exact cum omul acela te-ar putea dezamagi din nou, dar iti asumi asta, fiindca stii ca nimic nu o sa te suprinda venind de la el sau de la ea. Iar tu esti obosit si fix pentru asta nu mai ai energie: de suprize, de dezamagiri noi carora sa le faci fata.

Dar e gresit. Din punctul meu de vedere, e o decizie gresita pe care m-am ferit sa o iau inca de multa vreme. Mi se pare ca e ca si cum ai alege sa tragi un pui de somn in vreme de furtuna si in timp ce urci spre cabana din varful muntelui. Fiindca ti-e greu si ai obosit, te asezi in zapada sa dormi un pic, in loc sa mergi mai departe.

O sa-mi spuneti, poate, ca nu e asa, ca pe urma te trezesti si mergi mai departe. Uneori, da, asa se intampla, dar niciodata nu o sa scapi fara cateva degete taiate sau o inima degerata.


23 July 2013

true story,
it's not 100 of us out there
it's one
yourself
and it's oh so surprising
every single time
to understand
that you walk alone
cry
yell
you walk alone

so so puzzled

nu stiu cum ajungem sa ne facem singuri praf toate eforturile. nu stiu unde dispare vointa aia care exista in multe directii. dar poate ca tocmai ceea ce e esential de atins e si cel mai greu de indeplinit. un milion de pasi inainte, un milion de pasi inapoi.

si n-am de ales, zau daca am de ales. trebuie sa merg tot inainte, doar inainte. "dar ce e asta?", ma tot intreb. de ce azi am facut praf un lucru de care ma bucuram ieri? de unde aceasta indarjire impotriva propriei persoane? ajunsesem ieri la o concluzie destul de amara pe care nu i-am mai spus-o unui prieten. ce rost are sa arunci o propozitie la o cafea cand ai putea alege sa vorbesti doar despre lucrurile bune si sa tii concluzia aia numai pentru tine, redresand-o?

n-as rezolva nimic daca as vorbi despre ceva ce sta numai in puterea mea. e energie risipita si-atat. iar omul din fata ta oricum nu-ti poate da nicio solutie si nici nu esti indreptatit s-o ceri sau sa te plangi de ceva ce doar tu poti face.

doar ca nu inteleg, sincer. nu inteleg unde se duce vointa asta fix cand ma apropii de indeplinirea acelui lucru. de ce fac ceea ce fac? de teama? de teama ca nu as sti cum sa gestionez noua situatie? obiceiurile astea vechi, de-o viata, dispar si cel mai greu.

20 July 2013

what dreams




what dreams we allow inside our heads, what crazy dreams, not even knowing whether they are ours, whether they have ever been ours. and all these dreams, while you're fighting for them, makes you tired. sometimes it feels like a boxing game. or maybe it is like that all the time. you win a set, you lose some. and you are constantly tired but you don't know or it never crosses your mind that you could do something else in all this time. or you can't imagine doing other things. but this dream, this big dream, this self-imposed must-accomplish-objective, this has become the most tiring of them all. because when one's not working enough, when one's lingering, that's what happens. you get exhausted with everyone and with everything. of course it's just a phase, of course everything else's going well, of course most of us are sharing the same fears. I just realized I didn't allow myself enough time to think about recent events. but one should keep moving, one should cry while walking, one should never look back and never look back in anger. I know I'll get there. I mean I got here. but the trick is, when you know you can do it, you sorta make it harder for yourself. you get scared or something. or more like lazy. lazy scared. yet the most important lesson is that you don't end up scarred. and all my wounds have been healing pretty nice so far. we'll make it to that great shore. on our own efforts. because most of the times, we walk alone. and that's perfectly fine. there's no room for complaining. never ever complain about something if it really up to you to fix that problem. just fix it and move on. and yes, sometimes it might take years. but never give up. I could, of course, be terribly wrong right now and make mistakes. but one has to make mistakes as well. but I know I'm on the right path. I never saw things as clear as I see them now. and it's a one person invitation.

19 July 2013

scutur ramasite

Ana Alexe - ANATOMIES

mi-e drag de prietenii noi. noi de aproape un an si jumatate. mi-e drag de ei si imi dau seama cate invat si cum ma schimba in bine. asta in vreme ce eu inca mai scutur ramasite ale omului in care ma transformasem fara sa-mi dau seama. e cat se poate de adevarat: spune-mi cu cine te-nsotesti ca sa-ti spun cine esti. vorbele din batrani sunt cele mai intelepte si ar trebui sa fie suficiente ca sa ducem o viata ceva mai organizata, cat de cat mai echilibrata.

nimic mai frumos decat sa te implici in munca, in proiecte de care esti pasionat. nimic mai frumos decat sa te intalnesti cu ei la cine sau la un simplu pahar de vin alb si sa vorbesti de bine. iar eu scutur ramasite cand ma incrunt ori de cate ori imi dau seama ca trebuie sa pomenesc un om cu care nu impart aceleasi valori. fiindca tot in acest ultim an excelent, am exersat arta de a spune oamenilor ca sunt minunati, ca merita tot ce e mai bun si ca au puterea de a-si indeplini dorintele. iar eu, la randul meu, am invatat de la un om care a avut incredere in mine, mi-a spus ca merit ce-i mai bun si ca am puterea de a-mi indeplini visele. l-am ascultat, iar azi continui sa imi construiesc visul-realitate.

in concluzie, aveti grija cu ce ganduri si opinii va hraniti. chiar suntem ceea ce mancam.

17 July 2013

de facut


Marsha Zakurnaeva by Bigs Vatcharasith for Numéro Thailand


muncesc. zi de zi. dorm cam 6 ore pe noapte si-mi propun sa dorm mai mult, dar sa lucrez si mai mult. sa-mi organizez si mai bine timpul. ma trezesc in fiecare dimineata la ora 6. mi-ar placea sa ma trezesc la 7, dar nu ma plang. am inceput un proiect editorial nou la locul de munca. in rest, cu WOLF 25, am reusit sa ma mut intr-un loc minunat in care ne vom construi atelierul si showroomul. Noi, pentru ca dupa un an in care am continuat sa cred in wolf, inca un designer s-a alaturat brandului. Si nu stiu cum sa fiu mai recunoscatoare. Am privit in urma si mi-am spus ca asta e, ca asta s-a intamplat datorita faptului ca in tot acest timp in care am continuat sa cred, sa sper, sa indraznesc si sa duc lucrurile mai departe, chiar daca intr-un ritm mai lent, nu mi-a trecut nicio secunda prin cap sa renunt. nu proiectul in sine m-a facut un om mai bun, ci pasiunea cu care am facut totul. si stiu ca mai departe va trebui sa inmultesc totul cu zece pentru ca se poate si trebuie ca totul sa se intample de zece ori mai bine, iar eforturile noastre sa fie de zece ori mai mari. acum invat sa lucrez in echipa. si, de multe ori, rasuflu usurata si multumesc in gand. e bine sa stii ca langa tine mai e un om care crede in acelasi lucru.


recent, am ajuns la o alta concluzie. si sper sa mi-o pot pastra. cred ca si anul acesta am invatat multe si ma bucur ca trag acum niste concluzii pe care inainte nu le vedeam. am reusit sa ma tin de niste lucruri la care inainte renuntam usor. dar spunandu-mi ca e mai bine sa fac putinul ala decat sa nu-l fac, nici eu nu stiu cand pasii aia mici au devenit mai mari.
si mai stiu ca lucrurile puteau sa mearga si altfel, putea sa fie rau, sa ne fie tare greu. dar au mers intr-un fel care a permis un inceput bun. iar eu am crezut continuu in tot. si cred in continuare. si stiu ca vor fi si momente grele, momente obositoare. poate au si fost si nu mi le mai amintesc. dar stiu ca, de multa vreme, nu mai fac nimic in joaca. nimic doar ca imi umplu timpul. si sunt recunoscatoare ca acum stiu ce fac, ce vreau, la ce visez.
hm, traiesc un vis acum totusi. un vis-realitate. imi traiesc un vis pe care l-am transformat in realitate.
nimic mai frumos.
si daca are cineva nevoie de doze de incredere, am eu destule.

15 July 2013

a decision has to be made


"Scrie ceva pe tema asta. Scrie despre nehotarare!", mi-a zis in timp ce intelegeam amandoua ca, de la o vreme, nimeni nu pare sa mai inteleaga nimic. Din ce in ce mai singuri impreuna, am vazut ieri intr-un status pe Facebook si m-am incruntat gandindu-ma ca nu ne opreste nimeni niciodata sa luam vreo decizie in afara de noi. Si, cum bine a spus Ana Blandiana, omul nu a suferit niciodata de neputinta, ci de nehotarare.

Exista multe moduri prin care poti ramane pe loc, dar calea cea mai sigura e cea prin care nu mai iei nicio decizie. Alegi ceva simplu de tot, alegi sa nu mai decizi nimic. Si, deodata, viata care incepe sa treaca pe langa tine pare mult mai simpla. Asta fiindca te lasa in pace. Durerile de cap, nervi, stresul, emotiile, micile frici, toate par sa dispara ca prin farmec, odata eliberati de povara pe care o simtim cand stim ca trebuie sa alegem. Pe termen scurt, ni se pare usor. Pe termen lung, devine ceva ingrozitor. Si se mai intampla un lucru. Ii lasam pe altii sa decida in locul nostru. Sau lasam lucrurile la voia intamplarii. Chiar daca sunt lucruri pe care stiu ca trebuie sa nu le controlez in vreun fel, n-as putea sa uit vreodata ca o sansa nu o sa ti se arunce niciodata fix in brate, ca o oportunitate nu o sa iti fie indesata cu forta in viata, ca tu, la randul tau, va trebui sa spui "Da!" si sa iti invingi toate convingerile care acum te fac sa nu vrei sa spui nici macar "Nu".

"Asta da putere!", scria cineva intr-o zi. Sa stii ca iti poti transforma viata dupa bunul plac, sa stii ca poti indrazni atat de mult si atat de multe, ca poti schimba lucrurile, ca esti responsabil de propria viata si ca ai toata puterea in mainile tale. Asta da putere, mi-am zis si eu, amintindu-mi inca o data ca nu as fi astazi aici, multumita si recunoscatoare pentru oamenii din jurul meu si viata prezenta, daca nu as fi luat in trecut zeci de decizii, daca nu mi-as fi depasit niste bariere pe care nu stiu cand le coborasem, daca nu m-as fi suprins singura cu fiecare pas nou facut mai departe: "Uite ca se poate, eu pot!".

O sa revin la relatii fiindca discutia se rotea in jurul acestei zone care pare sa se hraneasca numai si numai cu nehotarare. Prea putine lucruri ne vor rani mai tare decat nehotararea altora. Cu greu ii vom rani pe altii mai mult decat atunci cand suntem nehotarati, nesinceri cu noi si nu le spunem. Sigur ca e greu sa iei o decizie, sigur ca vor fi consecinte, dar ce om devii dupa ce iti asumi responsabilitatea pentru aceste hotarari? Te eliberezi si inveti sa mergi mult mai drept, poetic spus. Si cand vei fi din nou intr-un context in care in trecut ai fi ales sa dai bir cu fugitii fiindca a lua o decizie sau a ti se taia o mana pareau lucruri similare, vei sti sa alegi imediat fiindca vei sti ce urmeaza dupa: o viata clara, organizata, responsabila.

Dar e greu, e greu si stiu prea bine ca e greu. Numai ca, din fericire, a lua decizii atunci cand e cazul se invata. E o obisnuinta pe care o poti imbunatati. Un obicei sanatos si necesar. Speak your mind, cred ca asta e englezismul pe care nici nu-mi propun sa-l ocolesc fiindca pare sa exprime foarte bine acel indemn de a spune ce gandim, de a trece dincolo de teama de respingere (da, ce ne mai temem) si de un cine-stie-ce-rau-inexistent-si-numai-in-capul-nostru.

Hai sa spargem niste ziduri. Si daca imi spuneti vreodata ca n-am luat decizia X, sa stiti ca am luat niste decizii foarte grele in viata asta si ca dupa cele mai grele, multe alte hotarari par floare la ureche. Si chiar e, o spun cu mana pe inima, singurul mod de a merge mai departe, de a cunoaste oameni noi, de a ajunge in locuri noi, de a-ti schimba intreaga viata daca cea de acum nu e tocmai pe gustul tau.

So...  speak your mind ca o sa ti se raspunda.

13 July 2013

uite-asa



dupa o saptamana tulbure, cu stres din mai multe directii, cu griji si intrebari fara raspuns, concluzia era una singura: am nevoie de ceva stabil, i-am spus unui prieten cu care ma bucur sa descopar ca am atat de multe lucruri in comun. si stabilul ala s-a petrecut si pot rasufla (cumva) usurata. simtim nevoia, din cand in cand, sa dam jos din greutatile care se tot aduna, nici noi  nu stim cand, pe umeri. asa ca azi am dat jos o povara, pentru mine asa a fost, fiindca nu era in contextul potrivit, iar eu eram mult prea obosita ca sa-mi fac doar jumatate din grijile pe care mi le facusem. 

sa fie intr-un ceas bun, cum bine-a zis cine-a zis, sa fie intr-un ceas care sa ne ajute sa ne indeplinim visele si sa ne tina aproape de o munca pe care am ales-o dupa ce am descoperit-o. sau, mai stii, poate ne-a ales ea cu mult timp inainte, iar noi doar ii urmam traseul invizibil. 

mi-e in sfarsit un pic mai bine, fie, mai bine, revin la starea mea de om recunoscator si merg la culcare. somn usor!

11 July 2013

it's all a big joke, ain't it so?

you're free to do everything, ain't it so? cuz it's all a big joke. a big beautiful joke. and you have so much power but you are so scared thinking something bad will happen or are you, in fact, scared that something truly wonderful could happen?

do you fear sadness or happiness? do you fear them both? but it's all a big joke, can't you see? wasting time, wasting so much time, don't waste all that time. go sleep now, go eat now, go love now, go do whatever you need or have or want to do cuz it's all a big joke anyway, a big wonderful joke and when you understand how much time you've been wasting you'll say that a minute is a lot of time to waste so there would be no more time for waiting, no more time for worries, second thoughts, ex-lovers.

so go dance now, drink that wine, become whoever you wanna be and no longer care about those who never cared and never will. have no time for resentments. don't fear sleep, don't fear nightmares, just go and close your eyes and trust that things will be ok because if you love and truly live, my dear, you will see how this is just a wonderful joke and then you'll start laughing and you'll laugh until the rest of the days.

cuz the joke's on you.

10 July 2013

how does it feel


esti amortit. in prima instanta, nu stii ce mai conteaza cu adevarat. mai ca ai chef sa il regasesti cumva pe dumnezeul ala in care cred toti. numai ca toate cuvintele soptite pe care le auzi nu-ti fac placere si nu-ti plac nici oamenii aceia. nu vrei sa imparti cu ei acelasi dumnezeu. ai vrea, parca ai vrea, sa mergi intr-o duminica la o biserica in care nu cunosti pe nimeni. bunicul nu mai seamana cu nimeni acum. nu cu el, in orice caz. in mintea mea, in memoria mea, in inima mea o sa imi ramai zambind, cu ochii senini si albastri, mereu pus pe glume, mereu razand. sa stii ca altceva n-am stiut ce sa facem si ca ne pare rau ca n-am stiut sa te ajutam sa iesi din starea in care te scufundasesi in ultimele luni, dupa ce picioarele te-au tradat. nu-mi imaginez cum e sa te tradeze propriul corp, dar cred ca e groaznic. si-mi pare rau, imi pare enorm de rau ca n-ai mai stat cu noi, ca poate n-ai mai vrut sa suferi sau ca poate nici tu n-ai stiut ca o sa pleci. noi n-am stiut, am sperat pana in ultima clipa. nu ne-a spus nimeni sa ne pregatim de asa ceva. si cum sa ne alinam acum durerea daca nu amintindu-ne de tine asa cum ai stiut dintotdeauna sa fii? cel mai bun om, un om care, daca ar fi putut, nu s-ar fi certat niciodata cu nimeni.

stii ce e ciudat acum? ca oamenii nu prea vorbesc despre durere. isi feresc chipurile, privirea, inimile. de parca poti sa-ti feresti vreodata inima cu adevarat de ceva. si despre ce vorbim? despre nimicuri. si, mai ales, despre ceea ce nu intelegem. cautam raspunsuri acolo unde stim ca nu vom afla nimic. si stii cat de mult cautam? pana ajungem sa ne facem rau singuri.

dar e nevoie de iubire. e nevoie de iubire in tot ce faci. pentru noi, mai intai. de iubire si liniste. sau poate ca doar eu am nevoie de asta. sa stii ca o sa ma mai gandesc la tine de multe ori. de un milion de ori. toata viata. nu stiu unde esti, dar stiu ca intr-un loc bun fiindca oamenii ca tine trebuie sa mearga mai departe in locuri bune unde sa li se rasplateasca suferintele de aici.

si sa ne ierti. te-am suparat, cu siguranta, cu totii, in diferite momente ale vietii. si sa stii ca te iubim enorm si-o sa continuam sa te iubim inca zece vieti de-acum inainte. si daca exista viata dupa moarte, si daca e adevarat ca oamenii se mai intalnesc si dupa ce mor, atunci, daca o sa ne intalnim, stiu ca o sa ne intampini zambind, razand, mereu pus pe glume.

07 July 2013

esti iubire, daruiesti iubire

mai intai, tie. adica mie. si altor oameni, in acelasi timp. am nevoie de o infuzie. atata am uitat de mine si m-am concentrat in directii carora ar fi trebuit sa nu le acord atata importanta. am uitat ca aveam planuri. cu mine. ca-mi facusem niste promisiuni. si sunt la inceput de drum si, deocamdata, merge bine. mai multa iubire, imi spun, mai multa iubire.

esti iubire, daruiesti iubire. mai mult de-atat nu stiu ce pot spune. fiindca acum depasesc multe momente stiind ca nu trebuie sa cerem, ci trebuie sa oferim. ca nu trebuie sa credem ca unele lucruri ni se cuvin si ca e mai bine sa fim mult mai constienti de noi. e atat de usor, atat de usor sa ne pierdem.

sunt usor melancolica, putin trista si speriata in acelasi timp. timpul din zilele urmatoare o sa fie petrecut mergand pe varfuri. inca nu ma pot gandi la asta. nu la modul concret. iar maine trebuie sa rezolv ceva in doar cateva ore, in timp ce voi jongla si cu jobul. dar o sa le fac, as vrea sa invat odata sa las grijile deoparte fiindca uite, poti sa risti mult, poti sa faci un milion de lucruri, poti indrazni mult mai mult, si stii de ce? fiindca tot iesi la liman, tot o sa-ti fie bine, tot o sa gasesti o solutie.

am vorbit prea mult zilele acestea despre ce-mi doresc. e timpul sa revin la a face. sa continui un drum parcurs pana aici. ma am pe mine, o am pe mama si am niste prieteni extraordinari. atat de buni cum nu mi-as fi imaginat vreodata. iubitori, deschisi, sinceri, mai mereu cu zambetul pe buze.

de ce-am renuntat la duminicile in familie despre care le-am povestit? sper sa revenim. sau sa fie casa din nou mai plina. ba cu unul, ba cu altul. sa ne zambim, sa gatim mai mult, sa ne bucuram unii de ceilalti, sa fim si mai aproape.

n-as vrea sa adorm acum. dar o sa adorm si realitatea de maine o sa fie una care, sper, te face mai puternic. sa fiu un om mai puternic (am mai crescut eu, dar mai e de lucru) si sa imi daruiesc mai multa iubire.

atat, deocamdata.

sa nu uiti



acum inteleg respectul care se impune celor plecati dintre noi. am aflat acum cateva minute ca nu mai esti, bunicule. inca nu imi dau exact seama ca tu nu vei mai fi acasa. ca, de pe marginea patului, nu imi vei mai povesti cum ai reusit sa iesi dintr-un viscol care te-a prins noaptea pe camp, in plina iarna. cum strabateai sute de kilometri cu motocicleta. cum strabateam amandoi drumul pana la gradinita. dar iti promit ca nu voi uita niciodata cum ma tineai de mana. pe tine te-am iubit enorm, enorm. si poate ca in ultimii ani n-am mai stiut sa arat asta. desi intotdeauna, cu drag, ti-am ascultat povestile pe care le repetam in gand odata cu tine. si le-as mai fi ascultat inca o suta de ani. nu mi-am luat la revedere. si poate ca asta o sa doara inca foarte tare multa vreme de acum inainte. si pe mama o sa o doara cel mai tare. iar eu stiu cum o sa reactionez. o sa fiu omul ala darz, cum altfel? o sa ii spun ca o sa fie bine si ca, asa cum i-am spus si acum, tu nu mai suferi. si nu mai suferi, nu-i asa? si stii ca te-am iubit enorm, chiar daca niciunul dintre noi n-a mai apucat sa-si ia la revedere.

05 July 2013

did you forget I'm sometimes as cold as a stone?

poate nu-mi explic unele reactii. poate nu-mi controlez prea bine sau deloc unele stari sau emotii. dar un lucru stiu sigur: ca definitiv, atunci cand imi dau seama ca ceva trebuie sa se termine, inseamna cu adevarat definitiv. si-atunci apare calmul, atunci mai vezi doar supararea celuilalt. le las pe toate sa se loveasca de mine acum, ca de un perete. in inima nu mai intra nimic, e mare, dar cand scoti pe cineva de-acolo, nu ai cum sa-l mai pui la loc.

deci poti sa-mi spui orice.

03 July 2013

past, stay in the past

it's that one day when you forget everything. it's that one day when you know, you want, more than anything, that the past stays in the past. when everything around you disappears, when you forget names, people, when you simply promise yourself you are done with so many things.

when did this turn into a merry-go-round? how did it happen? some things are so right, some things are just so clear, so great, so like the way they're supposed to be or just the way you wished for them to become real one day. and so, they did. unexpected forms, reality, just by placing one step in front of the other.

and then the other side, the fall, the inner poise crumbling, falling to pieces. past, fucking stay in the past. you are not welcome here.

02 July 2013

am facut sa fie bine


as fi vrut sa ma plang. zau daca n-as fi vrut sa ma plang. de ploaia de duminica, de schimbarile astea rapide de temperatura, de starea de somnolenta si de nu-stiu-exact-ce-i-cu-mine din ultimele zile. pe de alta parte, in fiecare zi de saptamana trecuta as fi vrut sa va scriu despre cat de bine e. despre cat de frumoasa a fost ziua de luni, ce bine a fost marti si asa mai departe. dar am salvat in minte, de fiecare data, toate aceste ganduri. am muncit mult saptamana trecuta. cred ca e prima data cand se concretizeaza trei directii distincte. iar eu am gasit in mine niste superputeri care par sa se inmulteasca pe masura ce muncesc si mai mult.

numai ca uite, de cateva zile, sub presiunea unor valuri de oameni noi, in centrul unor intrebari la care trebuia sa am un raspuns pregatit fara sa cunosc, de fapt, informatiile de care aveam nevoie, inconjurata de nou din directia unui proiect pe care am indraznit sa-l demarez cu doar doua saptamani si un pic in urma, am inceput sa simt ca se dezorganizeaza alte lucruri. si jur, primele semne sunt hainele aruncate pe canapea si cafeaua pe care nu mai apuc s-o beau acasa, dimineata.

iar acela e momentul in care stiu ca o astfel de dezordine a lucrurilor anunta altceva. de data aceasta, exact perioada de care va povestesc. ajung sa ma deranjeze, mai mult decat de obicei, un buna dimineata rastit sau spus cu o voce prea ridicata. alte lucruri marunte, o usa trantita la lift, o masina parcata unde n-ar trebui sa existe masini si tot asa.

si-am citit, dupa ce incercam sa fac ordine inainte de a trimite inca un sir nesfarsit de e-mailuri, despre un proiect frumos pe care cineva l-a transformat intr-o realitate concreta. m-am regasit in curajul acela de a indrazni si mi-am dat seama ca, din fericire, doua dintre proiectele mele de-acum vor aduce multa bucurie unor oameni. rasplatesc eforturi, dac-ar fi sa descriu totul in doua cuvinte.

si mi-am mai amintit, in doar cateva secunde, de ce a insemnat ultimul an si jumatate. nu stiu sa existe prea mult trecut in prezentul meu. nu-l inteleg si-am rupt multe legaturi in toata aceasta perioada. asa ca mi-am reamintit si azi, la momentul potrivit, ca nu am de ce sa mai dau atata atentie unui buna dimineata pe care cineva ti-l striga in ureche, in vreme ce tu esti imbufnat fara motiv. si-am zambit cu gandul la bucuria unui om care si-a vazut visul cu ochii fiindca eu incepusem sa uit, de cateva zile, de magia pe care ti-o aduc lucrurile pe care le faci din pasiune.

si mai zambesc, gandindu-ma ca ori de cate ori nu am stiut raspunsul, am ascultat de mine si de valorile in care cred. fiindca fara compromisuri fata de tine, o sa dormi bine noaptea. si n-am cum sa uit, totusi, ca din 365 de zile, am invatat sa zambesc in cele mai multe dintre ele. si las acum sa treaca de la sine micile si scurtele perioade in care poate nu-ti gasesti locul, desi te-ai imbracat cu camasa preferata.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare