28 December 2014

exerciţiu de sinceritate, număr necunoscut

am terminat de citit "Cad castane din castani", colecţie de "scrisorete" adunate de-a lungul anilor de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu. de m-ar fi primit, aş fi rămas pentru totdeauna să locuiesc în carte. redescopăr locuinţa din Bucureşti într-o altă lumină. dar tot nu-i pot aduna, fiindcă nu ştiu cum şi de pe unde, acelaşi farmec şi aceeaşi melancolie a gândurilor. poate doar dorinţa mea de a fi singură din nou, de a mă regăsi mai puţin printre oameni, de a petrece mult mai mult timp citind să se regăsească în paginile care m-au însoţit pe drumul către Braşov şi, mai apoi, către cel înapoi aici.


to be or not to be

La vie est une chance,saisis-la. 
La vie est beauté, admire-la. 
La vie est béatitude, savoure-la. 
La vie est un rêve, fais-en une réalité. 
La vie est un défi, fais-lui face. 
La vie est un devoir, accomplis-le. 
La vie est un jeu, joue-le. 
La vie est précieuse, prends-en soin.
La vie est une richesse,conserve-la.
La vie est amour, jouis-en. 
La vie est un mystère, perce-le. 
La vie est promesse, remplis-la. 
La vie est tristesse,surmonte-la. 
La vie est un hymne, chante-le. 
La vie est un combat, accepte-le. 
La vie est une tragédie, prends-la à bras-le-corps. 
La vie est une aventure, ose-la. 
La vie est bonheur, mérite-le. 
La vie est la vie, défends-la. 
Mère Teresa

27 December 2014

gap

ce distanta intre cine eram atunci si cine sunt acum. ai dreptate, au trecut trei ani, iar eu nu-mi amintesc nimic. gasesc sens in singuratate, inteleg ce inutil mi-am petrecut mult timp si cat am irosit alungand raspunsurile si facand loc altor intrebari. si daca ma intrebi acum incotro, nu am, din nou, niciun raspuns. probabil ca in trecut nu te poti intoarce, chiar daca uneori intamplari din trecut se rostogolesc in prezent, te invaluie si te obliga sa le faci fata. e adevarat ca nu trebuie sa privesti spre trecut, insa uneori acesta te prinde din urma. nu uit suficient, nu uit suficient de bine. as vrea sa uit tot ce am descoperit si inteles ca sa pot redescoperi din nou totul, de data asta, altfel. poate ca lumea se vede altfel dupa ce sufletul tau a inteles unele experiente si le-a pastrat doar emotiile, fara concluzii. sau poate nu, poate ca se vede doar ca un lucru lipsit de sens. ca un drum pe care mergi si stii incotro te duce si ai ales sa nu mai sari de bucurie la fiecare pas. ai simtit frica acum ceva vreme si nu te mai paraseste. ai vazut ca nu poti alerga asa cum sperai asa ca acum abia mai indraznesti sa faci unii pasi. nu vrei sa te lasi doborat, dar te sperie gandul ca si asta tine de tine. inca o lista scrisa in singuratate, sa fie insa cea mai buna si sa fie ultima. si nu mai vorbesti cu nimeni despre nimic fiindca ai povestit. si nici nu te mai entuziasmezi de prezenta unor oameni si nici nu le mai spui asta. creezi, fiindca ceea ce esti nu poate exista decat in singuratate, iata unde era sa ma pierd. in multime.

25 December 2014

two photos, one December, my Christmas



tot



tot ce ai stiut ca esti, dispare. nu te mai gandesti la ce crezi ca esti acum, ci doar la ceea ce poti deveni. uiti tot ce stii despre tine. uiti tot ce crezi despre tine. ii uiti pe toti cei pe care i-ai iubit. ii uiti pe toti cei care te-au iubit. uiti locurile in care ai stat. stergi tot, uiti ce s-a intamplat ieri sau ce ai spus acum doua zile. uiti fiindca trecutul iti arata ca multe lucruri se pot repeta, ca si intamplarile pot ajunge din nou in viata ta printr-un cerc caruia i-ai dat voie sa se roteasca. si constati ca n-ai invatat nimic, nicio lectie. sau poate ca asta e lectia, acest gol urias spre care privesti acum. tu vrei din 30 de zile 30 de zile doar pentru tine acum. si nu mai vrei telefoane si nu mai vrei zambete si intrebari si propozitii care nu-si au rostul si care nu mai spun nimic in afara de ceea ce a existat candva. zero energie si cate un vis complicat pe seara. datoria ta e sa te faci bine si sa faci bine. datoria ta e sa mergi din nou descult pe iarba, datoria ta e sa te uiti la soare in fiecare zi, datoria ta e sa pleci. acest vis care acum ti s-a infipt in inima, acest vis pe care il porti cu tine, aceasta imagine cu tine intr-o camasa alba, bucurandu-te de acelasi soare. e dimineata, e racoare, e primavara, iar noi suntem desculti pe iarba stropita de roua. si auzi primavara in jur, ii simti freamatul, ii simti caldura timida care iti atinge bratele. si simti iubirea si ai aceasta imagine cu tine in minte si acum nu mai stii ce sa faci. energie zero, dar te-ai mai inecat si in trecut. te privesti in oglinda si incerci sa intelegi sau incerci sa nu mai intelegi nimic. nu esti doar tu, exista o intreaga lume. nu esti chiar tu, e sufletul tau dincolo de tine. te-ai agatat la nesfarsit de lucruri, fapte si oameni si scrisul te tine de mana. singurul, intotdeauna.

15 December 2014

curaj




am rămas într-un trecut foarte îndepărtat şi care a ţinut foarte puţin. pac. o păcăleală, dar m-a prins. am rămas acolo, ca atunci când ţi se agaţă cămaşa abia cumpărată într-un ghimpe. găseşti ghimpi pe toate drumurile. ce ni se cuvine? ni se cuvin lucruri? ni se cuvin emoţii, sentimente? mă uit la oamenii ăştia cu inimi mari, iubitori, răbdători. unii au mai plecat, unii-şi pierd răbdarea. unii te uită când nu eşti cum sperau, când nu intri în tiparul acela. când nu au atât de multă răbdare. asta doare, asta o să doară mereu. aşa învăţ să cred mai puţin în aparenţe. scriu cu amar, poate trece până la anul. sau poate nu. deşi ceea ce trebuie să fac înseamnă să depăşesc prezentul. cald. târguri de crăciun. mesaje la care am obosit să răspund. nu înţeleg  nimic, ştiu că o să treacă. ştiu că golul se va umple, ştiu că acum e greul care mă ajuta să ies la liman. la liman. apă. cine-ar fi crezut că o să-mi fie frică de apă chiar dacă ştiu să înot?
v-am visat pe toţi, cunoscuţi, necunoscuţi. acum stăm aici, liniştiţi, scriem cu o inimă ruptă, strâmbă. am zâmbit frumos şi tot nu e îndeajuns. trebuie să spui lucrurile potrivite la momentul potrivit. şi puţini te rabdă. realitatea asta e.

ies puţin din această realitate. am obosit s-o modelez sau s-o las să se întâmple. să fiu cumva, să nu fiu nicicum. şi ies, oamenii nu mai au răbdare, trebuie să ai grijă la paşi. nu mă mai sunaţi, nu mai răspund. ar putea să fie linişte de sărbători? pui o cutie, treci dincolo de plastic, zâmbeşti frumos, eşti un cadou. m-am oprit fiindcă mi-ai zis să mă opresc. ţi-am zis să te opreşti şi tu continui. nu vorbim acelaşi dialog, ştii cum sunt conversaţiile în taxi.

nu mai e linişte de multă vreme. ies puţin din această realitate.

10 December 2014

tot despre timp, dar altfel




alte planuri, alte vise. uşor am alunecat spre vechile obiceiuri după ce am întrebat. e bună singurătatea, e bine să fii năuc, să stai singur după ce ştii că cele mai apropiate suflete nu pleacă nicăieri, e bine să stai doar cu tine.

azi e o zi în care aş fi vrut să-i zic unui om: "să ştii că azi e ultima zi în care-ţi mai vorbesc" fiindcă aşa e inima mea de lup, nici nu uită, nici nu iartă şi orice om care a ştiut să greşească, a greşit bine de tot şi-n mintea mea nu va mai fi niciodată altfel. şi esenţa unui om nu se schimbă prea mult aşa cum un om vulgar va rămâne vulgar până la sfârşitul vieţii.

şi pe lângă critica pe care mi-o aduc eu mie, îmi dau seama că renunţ la oameni acum în prag de sărbători, ca şi-n alţi ani, ce moment mai bun să faci curăţenie.

e ultima zi în care-ţi mai vorbesc.  şi mă mai obosesc explicaţiile, neînţelegerile, supărările pe care le produci dacă taci, supărările pe care le produci dacă vorbeşti. vrei înapoi într-o duminică în care era soare, storurile erau trase, era bine şi cald, erai copil. mă consum şi consum din mine fără milă. dar prefer să consum eu şi nu alţii.

şi-aş mai scrie multe fiindcă scrisul nu e şi nu va fi niciodată terapie, ci otravă.

taking back time



după multe zile, după multe luni şi după mulţi ani, îţi dai seama că fiecare om trăieşte în lumea lui, că dacă instinctul îţi spune că e mai bine să nu te mai vezi cu o persoană, e bine să-l asculţi and so on, and so forth. mea culpa de un milion de ori şi pentru un milion de oameni. sigur că e o bucurie să te vezi cu alţi oameni, să cunoşti persoane noi, să îţi faci noi prieteni. dar timpul mi-a demonstrat că oamenii care sunt potriviţi în viaţa ta vin singuri spre tine, că îi va aduce doar ceva ce tu ai făcut şi nu faptul că te-ai dus tu spre ei.ceea ce ne aduce înapoi la teoria potrivit căreia doar atunci când trăieşti în prezent, concentrat asupra proiectelor tale, vei atrage alte persoane în viaţa ta.

m-am dus spre oameni, nu întotdeauna cei potriviţi. au venit spre mine, nu întotdeauna cei potriviţi. mă bucur că în ultimul an am ştiut să spun "nu" de multe ori, mi-a plăcut să mă izolez şi să nu îmi calc pe inimă pentru alţi oameni.

îmi iau înapoi timpul pe care l-am oferit doar fiindcă alţii aveau nevoie de ceva. fiecare dintre aceşti oameni s-a făcut nevăzut când n-au mai avut nevoie de oricare ar fi fost acel lucru, să îşi descarce sufletul, să vadă dacă nu cumva îşi pot schimba prezentul cunoscând alţi oameni, folosindu-se de ei prin "testare".

ori e urât să testezi oamenii aşa, e urât rău de tot.


05 December 2014

să nu uiţi


de dimineaţă am lăsat un post-it pe laptop. mai ştii? mi-am notat să nu uit de mine. simplu, cu cerneală albastră pe un font verde. să nu uit, la şapte, la opt, la miezul nopţii sau spre dimineaţă. la orice oră m-aş întoarce, să nu mă uit.

o cafea, la şase, şase şi jumătate. Gayatri Mantra ca să-mi aduc aminte că nu suntem doar noi, că nu sunt doar eu. că împreună cu mine respiră alte câteva miliarde de oameni. că am uitat, că ne-am uitat.

nu mai e linişte. nu mai e linişte de multă vreme, de când uşile de la lift se deschid sistematic, după un program ştiut numai de ele, dar întotdeauna cu o nemulţumire care străbate cu ecou toate cele opt etaje. nu mai suntem nici aproape de pământ şi de atunci nu mai e linişte.

sunt oameni care încearcă să îşi ascundă teama de linişte vorbind tare, vorbind foarte tare, exagerat de tare. liniştea ta se destramă atunci, aproape că le simţi vocile ca o unghie care îţi zgârie încet pielea de la încheietura mâinii. îi laşi să strige, te-ai obişnuit deja cu ideea că nu mai e linişte.

nu mai e linişte nici pe străzi, de foarte multă vreme. de când fiecare a decis că se grăbeşte către un punct anume sau că, pur şi simplu, se grăbeşte. nu mai e linişte nici de când oamenii au început să fie nemulţumiţi şi-au început să-şi exprime nemulţumirea cu voce tare. şi ce lucruri frumoase am putea face în linişte.

aud cum fierbe apa, înainte să fie gata cafeaua. atunci, chiar dacă se întâmplă rar. nu mai e linişte fiindcă întotdeauna vei mai lăsa o voce să existe în apropierea ta. nici de propria-ţi voce nu scapi fiindcă ea însăşi se teme de linişte.

şi câte lucruri frumoase am putea înfăptui în linişte. şi nu mai e linişte şi fiindcă fiecare om vrea ceva de la alt om. şi nu e linişte nici când ne scriem, grăbiţi, tastând apăsat, şi închizând fiecare uşă aşa cum am ajuns să închidem uşile de la lift. cu nemulţumire.

01 December 2014

I think but I'm not sure

Geffen Rafaeli
Povestesc cu Edi la un ceai despre cam tot ce-am făcut până acum în materie de "eu vreau să creez, eu trebuie să creez". Să cazi într-un soi de rutină ameţitoare şi să crezi că nu mai poţi face mare lucru e foarte uşor. Desigur, asta vine cu timpul şi e nevoie de mult "exerciţiu".

Nu ştiu dacă fac bine ceea ce fac. Privesc în urmă şi ştiu că nu e suficient. Văd greşelile. Văd temerile. Şi mă gândesc, pe de o parte, că altfel nu aş fi ştiut să le fac. Şi totuşi, cea mai mare eroare e să nu aplic ce învăţ. Am învăţat teoria şi n-am avut cum să o aplic.

Să mă trezesc dimineaţa şi să îmi spun că azi pot mai mult. Fiindcă multă vreme, mult prea multă vreme, dimineţile şi serile n-au fost decât momente în timp, ore în care nu-mi mai aminteam ce am făcut.

Lucrurile trebuie făcute bine şi să aibă acea substanţă care nu vine decât din grija faţă de ceea ce faci. Am mai ieşit la suprafaţă şi în trecut, ies şi acum. Continui. Ceea ce fac poate fi greşit şi insuficient, dar nici fără nu ştiu să fiu. Aşa că le fac fiindcă trebuie să existe. Nu fără teamă, nu fără griji. Dar muncesc să mă eliberez. Respir adânc şi-ajung din nou la mine.

E important să ştim să luăm uneori alegerile bune, comparându-le cu cele din trecut. Şi să ştim că enorm de multe depind numai şi numai de noi. Şi, totodată, să fim recunoscători şi bucuroşi de oamenii noi şi frumoşi pe care viaţa ni-i scoate în cale.

Ce mai cred eu azi că e întâmplător? Cred că ceea ce lăsăm să se întâmple fără să facem nimic. Mereu mi-am imaginat viaţa ca pe un ocean întins. Dacă tu nu mişti niciun deget, ori te îneci, ori faci pluta toată viaţa, fără să faci în jurul tău nici măcar cel mai firav val. Dar dacă tu înoţi, dacă ajungi în locuri noi, cercurile de apă se vor întâlni cu alte cercuri de apă. Nu întotdeauna trebuie să înotăm de unii singuri, dar întotdeauna trebuie să ştim să ne menţinem singuri la suprafaţă.

26 November 2014

răni

am descoperit zilele trecute în mine o rană, o plagă deschisă, o gaură care nu s-a închis, ceva ce sângerează intern. de fapt, o hemoragie internă pe care m-am prefăcut că nu o simt. numai că răul, când începe să se manifeste, îşi arată toţi colţii deodată şi te culcă la pământ.

iar eu, cu această rană, nu mai pot să trăiesc. mă arunc spre necunoscut fiindcă deşi nu ştiu dacă în braţele necunoscutului îmi va bine, acum mi-e rău. acum, acum când vă scriu, mi-e bine, dar mi-a fost rău. şi ştiu, fiindcă trecutul m-a învăţat, că răul poate să muşte adânc, poate să frângă, poate să distorsioneze realitatea destul de mult. nu mai stau să fac ordine, fiindcă am o frică în mine de care nu pot scăpa decât înlocuind-o cu o mare nebunie.

şi-n nebunia asta vreau să mă scald, pas după pas, ca-n cea mai răcoritoare mare în care am intrat vreodată. nu e om care să plutească pe nori zi de zi, dar nici om care să aibă deasupra lui constant nori de ploaie nu vreau să devin.

niciodată, dar niciodată, să nu uitaţi cine sunteţi şi ce puteţi să faceţi. şi dacă nu mai ştiţi, mergeţi să descoperiţi.

        pleasure                                 -              flow                  -                        meaning

25 November 2014

corpus of work. unfocused




nu pot să-ţi descriu câte lucruri îmi par astăzi lipsite de sens. şi nu pot să-ţi ascund că mă simt mai pierdută ca niciodată, deşi văd că drumul ăsta e presărat cu lucruri bune, cu oameni buni, cu întâmplări frumoase. aş vrea să nu-mi pese. aş vrea să nu am în faţă un "must" pe care nu-l pot defini. nu ştiu cum să ajung ACOLO. aş vrea să nu simt că trebuie să ajung acolo. uit, de la o zi la alta, cine sunt, ce vreau. uit, între o criză de rinichi şi o durere de spate, cine sunt, ce vreau, unde merg. mă uit.

mă uit cu totul, dăruind din cine sunt altora. să vorbeşti prea mult înseamnă să-ţi toceşti instinctele de luptă. nu-mi pare rău că dăruiesc. dar aş vrea să ştiu cum să-mi dăruiesc mai întâi mie. mi se pare de multe ori că nu merit un cadou. că nu merit să-mi fac un cadou. că un anumit răsfăţ nu trebuie să mi-l acord fiindcă încă nu am făcut suficient de mult. că nu ştiu suficient. că nu ştiu ce să fac.

presiunea lui 2014, nimic nou. nu putem să "ardem etapele". nu, nu putem. îmi construiesc acel body of work. fac o schimbare. o nouă încercare. e un crossover. dar trecem cu toţii prin aşa ceva. asta e doar consecinţa îndepărtării de mine însămi. eu continui fiindcă eu doar aşa ştiu, cel puţin până acum, să exist.


24 November 2014

end of the year

luna noiembrie a devenit, chiar şi pe final, una dintre cele mai stranii. fiindcă da, bilanţul ăsta, nu la fel de complicat ca unul contabilicesc, rămâne totuşi unul destul de greu de descâlcit. unele lucruri au rămas la fel, altele s-au petrecut fără să pară că au vreun sens. e adevărat că nu mai sunt aceeaşi persoană de la începutul anului. mai bună, mai rea, nu ştiu. par să se fi clarificat unele aspecte. s-au încurcat şi încâlcit altele. voi cum staţi cu acest bilanţ? sunt tare, tare curioasă.

am văzut că încă mai am obiceiul nesănătos de a spune da când vreau să spun nu. de a nu mă pune pe mine pe primul loc, de a nu mă mai gândi la ce vreau eu. şi-am descoperit zece feluri noi prin care poţi sta pe loc. e adevărat, am observat că modul de lucru în anumite privinţe s-a îmbunătăţit şi că asta vine atunci când filtrezi cu succes informaţia, când te autoeduci, când ai timp să faci un lucru aşa cum trebuie. altminteri, printre picături, greu se fac lucrurile.

am devenit un şoarece de bibliotecă. şi aproape toate cărţile citite (cu excepţia a două dintre ele - slavă somnului, mulţumesc, alice munro, nu daţi cu pietre) au orânduit lucruri pe care altfel n-aş fi ştiut să le aşez la fel de bine. şi nu mi-am dat seama de această transformare decât în timp, peste luni bune de zile în care nu doar lista lecturilor s-a schimbat, ci şi felul de a citi, de a scrie şi de a înţelege.

şi, cum deja îmi place să spun, după "Amalia respiră adânc", nicio piesă de teatru nu va mai fi la fel. îmi lipseşte ordinea din multe aspecte ale vieţii. această microboală cu care ne confruntăm noi tinerii: lenea. procrastinarea. muncesc mult, dar nu cum trebuie. n-am avut curaj, în anumite momente ale vieţii, să iau anumite decizii. nu mi-am croit eu un drum după nişte tipare pe care să mi le scriu singură. le fac acum şi, nu o să neg, it's easier if you start early. dar e bine şi acum. toate la un timp al lor, dar toate la timpul prezent.

paul auster, invizibil, asta am zilele acestea în geantă. o carte excepţională, cumpărată cu 3 lei. au cărţile o viaţă a lor, iar după ce ajung la maturitatea târzie, sfârşitul lor într-un anticariat e inevitabil. deşi la noi rămân pe raft ani de zile şi sunt reeditate cărţi care nu prea ar mai trebui să vadă lumina zilei şi în niciun caz în atâtea mii sau zeci de mii de exemplare. dar şi regulile editoriale au neregulile lor. să nu fim cârcotaşi din prima zi a săptămânii.

tot despre alegeri e şi Sunset Park. şi citind despre cum uneori astfel de alegeri care la momentul respectiv par singurele posibile ajung să ne contureze viaţa într-un fel care să nu ne mai mulţumească mai târziu, îmi reamintesc de acest bilanţ.

nu pauze caut, ci îmbunătăţirea mai multor aspecte ale vieţii mele. şi o schimbare, am observat cum în viaţa mea au intrat oameni noi, oameni la fel de frumoşi. dar pentru mine e semn că şi eu m-am schimbat sau că trebuie să mă schimb mai mult, în mai bine, să fiu astfel în continuare inspirată de ceea ce ei aduc cu sine. azi mă gândeam că aş vrea să văd cum se construieşte o lucrare de typography. să ştiu cum se face, de la zero. sunt multe lucruri pe care le-am învăţat, sunt multe decizii pe care le-am luat, bune şi rele, dar multe. anul acesta am reuşit, cumva, să nu am inima frântă, să nu mai fiu nevoită să pun plasturi. am ieşit la timp dintr-o istorioară pe care acum n-aş şti s-o definesc. am ieşit la timp înainte să devină din nou stâlcită. i-a trecut, în câteva luni, cu multă ciocolată şi multe cărţi. toamna-iarna aceasta mohorâtă şi umedă m-a toropit cu totul. vă veţi aminti însă că şi de căldura verii mă plângeam la fel de mult.

cert e că în noul an intru cu nişte lucruri pe care în curând le voi tăia de pe listă. iar asta înseamnă aproape zero întâlniri cu alţii oameni, zero cafele, zero beri, zero poveşti. fiindcă e vreme şi de toate acestea. vreau să vă ştiu bilanţul. şi sinceritatea.

21 November 2014

exerciţiu de sinceritate


Când sufăr, eu nu spun "acum sufăr". Spun că mi-e bine, dar că am nevoie de o pauză şi că cel mai bine e să mă răsfăţ. Ceea ce fac, de fapt, e să opresc orice activitate care-mi prieşte şi să revin la obiceiuri proaste. Acum nu mai sufăr fiindcă ştiu ceea ce am scris mai sus. Şi mai ştiu şi că nu am de ce fiindcă tot ceea ce nu s-a întâmplat a fost din vina mea. Privesc cu încredere spre viitor. Nu v-am mai scris de mult, nu v-am spus de nişte lucruri bune care s-au întâmplat. De ceea ce poate pentru mine, până acum, e cea mai mare reuşită personală şi profesională legată de WOLF 25. Şi, în acelaşi timp, e mică. Fiindcă nu există un drum care să urce de la sine. Dacă eu mă opresc, totul se opreşte. Dar nu pot să nu mă simt un om binecuvântat când îmi dau seama că ori de câte ori îmi apropii lupul de suflet, se apropie de mine şi păşesc în viaţa mea oameni pe care nu i-aş fi cunoscut altfel. E o minune şi sper şi-mi doresc ca aceşti oameni să-mi fie aproape şi să existe în viaţa mea şi peste zece ani.

Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care mi le-a spus cineva a fost că trăiesc cu capul în lumi ca cele de mai jos. Că nu văd dincolo de ele. Puţine lucruri au mai durut, pe urmă, la fel. Fiindcă să loveşti în ceea ce un om iubeşte şi îşi doreşte mult, să încerci să îi nărui un vis e unul dintre cele mai dureroase lucruri. Evident, eu am continuat să visez până când am ajuns să lucrez pentru WOLF 25 în propriul atelier. Cu chirie, la aproape o oră distanţă de job, dar exista. Acum îmi readun forţele şi reîncep, după o pauză luată din motive atât personale, cât şi financiare.

Ce voiam să spun este însă că am reuşit, am continuat să visez, chiar şi atunci când, rând pe rând, unii oameni mi-au zis că n-am nicio şansă. Ştiu azi că nu banii contează, deşi uneori lipsa lor te poate ţine pe loc mai mult decât ai vrea. Ştiu că atunci când îţi urmezi visul, viaţa ta se aşază exact aşa cum trebuie. Mai sunt zile în care nu mai văd nimic. Iată, au trecut luni în care n-am privit către mine. În mintea multor oameni visul tău poate să pară oricum de la prostesc până la amuzant sau imposibil. Contează doar cum îl vezi tu.

Yohji Yamamoto Boutique, Antwerp





Schoenen Verduyn, Kortrijk, Belgia
Iar reuşita cea mai mare s-a întâmplat. Viaţa mea s-a schimbat complet atunci când am început să îmi urmez visul, oricât de mici mi-au fost şi îmi sunt încă paşii. Dar continui. Şi darul cel mai mare şi cel mai semnificativ e compus din toţi aceşti oameni minunaţi care au ales să îmi devină şi prieteni şi care mi-au îmbogăţit viaţa şi m-au făcut un om mai bun. Nu i-aş cunoaşte dacă nu ar exista WOLF.

Încă puţin şi suntem acolo. Pe final de an, încep să tai de pe listă nişte proiecte care s-au născut în această toamnă şi care trebuie să existe. Dar, despre ele, abia după ce le tai efectiv după listă şi le duc la bun sfârşit. Doar e România lucrului bine făcut, nu-i aşa? :)



Cert e că o să-mi amintesc întotdeauna de lucrurile care m-au ajutat să înţeleg ce contează cu adevărat în viaţă. Sunt la începutul drumului, chiar dacă, teoretic, am început proiectul acum doi ani. Ştiu oameni care încearcă din răsputeri, muncesc zi de zi, pentru a-şi vedea împlinit un vis similar. Nu e uşor, dar cred că asta face parte din test. Nu cred că sunt ca unul dintre pictorii dintr-o nuvelă scrisă de Erich Schmitt, cel care picta tablouri pe care nu le cumpăra nimeni. Am primit aprecieri şi critici deopotrivă. Le-am digerat, le-am lăsat să se aşeze, am învăţat din toate. Am ajuns în punctul în care aprecierile câştigă. Şi, cum bine îmi spune omul care a făcut WOLF să arate aşa cum arată astăzi, înapoi nu mai am voie să merg.

Prin urmare, tot înainte. Fiindcă ceea îmi doresc să se întâmple azi se va întâmpla cândva. Poate peste zece ani. Dar azi există ceea ce îmi imaginam acum cinci ani. Casa mea, de exemplu. E o casă la care mai am de plătit 17 ani. E o garsonieră într-un bloc, nu vă imaginaţi ceva uriaş. Multă vreme am minimizat toate realizările. Mi se păreau mici, mult prea mici, le lăsam să mă apese. Trăim într-o eră în care validarea din exterior pare să conteze. Trebuie să câştigi un premiu, trebuie să scrie undeva că ai făcut cutare lucru. Nici interviurile, multă vreme, nu contau. Până când mi-am dat seama că eu sunt acolo, că eu sunt cea care răspunde acelor întrebări. Abia de jumătate de an le văd aşa cum sunt. Şi fac acest exerciţiu în care îmi dau seama că tot ce am făcut contează. Fiindcă le-am făcut aşa cum am ştiut, cum am putut, fiindcă nu am renunţat. Fiindcă am ales să am ritmul meu care să mă ajute să nu detest ceea ce azi fac din pasiune.

Şi, ce e mai important, fiindcă am reuşit să nu mai fiu aspră cu mine. Să ştiu că pe acest drum nu poţi merge înverşunat, ci doar cu inima deschisă. Iar asta, din nou, a venit după multe experienţe şi după multe concluzii. Şi câte mai am de învăţat! Fiindcă din învăţat nu ne oprim niciodată. Dacă ne oprim, îmbătrânim subit. Dacă renunţăm, ceva în noi piere.

Scrisul şi WOLF 25. I'm that simple. And I love it. Şi cine ştie ce o să fie peste zece ani. :)

20 November 2014

poveste



e a nu ştiu câta zi la rând în care ploaia cade exact la fel, răsună exact la fel, în acord cu mine. e bine.

19 November 2014

regret toate zilele în care nu am zâmbit



la final de zi, la final de an, ajung la această concluzie. că cel puţin în a doua jumătate de an nu am mai zâmbit la fel de mult, că s-au încheiat lucruri, dar că s-au născut altele. cel mai important e însă că am înţeles ce am, cu adevărat, de făcut. probabil că nu aş fi ajuns fără toate acele zile în care nu am zâmbit, nu?

şi muzica m-a sprijinit în mii şi mii de feluri. îi sunt datoare. îmi amintesc de mine în vremuri mai bine, îmi amintesc de un alt eu pe care l-am uitat, un eu care îndrăznea, un eu care cucerea. şi oricât îmi e azi de greu fiincă am uitat să fiu cum eram atunci, sap după mine şi ştiu, chiar ştiu, că mă voi regăsi.

18 November 2014

ea



în ziua aceea în care i-am simţit prezenţa
am învăţat să merg înapoi
am ştiut să fac paşii invers
să rescriu un traseu
un memorial al durerii
e mai bine aşa
privind spre trecut, poţi chiar să uiţi.
am ajuns înainte de a te fi cunoscut

13 November 2014

ana-continuă

eu sunt ana
şi ana te iubeşte până în ziua în care
nu te va mai iubi
fiindcă nu i-ai mai răspuns
la o întrebare
atât de simplu se termină uneori lucrurile
nici nu e nevoie de argumente
pro şi contra
e nevoie doar să uiţi
să priveşti în altă parte când
ea, îndrăgostită,
îţi va arăta pe fereastra o pasăre,
iar tu, plictisit,
o vei ruga să nu-ţi întrerupă lectura.

07 November 2014

etc.

tristeţea asta e bună, azi parcă s-a terminat cu adevărat ceva, deşi nici eu nu ştiu ce. ce resorturi ai trezit în mine, ce m-a făcut să fiu azi mult mai diferită decât cea care eram ieri?

ce s-a schimbat atât de profund şi cum definim această linişte? simt, îţi jur că simt, că ceva s-a terminat pentru totdeauna.

şi e o tristeţe ca după un om drag care nu a plecat de tot, ci doar un pic mai departe. şi parcă mă văd pe mine din nou, e bine aici şi nu mai e bine.

mi-e frică, ce prostie, de lucruri pe care pot să le fac, pe care ştiu să le fac, de lucrurile care mi s-ar potrivi mănuşă.

şi de tine nu mă pot desprinde decât prin nescris, dar asta ar durea infinit mai mult decât să ştiu că nu m-ai văzut cu adevărat niciodată şi nici eu pe tine.

iubindu-i pe alţii, ne-am iubit pe noi.

05 November 2014

note to self

arta ne expune, am ascuns-o. descoperindu-mă prin ea, mă descopăr

ca să



casa în care aş vrea să locuiesc, iată. e un spaţiu în care, la fel de bine, ar putea să nu existe nimic. doar absenţa-prezenţa ta să fie, să o pot simţi. să ştiu că uneori te vei întoarce la fel de liber cum ai ales să nu vii niciodată.

am înţeles însă că până la întâmplările pe care ni le dorim vii, avem de mers, avem de străbătut dureri, avem de plâns. avem de crescut în noi urmele lăsate de alţii, avem de scos binele afară şi de dat răul la o parte. orice-ai face, să nu te faci un om ursuz. prin orice-ai trece, să nu laşi noroiul să-ţi împotmolească privirea şi sentimentele.

curăţă. respiră. şi ia-o de la început.

arta contemporană trebuie să fie periculoasă, ce spui de asta?
arta contemporană trebuie să doară, de asta ce crezi?

aici ar fi linişte fiindcă pe mine mă deranjează mult zgomotele pe care le face liftul. mici lovituri care-mi amintesc că încă nu sunt unde mi-aş dori să fiu.

să fii, să rămâi, să exişti. şi-n acelaşi timp să fii conştient de menirea oricărui om, de datul şi blestemul fiecăruia, acela de a merge mai departe.

aruncarea din paradis e sfârşitul copilăriei, spune cioran.

pe mine nu m-au întrebat, şi cred că nici pe tine, dacă vrei să se termine totul.

aşa că acum ne doare şi suferim în tăcere, umbre ale unor roluri pe care nu vom ajunge să le jucăm niciodată. nu aşa cum trebuie. vom fi poate prea teatrali, în încercările noastre, mereu eşuate, de a ne plăti la timp facturile. şi nu vom înţelege nimic. şi o să ne doară fiecare mişcare şi-o să ne ruşinăm că vrem să ne întoarcem la sânul matern, să fim mici, să ne ia cineva în braţe.

sunt zile în care nu mai înţeleg nimic din tot ceea ce până acum ar fi trebuit să cunosc. nu te pregăteşte nimeni pentru nimic, iar surprizele vor exista până la sfârşitul vieţii. dar eu cred. eu cred că, mai devreme sau mai târziu, ne va fi tuturor mai bine.

nu ştiu când începem să uităm că e totul o joacă. şi când începem să ne scrijelim unii altora cele mai urâte răni şi să ne spunem cele mai urâte cuvinte. şi-atunci devine totul de neiertat şi de neuitat.

dar e totul o joacă şi trebuie s-o facem să fie frumoasă. ce mult aş vrea să pot iubi aşa tot timpul. absenţa-prezenţa omului să fie obişnuinţă, libertate. şi joacă.

04 November 2014

note to self

nu există timp de dat, nu există timp de sperat
există doar timpul în care iubeşti şi eşti iubit
în care lucrezi
în care nu visezi la ceea ce ştii că nu se va întâmpla vreodată
în vreme ce din mâna dreaptă îţi curge sângele -
speranţa pe care nu vrei s-o laşi să moară
omoară toate celelalte speranţe.
nu există timp de împărţit, de făcut astfel cadou
celui care priveşte pe fereastră
când tu îi vorbeşti
şi nu te vede
şi nu te aude

ce bine e



să deschizi ochii şi aceeaşi realitate, ca o apă rece, să te lovească în faţă. dacă nu te-ai învăţat minte luni, poate pricepi marţi. iată. numai de mine am nevoie în vreme ce-aş folosi din timp pentru un necunoscut, fermecată din nou de tot ceea ce încă nu cunosc despre el, prinsă mai apoi de-o capcană care-l va ridica pe un piedestal. iamamiwhoami. şi, totuşi, poate nu. acum eu sunt străinul care mă farmecă şi care-mi merită tot timpul şi toată atenţia. eu sunt străinul care trebuie descoperit.

am aşteptat răspunsuri, rânduri, cuvinte spuse orişicum. ori să aştepţi, înseamnă să oferi din tine fără să ştii, să umbli pe străzi simţind că-ţi lipseşte o mână, ba un picior. n-aş fi crezut că timpul oferit doare. dar nici n-am să mai pot uita ce-a spus murakami despre el.

tot timpul meu e doar al meu. ce greşeală ar fi să mă îndrăgostesc acum din nou. şi, în acelaşi timp, ce potrivit ar fi.

03 November 2014

5

obosisem tare, obosisem cumplit. pe la prânz am ieşit să mănânc o supă. o supă mâncată pe fugă, dar bună. o supă de zece minute şi preţ de cinci lei. mi-a fost frică de toate lucrurile în acelaşi timp şi deopotrivă. ţie de ce ţi-e frică într-o zi de luni? ţie ţi-a fost vreodată frică, frică de tot şi de toate? eu cred că da. te văd din nou, te văd cum te îndepărtezi de ceea ce există, de ceea ce e aici. eu trăiesc între vis şi realitate şi uneori alunec mai mult înspre vis, dar mă agăţ cu unghiile de realitate, cât pot de mult. te văd cum te îndepărtezi de tot ceea ce ar putea să te ţină de mână. şi ţi-e frică de tot şi de toate. supa noastră cea de toate zilele şi uitare sunt toate. nu-mi mai amintesc nimic despre nimeni şi, într-un fel, e bine. că ţi-ai antrenat mintea să uite, sufletul să respire din nou. că ai făcut curat aşa, chiar şi când nu voiai ai. dar în zilele de luni, în zilele în care e greu să respiri fiindcă ai o cumplită durere de cap, ţi-e frică din nou de tot şi de toate.

30 October 2014

superstitions, they come




ce poţi face cel mai bine pentru tine e să faci ceea ce e mai bine pentru tine. ceea ce ştii că trebuie şi te sperie. fiindcă asta înseamnă să întorci spatele lumii şi să devii cu adevărat responsabil, să înţelegi ce poţi, să îndrăzneşti mai mult, să te supui oprobriului public.

29 October 2014

A2

tricoul cu dungi
puloverul cu dungi luat pe deasupra
ai vrut să le dai jos
a apărut individul ăsta
a doua zi trebuia să plec devreme
"Să te machiezi şi tu puţin"
n-am mai călătorit niciunde
peste podul fantastic pe care l-au construit
între budapesta şi paris
cumva prin inima Transilvaniei
l-am văzut în vis atunci când acel individ
necunoscut
ne-a întrebat
dacă nu ştim pe unde trece
autostrada.

maturitate

maturitate. primele impresii proaste
nu mă mai interesează nicicum
faptul că mă uiţi de pe o zi pe alta
nu mă mai interesează deloc
mă-ntrebi, iar eu îţi răspund
fiindcă
aşa am fost crescută
la bună ziua răspunzi cu bună ziua
la nu-mi pasă nu mai răspunzi deloc

28 October 2014

Revelaţia Binelui

Am azi revelaţia binelui. Oare aş putea să-ţi explic? Mă simt un om bogat, un om bogat sufleteşte. Mai bogată ca niciodată. Am în viaţa mea nişte oameni extraordinari. Oare când am încetat să mă minunez de ei, să-i uit? Pe unii ştiu că i-am uitat când i-am cunoscut mai bine. Zâmbeşti, nu? Da, iată că în cazul unora pasiunile nu reuşesc să-i facă să strălucească tot timpul sau la infinit. Dar cunosc, iată, nişte inimi incredibile, nişte suflete pe care doar frumosul le hrăneşte, oameni sensibili, oameni care îţi luminează dimineţile, orele, serile. Şi am bucuria, chiar bucuria, de a-i cunoaşte pe unii dintre ei de ani de zile şi îi văd, sunt încă aici, se hrănesc prin creaţiile lor. Trebuie să continuăm să ne mirăm de oameni, să ne exaltăm inimile precum nişte copii fiindcă am fost copii şi e bine să rămânem copii până la sfârşitul vieţii.

Şi spun asta după ce am citit toate întrebările lui Cioran şi toate întrebările lui Ionesco. Nu voi mai scrie niciodată Ionescu din respect pentru un scriitor care a făcut foarte bine că a plecat din România. O ţară care nici acum nu ştie să-l aprecize, nu ştie să se minuneze.

Ce frumoşi sunteţi. Au scris unii filozofi şi psihologi că minunându-ne de ceilalţi ne vedem şi pe noi mai frumoşi. Foarte bine, aşa să fie, aşa să creştem. Mă văd doar recunoscătoare azi. Vreau ca proiectele acestea pe care le fac să crească, văd cum scrisul a căpătat în sfârşit sens, cum există plin, aici, prezent, cum e un ax pe care nu-l înţelegeam înainte. Cum îl recunosc şi cum mă recunoaştem şi cum reuşim să fim, în final, într-o simbioză perfectă.

27 October 2014

curierat rapid



astept o carte
o joaca de-a bibiliotecara, firmin
oamenii astia nu stiu pe ce lume traiesc, dar ei nu traiesc
trimit e-mail-uri in care iti spun ca poezia se marunteste
cu un topor tocit
- ca sa doara mai tare -
ei sunt inventatorii lucrurilor care nu vor exista niciodata
de ce nu spui ca nu ma iubesti
fiindca deja iubesti atat de mult
la fel cum si eu iubesc
ai mainile in trecut si astepti un viitor promis
eu inteleg tot
din iubire nu mai zic nimic fiindca macina oricum
tacerea
suficient incat sa imi dau seama
ca daca mai fac un pas m-as putea prabusi
cenusa
n-as vrea ca din mine sa nu mai ramana nimic
as vrea ca undeva sa ramana scris cat te-am iubit
stii cum sunt unele statui
intoarse cu privire catre ceva ce noi nu vedem
ai mainile si inima in trecut
niciodata ale mele
niciodata in prezent
ce rau imi pare ca pentru o vreme indelungata am lipsit
poate ca
dar spun prostii
astept o carte
care nu mai vine
un curier care pana la urma poate ca imi va aduce un teanc de carti
"toata aceasta filozofie nu-ti va folosi la nimic"
un serviciu de curierat rapid
si inteligent

ce-ai putea să-mi spui azi

www.m12.ro
ce-ai putea să-mi spui azi? omul se îndepărtează de el însuşi prin tot ceea ce construieşte. îşi fabrică până la cel mai mic detaliu propria viaţă încât ajunge să nu o mai trăiască şi să nu mai fie a lui. ce-ai putea să-mi spui azi? că are rost să scriu numai dacă am ceva de spus.

am povestit aseară despre cum oraşul ăsta te creşte, dar te şi macină totodată. nu mi-a trecut niciodată prin minte că asta o să mă formeze, că nu ar trebui să vreau "să mă formez aici". sau poate că am uitat, odată cu trecerea timpului, mai ştii? şi, oricum, ce ai putea să îmi spui azi?

au trecut opt ani, răul şi binele s-au întâmplat deopotrivă. mă uit la oamenii pe care admiraţia faţă de natură îi ţine încă aproape de copilărie. e o naivitate pe care am pierdut-o, zdrelită de înjurăturile taximetriştilor, într-un oraş care o să te facă un om mai puternic şi un om mai slab, într-un echilibru şi un dezechilibru perfect. dar dacă ne luăm după Cioran, cine nu a suferit aşa nu a trăit cu adevărat niciodată. ajungi mai apoi să nu mai suporţi depărtările fiindcă oraşul ăsta te şi leagă. nu de oameni, cât de senzaţia că tu nu mai poţi fi tu decât aici, că te primeşte cu nişte braţe de străin, aşa cum te-a obişnuit dintotdeauna. friendship with good coffee. some benefits.

n-am făcut totul. m-a făcut să cred că nu pot face atât de mult pe cât pot face. şi, iată, în cel de-al doisprezecelea ceas, înainte să ne luăm la revedere, înainte să mă pregătesc să rup definitiv legăturile cu un oraş care, într-adevăr, m-a format, îi mai fac o promisiune. hai să încercăm împreună. eu voi munci mai mult, tu-mi vei arăta că am un loc aici, că îţi pot oferi ceea ce ştiu să creez, că tu ştii să primeşti ceea ce am să-ţi ofer.

să facem pace, înainte de o nouă revoluţie. un ultimatum pe care îl dau oraşului, pe care mi-l dau mie. despite its good coffee. and some of its benefits.

te mint, să ştii. dar ce ai mai putea să-mi spui azi? visez deja la bagaje făcute, la un bilet de avion cu o destinaţie nouă, către ţara a cărei limbă încă mai sper că n-am studiat-o în zadar. poate că, de fapt, locul ăsta a devenit prea bun cu mine. poate că s-au aşezat multe şi nu-mi dau seama. dar ce ai mai putea să-mi spui azi?

poate doar ce crezi despre oraşul ăsta, la o cafea.

24 October 2014

no picture is needed


Universul mi-a oferit aseara, pe tava, ceea ce cu doua zile inainte spuneam ca vreau. Iar eu i-am raspuns: "Multumesc, nu acum". Suntem croiti dintr-un material care va continua sa fie plin de mistere pana la sfarsitul vietii.

Plec din Bucuresti intr-un weekend care se anunta plin de evenimente. Plec, poate gasesc raspunsuri. Dar plec si muncesc in continuare. Plec cu o minte deloc odihnita, dar stiind ca stiu tot ce trebuie sa stiu pentru a continua, pentru a merge mai departe.

Plec stiind ca pot sa uit si ca pot face sa-mi fie mai bine. Plec sa primesc o imbratisare calda si sincera, unica pe lume. Plec cu dor, ma intorc cu asteptari si bucurie. O agenda noua, schite noi, planuri. In lista sunt trecute intalniri, interviuri, proiecte. Azi predau o parte dintr-un proiect, pana ma urc in tren. Azi raspund la e-mail-uri.

Ma descurc bine cu scrisul, cu astfel de lucruri. Imi amintesc de o vreme in care ma descurcam mai bine cu mine. Nu imi dau seama nici acum unde anume am gresit. Nu-mi amintesc, ce pacat ca nu am scris, ce faceam atunci ca sa-mi fie bine.

Dar merg mai departe, nu am o alternativa. Poate sa-l las putin pe Ionesco deoparte, prea imi citeste in suflet.

Nu e secunda sa nu ma apese amintirea unor intamplari pe care le-am pus pe primul plan, dandu-ma la o parte. N-am vazut ca ridic ziduri de netrecut intre mine si celalalt. Si le-am construit atat de bine ca niciunul n-a mai stiut sa treaca dincolo.

Asa se croiesc, uneori, despartirile, cand o poveste nici macar n-a apucat sa fie scrisa. Cu ce ma hranesc? Cu cerneala, iata. Ma gandesc la dragul meu prieten care acum lucreaza. Ma gandesc la buna mea prietena care acum viseaza. Ma gandesc ca lucrurile sunt asa dintr-un motiv anume.

Ma gandesc la Shameless Maya pe care am descoperit-o seara trecuta si care ma distreaza teribil. Si-a facut un plan bun. Daca as fi "shameless" - ea foloseste termenul in sens de "neinfricat", mi-as lua un caine, nu m-as mai abate de la decizii, as face zi de zi lucruri de care ma tem, fara sa mai tin cont de judecata altor oameni.

Incet, le fac. Stiu insa ca cel mai usor si concret lucrurile se fac pe negandite. Spui "da" cand teama iti sufla la ureche sa spui "nu". Magic happens.

add




sincer, doar munca are sens zilele acestea. singura palpabila, singura care depinde de tine si singura de care depinzi. sunt omul din titlul lui Papini, "Un om sfarsit", dar renascut.

aduc o completare citatului pe care-l vad adeseori pe Internet, cel al lui Bukowski: "Find what you love and let it kill you". So you could live again.


22 October 2014

nimic din


pe cat e de coplesitor, pe atat e de bine ca nimic din ceea ce faci sa nu ti se para suficient sau suficient de bun. cum altfel ai putea sa cresti?

imi dau seama ca cercul in care ma invart cere mai mult, insa in orice context increderea ta e cea care iti va asigura sau nu reusita.

obosesc zi de zi si zi de zi imi regasesc entuziasmul. de parca in mine ar locui doi oameni diferiti, doua capete infierbantate care au pareri diferite, care actioneaza diferit si care, culmea, iubesc si nu iubesc in acelasi timp.

ori sa-ti dai seama de acest lucru e deja o reusita, nu-i asa? renunt sa mai vad viitorul in vreun fel. ma misc in ritmul lucrurilor, le fac sa se intample. vreau tot, fac de toate. poate mediocru, dar si daca inspir doi oameni intr-o zi, e o reusita. poate ca lucrurile vin in timp.

nu vreau aplauze, azi oamenii aplauda la orice, cum spune regizorul andrei serban.

vreau teatru, merg la teatru. vreau carti, citesc zi si noapte. desenez, pictez, fac schite, cunosc oameni, incerc sa uit oameni. interesant ca e la final de zi, de saptamana si de luna, tot aceleasi suflete-pereche le numeri langa tine, le regasesti la un ceai, le recunosti privirile intr-o lumina blanda.

daca devenim in timp media celor cinci oameni cu care ne petrecem timpul, am toate sansele sa devin un om cat se poate de bland si bun.

21 October 2014

uita-te la etichete


trece fara rost. bine, scriem din nou. asa, si? si scriem mai bine si avem idei. bun, nota zece. fericit? fericita? hai ca stau cu mainile legate daca vrei. ma prefac ca pot functiona si asa, fara plamani, fara inima, fara ce mai vrei. merg, papusa in mainile unui papusar. oricum, cred ca mi-ar placea sa iau niste cursuri de actorie. doar asa. doar asa sa vad daca ma schimba cum m-a schimbat dansul. vezi ca un pic s-a ales praful si de atelierul ala cu nina? fiindca a plouat, fiindca la air france a fost greva, stiu ca a plouat mult in saptamana aceea, vezi cum ne pierdem? ma uit in oglinda si nu ma mai recunosc nicicum. stii cum e sa nu te recunosti? exista doua variante: ori nu ti-ai pus niciodata problema asta, ori ti se pare ca esti mereu aceeasi persoana.

sper ca nu ti-ai pus niciodata problema asta. asta-vara spuneam ca o sa asez cartile in biblioteca. acum le asez pe unde pot fiindca sunt din ce in ce mai multe. cand inca mai era cald afara, desi toamna, mergeam la filme documentar, la un festival, si plangeam. am plans trei zile la multe filme si-au facut totul praf in mine. dar e bine sa lasi astfel de lucruri sa te rascoleasca, sa vezi ce mai ramane, sa vezi daca pe urma te mai intereseaza cum arata ultima colectie de la nu stiu cine. nu o sa-ti mai pese chiar daca o sa vrei sa creezi ceva frumos. dar nu o sa te mai intereseze nicio informatie care inseamna multi bani. ai obosit. iti vine sa te bagi in pat si sa stai acolo pana vine primavara sau pana ai vreo idee fantastica.

noroc ca ai idei din-astea. noroc ca te mai ierti, ocazional. ca de iertat, nu prea. noroc cu fata asta, sora ta, singura. noroc cu baiatul asta, fratele tau, singurul. noroc cu oamenii astia care te inteleg, te vad, te accepta. noroc cu binele lor, zilnic, pe care ti-l ofera gratuit. noroc cu ei ca sunt oameni asa de frumosi si te tin acolo unde trebuie. tu crezi ca daca pleci n-o sa-ti fie dor. acum parca a cazut cerul pe tine si, totusi, stii ca e in ordine, stii ca respiri, ca mergi acasa si iei vitamine si-ti treci. ca iar o sa fii intre vis si realitate, ca urmeaza o noua noapte in care vei respira fara plamani si doar cu jumatate de inima.


respir, respira

un interviu aici, un interviu dincolo. revin ca sa nu inteleg nimic, revin ca sa ascult mai mult si sa vorbesc mai putin. revin ca sa ma gandesc cum dispar oamenii, revin ca sa-ti spun ca mi-a fost frica de moarte, revin ca sa-ti spun ca mi-e greu sa scriu si doua randuri, dar le scriu, apoi le recitesc si-mi plac, revin sa-ti spun ca totul mi se cuvine mie si nu vad asta si ma sufoc, revin sa-ti spun ca mi-e greu, ca uneori as vrea sa plec departe, ca il ascult pe patryk care-mi spune ca ii e greu, singurul om pe care as vrea sa-l salvez, singurul om pe care mi-am dorit sa-l salvez vreodata, chiar daca multi oameni m-au acuzat de asta. a salva, salveaza-te. revin sa-ti spun ca am indraznit si eu sa nu fac ceva impotriva vointei mele, revin sa-ti spun ca mi-e greu in mii si mii de feluri, dar ca lupt cu mine si cu totul in fiecare zi, ca nu exista a nu te misca, a  nu face, a trai totul asa cum este. revin sa-ti spun ca ma simt pierduta, pustiita, dar ca incerc sa umplu un gol pe care multi oameni n-au reusit sa-l umple vreodata. il citesc pe Ionesco si parca descrie ce nu as putea sa povestesc vreodata, dar simt pana la cel mai mic amanunt.

cand luam si  noi o decizie buna?

revin sa-ti spun ca toate experientele din acest an, da, fac un rezumat, fiindca deja se apropie noiembrie, apoi decembrie, si pana in ultima zi din an am ceva de incheiat, revin sa-ti spun ca toate m-au dus la aceeasi veche concluzie. si ma apasa fiindca nu stiu daca mai am energie. mi-e frig continuu si stiu ca nu poti intelege.

15 October 2014

o piesa, cateva ore de somn, cafea



am mers sa vedem "Capete infierbantate". am privit cum oamenii inca judeca dupa aparente, neatenti la emotii. mai devreme, facusem si eu asta, afara, in timp ce asteptam intr-o ploaie marunta care imi facea bine. am obosit. ieri am vrut sa dau la schimb 10 ore cu masina pe 10 ore cu trenul. fiindca-mi vine sa fug de oameni in ultima vreme.

toate semnele si toti oamenii te duc in aceeasi directie, te forteaza sa mai stai cu tine, sa schimbi ce stii prea bine ca ai de schimbat. functioneaza, sa stiti. pe termen lung, dupa luni de eforturi, vezi ca se schimba multe. asa ca nu renuntati, daca sunteti pe un drum ca asta. pana la urma, doar nu o sa ramanem tot timpul la fel. mintea noastra trebuie sa cunoasca din ce in ce mai mult, trebuie sa ne hranim si sufletul.

inca o piesa, inca o poezie. e greu sa mai faci pe cineva sa simta. e greu sa mai faci pe cineva sa nu fuga.

bagajele mele sunt mai usoare, hainele conteaza mai putin. doua carti, liniste. am obosit. sa nu uit sa cumpar totusi un complex de vitamine.

ti-as mai scrie, dar nu stiu daca citesti. poti sa-mi scrii. despre ce vrei sa schimbi si daca te temi ca nu vei ajunge acolo.

14 October 2014

I am here, I am this, I am love



Exista nenumarate reguli pe lume. Oamenii iti spun cum sa scrii. Am un orgoliu mare care ma face sa nu-mi pese. Nu cand e vorba de scris. Nu fiindca n-ar mai putea fi imbunatatit, ci fiindca cei care iti spun cum nu trebuie nu iti mai spun si cum trebuie. N-am primit argumente valide in viata asta decat de la cativa oameni printre care se numara, din fericire pentru mine fiindca sunt oameni care mi-au schimbat viata, Rodica Zafiu si Simona Popescu (va invit sa-i cititi romanul "Exuvii").

Daca incepi sa tii cont de reguli, uiti cine esti. Daca incepi sa pleci urechea in dreapta si-n stanga, o sa scrii ceva care va fi al oricarui alt om in afara de tine. Cel mai bine lucrezi daca lucrezi in secret. Cel mai bine iubesti daca iubesti in secret.

13 October 2014

roman in 1 si 0 pagini

sunt un scriitor care nu crede in cuvinte
nu pentru ca asa-mi spun
ci pentru ca asa simt
sunt un scriitor care a invatat sa respire din nou
mi-e frica si nu mi-e frica si fac ceea ce trebuie facut
cuvintele mele sunt sincere
au fost si vor fi
in vreme ce eu nu mai cred in ele
in cuvintele scrise
care astazi nu mai inseamna nimic
ma intreb cum ar fi sa le putem vedea in urma noastra
ca o mantie sa ne invaluie pe strazi
sa stii ca ce ai spus ieri inca te urmareste astazi
si sa fii si tu, la randul tau,
un scriitor care nu mai crede in nimic
nici macar in adevarul spuselor sale

si dimineata cand te trezesti
sa le gasesti pe perna
sa le vezi in oglinda
lipite pe chip sau prinse de piele
sa incerci sa le scuturi si sa nu poti
sa le simti si in cerul gurii
sa te apese sa iti apese pleoapele
grele de vorbele pe care chiar tu le-ai rostit
buzele care nu s-ar mai putea dezlipi
dintii naclaiti de cuvinte grele
cum ar fi, ma intreb, sa avem totusi o mantie a tot ceea ce am spus de cand am invatat sa vorbim?

sa ne apese umerii, sa ne incline fruntea
convinsi ca nimic din ce-am rostit nu mai poate fi uitat vreodata
adevarul e ca nici eu nu mai cred in cuvinte
desi le vad scrise
uneori cu cerneala
alteori din coduri de 1 si 0
moment in care imi spun ca nimic nu exista si ca orice e format din 101010101010101
poate oricand sa dispara
ca sentimentele scrise astfel se sterg odata cu primul shut down
ca dimineata e suficient sa scuturi perna
ca mantia grea a cuvintelor nu o au toti oamenii
ca suntem totusi scriitori care nu cred in cuvinte
dar continuam sa le folosim
bucurosi ca exista si ca ne putem scrie primul roman
antamdam1010101010101.

a la longue



A la longue, trebuie sa stai doar tu cu tine. Fiindca cineva va dori intotdeauna ceva de la tine, ceva ce nu esti pregatit sa oferi. Mi-am dat ieri seama de asta, din cateva propozitii scurte. Am crezut ca pot, dar nu pot. Nu e o surpriza. Oriunde ai merge, orice ai face, pana nu se repara ce trebuie reparat, nimic nu va functiona cum trebuie. Iar altcineva, din afara, nu e si nici n-ar trebui sa-i cerem sa repare.

Asa ca mergem noi, singuri-singurei, sontac-sontac, invatam sa ne fie bine numai cu noi si sa ajungem acolo unde ne imaginam ca trebuie sa ajungem. Mintea e asa de usor de pacalit si de adormit totodata. Lucrez la ceva si scriu, si sterg. Ma framanta munca in sine, dar e buna. Sunt aspra cu ce scriu, aici am libertate deplina. Acolo trebuie sa am mintea limpede, aici dau frau liber neintelesurilor si neintelegerilor. Aici le scot la lumina zilei, acolo incerc sa le asez intr-o ordine din care sa inteleg si eu ceva.

Asta e ceva usor, aici mi-e usor sa scriu. Dincolo ma macina, ma prinde, imi striga ca singuratatea e cel mai bun remediu. Nu ma tem de singuratate, ma tem sa nu fiu prinsa in mijlocul unei lumi nepotrivite. Cautarea continua, nu-i asa?

Vom reveni cu amanunte.

12 October 2014

tot ce-am prevestit rau s-a adeverit. cine spunea ca ai dreptate, orice ti-ai imagina ca o sa se intample? am obosit pentru alte o mie de vieti. poate ca pentru zece zile bune, una o plangi.

10 October 2014

de ieri

iti spun ce simt
colti mici ies la iveala
cront-ront, ma rontaie
ma crontane
rod din mine tot
sansa, ideea ca s-ar putea intampla
sa ma las iubita
de data asta asa cum trebuie
cu minte si suflet si sa inteleg
sa simt cum e ca cineva sa vada dincolo de tine
si-au aflat, nu stiu cine le-a spus,
ca am ajuns si eu la concluzia asta
ca asa ar trebui sa se desfasoare lucrurile
doar ca mi-e atat de frica
asa ca au inceput sa roada din mine si sa ma faca sa dispar
doar asa, ca sa-mi dea dreptate.

09 October 2014

scrisul face bine, scrisul face rau



ma tem
ca ne-am intalnit ca sa ne spunem din nou la revedere
in mine sapa un trecut pe care incerc sa-l las in urma
nu mai da, nu mai darui
iarta uita invata iubeste
suntem
am iesit sa mancam
era mancare de fast-food
nu-mi amintesc nimic, nu-mi amintesc mare lucru
nu inteleg
stiu ca scrisul face bine si stiu ca scrisul face rau
it's oh so quiet
acolo unde nu e nici intristare nu e nici suspin
istoria mcdonald's-ului in zece pagini
scrise de mana si o revolta la TV despre care multi spun ca nici lovitura de stat n-a fost nici revolutie prin urmare n-a existat

hai sa incep altfel fiindca vreau un nou inceput:

acolo unde nu e nici intristare nu e nici suspin
istoria mcdonald's-ului in zece pagini
scrise de mana si o revolta la TV despre care multi spun ca nici lovitura de stat n-a fost nici revolutie prin urmare n-a existat
si azi cand au aflat cine a castigat premiul nobel
au inceput cu totii sa caute
cine e ma, asta, individul
modiano, patrick modiano
nu are suficient like-uri pe facebook
ceea ce ne face sa credem, bineinteles,
ca avem cu totii o sansa.

de continuat.

de continuat?

saltul psaltul

realitatea noastra nu se implesteste nicicum
mi-e frica
stii cum spun oamenii ce-o sa zica oamenii
era pamant gol acolo, rascolit, negru, mirosea a intunecimea lumii
de unde vin toate unde nimic nu apare daca nu rostesti un cuvant
si de acolo pana in acest punct
se traieste o viata
la marginea campului in care pe viscol te poti rataci
orb, neorb, tot una e
mergem fara sa stim, privim in jos
catre pamant de parca
aflam in el raspunsurile noastre
ti-e frica
ce vor spune oamenii
de oameni sa nu-ti pese
sa-ti pese numai de unul

one too many thoughts


Daca uit, daca nu-mi mai amintesc ce va scriu azi, sa-mi scrieti inapoi si sa-mi spuneti ca eliberarea de sub cunoasterea celuilalt este cea mai mare libertate. Sunt oameni pe care ii intalnesti cat sa-ti dai seama daca visele tale pot fi frante sau nu. Sunt si oameni care iti deschid ochii, sufletul, inima. "Vezi ca la fel te-ai mai entuziasmat si in trecut", imi spune mama, ori de cate ori ii povestesc de o noua prietenie, de o noua relatie, de o noua intalnire. Ea stie, fiindca am avut noroc sa-mi fie si prietena, nu doar mama, cat am suferit in trecut. Si mai stie, dar nu-mi spune, ca nimeni nu-i ferit de noi suferinte, de noi dezamagiri. Dar eu sunt indragostita de oameni si cred orbeste in noi inceputuri. Si mai sunt indragostita de conversatiile bune, de muzica buna, de vinul bun. De mine? Asa si-asa. Abia acum ne ispitim reciproc, in lupta, sa stiti, cu frigul asta imens care parca a coborat si peste inimi, nu doar peste case. E lucru mare, imi spun, sa stii sa te descurci atat cu frigul de afara, cat si cu frigul din oameni.

Lucruri importante pe care sa le ai in vedere daca in viata ta nu e ordine? Ordinea, asta ar fi pe primul plan. Sa faci ordine in casa astfel incat sa ai ordine si in minte. Obiective. Pe termen scurt si pe termen lung. Chiar daca nu ai chef, chiar daca te temi, chiar daca ti se par inutile. Nu sunt. Scrie-le fiindca e mai bine sa le vezi in fata ochilor decat sa crezi ca le tii bine minte si asa. Relatiile. Nu ma refer doar la relatia cu partenerul, ci si la cele cu prietenii si cunostintele. Fa curat si aici. Cel mai important cred insa ca e sa le lasam sa mearga in ritmul lor. Sa nu tragem nici de oameni, nici de intamplari.

Cineva mi-a oferit zilele trecute una dintre cele mai importante lectii, in timp ce savuram un cappuccino cu dovleac copt. Mi-am dat seama ca tot trecutul meu m-a adus aici, in acest prezent. Ca nu mi-ar fi spus ce mi-a spus daca eu nu as fi luat anumite decizii. Si-i ascult sfatul, sfatul care m-a transformat deja mai mult decat as fi putut eu sa ma schimb singura intr-un an de zile.

Teatrul. Am vazut "Insemnarile unui nebun" acum doua seri. N-am stiut sa-i fac recenzie, asa ca am facut o poezie. Poezia. Fara de care nu mai pot trai si e bine ca s-a intors din nou in viata mea. Increderea. Ca o sa fie bine. Multumirea. Ca respiri, ca esti. Ca incerci sa faci sa-ti fie bine. Si, pe final, desigur, fa sa-ti fie bine.


07 October 2014

se asteapta de la tine



pot sa iau o pauza? pot sa-ti explic? pot ca in urmatorii cativa ani sa nu mai fac nimic din ce-mi imaginez ca oamenii asteapta de la mine? eu pentru mine nu stiu ce sa fac. as vrea, intr-adevar, sa simt ca sunt cu adevarat libera. sa simt ca am depasit si acel ultim prag. dar tot ca intr-o intersectie aglomerata ma simt, blocata de mult prea multa vreme. nu ma intelege gresit. privesc in urma si inteleg, sunt recunoscatoare. e totul perfect acum, e un moment pe care nu l-as da pentru nimic in lume si nu l-as schimba cu nimeni. inteleg asta, stiu asta. doar ca, uite, din cand in cand, obosesc. sunt zile in care ma intreb daca voi reusi vreodata. si nu e vorba de munca, in caz ca la asta te gandeai. nu. e ceva ce are legatura cu mine si numai cu mine. mi se pare ca nici nu am timp pentru acest cel mai important lucru. ca nu e bine sa ii acord prea mult timp, ca tocmai atunci progresul inceteaza. vezi? iar eu obosesc. le scriu si le citesc si par sa nu aiba sens. si nu vad, crede-ma, o cale de iesire, o scurtatura. e un nimic, mi-ai spune. iar eu ti-as spune atunci ca nu e un nimic. poate in relatie cu alte probleme. dar pentru mine ramane acel ultim prag de trecut. si parca ma apropii. si-n acelasi timp pare ca nimic nu s-a schimbat. ce gluma. iti scriu azi, ma dezvalui azi, cand ploua atat de mult afara, cand oricum mai toti oamenii sunt tristi, ursuzi, posomorati, cand ne supara ambulantele care trec, fosnetul cauciucurilor pe asfalt (mie imi place, recunosc), ploaia marunta, norii grei (ii ador). vezi? le iubesc, pe toate, pe rand, din inima. dar asta nu-mi inlocuieste oboseala, frica. nu mereu. am zilele mele in care as putea ridica muntii. si stiu, stiu prea bine, ca acesta e singurul drum pe care trebuie si pot, de fapt, sa merg. si nu e usor. ma intreb doar daca nu cumva e imposibil.

consuma

acum e randul tau sa taci

din tot ce vrei sa spui
sa nu ramana nimic.
e randul tau sa consumi
oameni
sa-i lasi sa-ti spuna cine au impresia ca sunt
cu rani
sa nu ai mila,
fata mea

unknowing is a factor of the human existence


număram ore, ploi

ne-am oprit aici, inconfundabili, singuri. într-o ploaie seacă, măruntă, aproape invizibilă. multe lucruri care, deşi există, nu par aibă sens. ce sens aibă o ploaie care mai mult se preface este? te poţi simţi adeseori ca în mijlocul unui glob. în afara lui, oameni. în afara cercului tău, semne de întrebări la care nici nu mai încerci găseşti răspuns.

mi-e gândul la cărţi, la când o le citesc, la cum le mai aşez, la ce mobilă mai arunc, la cum fac fie cald. un gând care persistă, o întrebare care nu are sens. de ce fac ceea ce fac? şi, mai departe, ce trebuie fac? ce ştiu, cu adevărat, fac? scriu. nu exist dacă nu scriu, i-am spus Elenei aseară. îi spuneam şi simţeam cum inima mea îşi înţelege rostul. trebuie scriu până la sfârşitul zilelor. am oprit poezia, am pus stavilă simţirilor. facem asta, facem ailaltă.

din asta nu ies bani, nu aşa trebuie trăieşti. n-o mai facem nici p-asta, nu e bine. şi, uite, ajung am momentele mele de îndoială. cine sunt, ce trebuie fac mai departe? m-am agăţat, rând pe rând, de oameni. de prietenii, de existente. până când mi-am dat seama nu e o completare, ci o recunoaştere a unor calităţi, şi e una reciprocă.

ne trăim astfel vieţile. întâlnirea cu ea de aseară mi-a reamintit cât de minunate pot fi întâlnirile în lumina potrivită, în faţa unei băuturi calde, când vocea ta se ridică deasupra murmurului general din încăpere, când de la iubire ajungi povesteşti despre iubire şi invers. iar alteori, iată, în astfel de dimineţi, sunt în acelaşi glob, la adăpost, nu aud, nu văd.

06 October 2014

dezgolire

rămâi singur în unele zile

rămâi atât de singur că te sperii

în faţa oglinzii îţi priveşti chipul

mâinile, degetele, pieptul, vezi cum împing coastele

sau cum pielea nu pare să fie a ta

priveşti dincolo

dar vezi că şi sufletul încearcă să rămână agăţat de oglindă.

în întuneric sau în semi-întuneric ţi-e frică să te priveşti

fiiindca acolo eşti mai puţin tu sau

cine stie

poate ţi-e frică să nu mai rămână nimic

ei nu te văd, nu te compun, nici n-ar şti să te descrie

tu singur, în oglindă, ştii să-ţi alcătuieşti portretul

te gândeşti că ai face dragoste

doar e o după-amiază perfectă

îţi dezlipeşti înfăţişarea din oglindă

o îmbracitot aşa cum, la lăsarea serii,

îţi dezbraci umbrele

şi pleci

e o zi de luni în care nu se întâmplă niciodată nimic.

pe rand

asteapta-te la miracole -

mi-a spus cineva in ziua in care

n-am cerut niciun sfat

si-am asteptat fara sa mai fac vreun pas

in timp ce ma transformam, pe rand,

in toate personajele din istorie care nu au facut nimic

ori sa astepti pana cand vei cunoaste totul

inseamna sa nu mai faci nimic

s-a facut mai intai dimineata

o dimineata tarzie in care am uitat tot,

dar stiu ca au trecut atunci multe anotimpuri

ma asteptam, in orice caz, la un miracol.

au schimbat strazile, au inlocuit trotuarele, au daramat stalpii,

au luat bulina rosie, au pus un nume de firma,

cladirea e inca in picioare

au rascolit totul - uneori parca trece un razboi invizibil peste noi

alteori purtam pelerine ca sa nu ne mai vada nimeni

reci, pe dinauntru, cafele infinite, mari, generoase

medium or large

cert este ca atunci, ca si acum,

a fost ziua in care n-am avut curaj.

asteapta-te la miracole ar putea fi un titlu de film

in care miracolele sunt medium sau large.

intreaba-ma azi. si cateva polaroide de Tarkovsky

 


© Андрей Тарковский/Ultreya, Milano; Luce Istantanea (Edizioni della Meridiana, Firenze; ISBN 88-87478-54-6)
Intreaba-ma azi si-o sa-ti spun
ca mi-am uitat numele
ca nu stiu nici ora la care m-am trezit
m-am imbracat
mi-am facut cafeaua si am baut-o
gandindu-ma ca azi
trebuie sa fac doar lucrurile importante
cu adevarat importante
prin urmare
pana la ora asta
n-am facut nimic
ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta
sa nu intelegi nimic din ce se intampla cu tine
intr-o dimineata de luni
in care totul ar fi trebuit sa fie un nou inceput si in care
iata -
nimicul continua sa fie nimic.

03 October 2014

DOCUMENT.OARE

am inghetat acolo in semi-intunericul din cinema
erau lacrimi, le simteam, am incercat sa le opresc
privind la charles wratto
former child soldier
in timp ce noi stam aici
acolo se moare
ne spune regizorul
apoi explica ce inseamna ca
dumnezeu nu crede in muzica
s-au prabusit atunci, le-am auzit
zidurile celei mai mari citadele
ca marea schisma
de data asta intr-un om
another day of mankind
si nimic nu are cum sa fie asa cum ne imaginam ca este
ma ridic si plec
iar lui porumboiu sa ii fie rusine
pentru un film care a golit sala
poate nu avea de unde sa stie ca va rula
dupa another day of mankind




01 October 2014

MEHMET ASLAN

aceleasi intrebari ca si ieri
nimic nou
de ce faci asta, de ce faci asta
incerc sa-mi raspund, dar nu apuc
imi inec cuvintele
mi se opresc in gat si le simt
n-am timp sa caut argumente
ma rusinez de mine
in timp ce stau dreapta senina invatand sa stau dreapta si senina
am gasit un buddha in dimineata asta
l-am lasat acolo in floraria de langa anticariat
aceleasi intrebari la care nu am timp sa raspund
mult prea ocupata cu nimicul
mi-am faramitat argumentele in minte sa le pot digera mai usor
dar vreau sa stii ca m-ai pus pe ganduri
il ascult iata pe mehmet aslan
si parca a stiut cum sa ma faca sa uit
ca aveam de raspuns
la o intrebare


30 September 2014

de ce faci asta?



ma uit de mai bine de o ora la monitor si incerc sa-mi dau seama, ce are, cu adevarat, sens. incerc sa scriu, dar nu imi dau seama de ce as face asta daca nu ar schimba ceva, daca nu ar aduce un alt inteles, o alta perspectiva asupra a ceea ce exista deja. www.romaniaimbatraneste.ro. nu e un link intamplator. e poate durerea mea ascunsa pe care am tinut-o in mine vazandu-mi bunicul care imbatraneste, neajutorat, in ciuda eforturilor noastre, in ciuda faptului operatiilor... in ciuda a tot. as fi vrut atunci sa fiu in alta parte, el sa ma fi crescut in alta parte, sa-mi fi istorisit despre cum a strabatut campii intregi calare, despre cum s-a ratacit intr-o noapte de iarna pe un viscol ingrozitor, intr-o alta tara. pentru el mi-am dorit atunci, cel mai mult, sa ma fi aflat in alta parte, sa fi crescut in alt loc. pentru ca el sa fi avut poate un alt final de viata, o alta poveste. pentru ca noi sa fi putut sa fim langa el in noaptea in care s-a stins singur, desi mama fusese aproape ora de ora, zile intregi, langa el. e durerea ei pe care nu o poate imparti cu mine. e durerea mea pe care nu o pot imparti cu nimeni.

si imi dau seama ca am ascuns bine lucrurile astea. le-am ascuns prin uitare, departe de mine, ca si cum nici nu s-ar fi petrecut. cum imbratisezi o astfel de durere? cum suporti mai departe zilele stiind ca inca nu ai strigat suficient, nu ai plans suficient, nu te-a durut, poate, cum ar fi trebuit? poate ca doliul chiar vindeca. eu n-am stiut sa-l port. mi-a fost frica sa il tin atat de aproape, asa. cu acea amintire. poate ca m-ar fi ajutat, atunci, o credinta, de orice fel. dar n-am avut-o si nu o am nici acum. nu am decat convingerea ca exista, intr-adevar, o energie a tot ceea ce exista, o forta pe care noi nu o intelegem. dar e ceva atat de extraordinar incat va transforma totul atunci cand ne vom fi pierdut drumul de tot. drumul pe care acum orbecaim. drumul pe care ni-l sapam singuri, sub picioare.

le scot la lumina, indraznesc sa le scriu. nu doar sinceritatea fata de noi insine e esentiala, ci si cea scoasa in vazul lumii. asta e, asta e marturia cea mai sincera. sa ai curajul sa arati foaia scrisa in fata celor mai aspri judecatori. si sa stii, totodata, ca nimic din ce spun ei nu mai poate ajunge la tine.

28 September 2014

inspira sunetele, inspira secundele

universitate, 27 septembrie 2014, bucuresti

Sunt multi pasi pe care ii fac, intr-o directie pe care o simt, iar toate ideile, toate banuielile, toate presupunerile si gandurile fugitive duc la aceeasi concluzie. Schimbarile care se produc zi de zi si clipa de clipa duc la o schimbare mai mare, inevitabila, la un rezultat insa in continua transformare. Imi dau ultimii bani pe carti si mi se pare cel mai firesc lucru din lume. Descriu si simt nevoia sa scriu despre un prezent in stare de conflict si stiu ca nu poti ignora un razboi care se desfasoara la granite. Asa cum nu poti ignora o stare de conflict interna. Si ma privesc in oglinda, ma iau la intrebari si stiu, stiu prea bine, cu ce imi sunt datoare, dar si ce merit. Si mai stiu ca mintea asta, desi acum inca adormita, inca nu suficient de alerta, in ciuda unei ciocolate pe care am mancat-o in timp ce savuram o cafea neagra, stie, cunoaste mai multe, intelege mai bine. Nu inchid acum ochii, nu merg la somn, am de terminat un text. Ma gandeam ca aseara am reintalnit intamplator, pe strada, un om care mi-a oferit o semi-imbratisare, m-am gandit apoi ca e un om bun, mereu vad mai intai binele in oameni, dupa care, descoperind si altceva, plec. Sunt mici calatorii spre noi plimbarile nocturne, nu ne trebuie intotdeauna o alta tara ca sa descoperim ceva ce n-am indraznit sa ne spunem.

27 September 2014

cum miroase toamna





iti scriu ca sa intelegi. ca sa vezi, daca vrei sa vii vreodata prin bucuresti sau daca locuiesti deja aici, ca toamna poate fi unul dintre cele mai fermecatoare anotimpuri. fiindca aici toamna, chiar daca se dezvaluie mai greu, stie sa te farmece pentru totdeauna. poate sa te si supere, teribil, daca nu intelegi ca trebuie sa iubesti ploaia. ma gandesc ca multe nu s-au schimbat. nu ne indepartam cu mult de locurile care ne-au devenit, de-a lungul timpului, dragi. daca avem noroc, pastram in vietile noastre si oameni pe care ii stim de multa vreme. poate ca norocul asta e, sa cresti alaturi de oameni dragi. sa iti stii anotimpurile pe de rost, sa te poti bucura de chipurile blande si de zambetele sincere pe care le-ai intalnit si toamna trecuta. sa mananci o supa crema cu unul dintre cei mai buni prieteni. sa teseti, impreuna, planuri si vise noi. si, odata cu nota, sa stiti amandoi ca o sa fie bine.

25 September 2014

un fel de credit

Imi sunt datoare, pana la varsta asta, cu cateva lucruri esentiale:

- o iertare pe care nu mi-am acordat-o in totalitate
- o iubire pe care nu am stiut sa mi-o ofer inca din adolescenta
- un rasfat pe care il invat abia acum, zi de zi
- o incredere mai mare
- niste riscuri pe care nu mi le-am asumat
- o schimbare pe care am tot amanat-o
- un timp pe care l-am oferit altora in loc sa mi-l ofer mie
- uitare
- convingerea ca pot fi altcineva in alta parte
- increderea ca voi reusi
- iubirea fata de mine pentru a intelege si primi iubirea din alta parte
- educarea in aceasta directie de descoperire a sinelui
- proiectele abandonate fara un motiv
- un timp pe care sa nu-l mai impart, o vreme, cu nimeni

24 September 2014

abbadon


azi ar putea fi joi si, totusi, e miercuri, e ora trei, de ce nu insa si patru, de ce nu insa prea devreme sau prea tarziu cand ar putea, de fapt, sa se petreaca totul acum? azi as putea fi aici, si totusi, nu sunt, azi as putea fi in alta parte, dar nu sunt nicicum, as putea fi si as putea sa nu fiu, mintea mea ar putea sa fie odihnita si nu e, ochii mei ar putea privi larg deschisi si nu sunt, eu nu sunt, eu nu cred ca sunt, eu nu inteleg nimic. nu se face liniste si parca nici nu-mi pasa desi spre liniste tind si mi-e frica sa nu ma pierd in neliniste asa ca nu stiu nimic, nu fac nimic, indraznesc si nu indraznesc, obosesc, apoi o iau de la capat. multumesc si nemultumesc, as putea fi fericita azi, dar nu sunt, as putea fi trista azi, de ce nu si maine, as putea zambi insa ca acum doua veri sau nu, nu-mi amintesc si-mi amintesc, nu pricep si nu pricep, oare altcineva intelege mai mult, cu siguranta. de ce spui multumesc si pleci. degeaba spui multumesc si ramai. sunt doua borcane cu dulceata in frigider, doua, nici mai mult, nici mai putin, a plouat si ar fi putut sa nu ploua, nimic nu pare sa aiba sens cand totul e mai plin de inteles ca niciodata, mi-a fost frig, dar ar fi putut sa nu-mi fie, la metrou n-am fost eu in timp ce tocmai eu am mers patru statii cu metroul fiindca a plouat cand ar fi putut sa nu ploua. nu vad nimic dincolo de suflet, azi nu vad nimic dincolo de oase, de mai bine de douazeci de ore am alergie, mi-a fost rau si ar fi putut sa nu-mi fie, am dormit si as fi putut sa raman treaza, as fi putut sa citesc, sa incep si sa termin textul, dau totul la schimb pe un documentar cu brancusi fiindca e brancusi si a existat si ar fi putut sa nu existe, dar ce bine ca a fost, nu inteleg, nu ma inteleg, nu te inteleg, nu inteleg nimic in vreme ce inteleg totul perfect, abator industries e un sound cel putin straniu, dar imi plac, trebuie sa-i vezi live, ce intelegem noi din asta, absolut nimic, fiindca azi e miercuri, dar ar fi putut sa fie marti.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare