sensuri noi

poţi crede foarte mult timp că te afli în locul potrivit. îţi poţi chiar spune că eşti lângă omul iubit, că ai ceea ce vrei, că totul e bine. din această linişte iese însă în unele cazuri la iveală o nemulţumire, mai întâi slabă, ca o ploaie măruntă de toamnă, mai apoi din ce în ce mai puternică, în stare să doboare la pământ copacii. şi pe urmă începi să cauţi fiindcă deja nu mai poţi sta locului. acel bine şi-a pierdut definiţia, şi-a pierdut înţelesul.

binele niciunuia dintre noi nu seamănă atât de mult pe cât ne-am dori cu binele nostru. de aceea, nu numai că n-ar trebui să ne mai întrebăm de ce un om nu e mulţumit cu "binele" pe care îl vedem noi, ci nici să nu mai credem că binele nostru ar trebui să fie suficient sau la fel de plăcut pentru o altă persoană. suntem tentaţi, de multe ori, să credem că ceea ce simţim ar trebui să se reflecte şi din direcţia opusă, orbiţi de propria persoană şi de propriile sentimente. micul nostru univers ne sufocă nu doar imaginaţia, ci şi empatia şi bunul simţ.

pentru că să ai bun simţ se traduce şi prin a fi capabil să te pui în pielea celuilalt şi de a reuşi să vezi lucrurile din altă perspectivă. iar dacă nu reuşim, iar adevărul se încăpăţânează să rămână undeva la mijloc, prins între două ziduri pe care comunicarea nu le poate dărâma, e cel mai bine să pornim în direcţii diferite.

să revin însă la ceea ce ne face să dăm cu nasul de acest bine pe care începem să-l căutăm din nou. îl găsim după ce, pentru o vreme, facem lucrurile de care ne-a fost frică sau de care nu ne-am crezut în stare. şi multe dintre acestea capătă înţelesuri noi. ajunşi cu o treaptă mai sus faţă de unde ne aflam ieri, vom vedea lucrurile atât de diferit, încât vom înţelege inclusiv că noua perspectivă e datorată unei munci pe care am (re)descoperit-o recent şi pe care, ajunşi la o vârstă un pic mai înţeleaptă, am reuşit să o ducem la un nivel mai înalt.

nu munca pe care o depui cu ajutorul altor oameni te împlineşte cel mai mult, ci cea pe care o faci de unul singur, cea pe care o scoţi la lumină după multe zile în care nicio hotărâre nu a părut să fie cea bună. e ca atunci când, după multe relaţii nepotrivite, omul pe care îl iei de mână este, prin definiţie, binele pe care îl căutai. doar că, de data aceasta, nu e o persoană, ci un proiect miraculos.

serios vorbind

eu ce fac? pe bune, acuma, ce fac? uneori imi zic ca asta e, gata, asta a fost tot. nu pot sa privesc peste 30 de ani. ma razvratesc de o mie de ori intr-o singura zi. apoi ma calmez. imi pipai mainile sa vad daca mai exist, daca mai sunt inca aici, langa mine. ma privesc in oglinda si-mi vad gandirea: ti s-au alterat principiile astea, ti s-a zgariat inima aici un pic, ti s-au instalat niste dureri de cap, ti s-au obisnuit ochii sa priveasca numai in jos.

esti aici, uite. ai jobul acesta, TU poti sa faci asta desi nu credeai. mereu ai crezut ca nu poti sa sari niciun hop. dar te-ai adaptat mai usor decat credeai, ai infruntat lucruri mai putin grave decat alti oameni. ("asta pentru ca m-am ferit de ele!" si-ncepi sa razi, dar o umbra de tristete iti apare pe chip). esti aici, ai jobul asta, te descurci, e bine ca vrei mai mult. doar ca uneori iti vine sa fugi si sa plangi o mie de ani si pe urma stii ca nu ai dreptul pentru ca in acelasi timp alte cateva milioane de oameni ar dori sa fuga si sa planga o mie de ani. asa ca iti imbratisezi tristetea si o alinti, ii spui ca va fi bine.

uneori imi vine sa fug departe si sa plang o mie de ani. dar stiu ca nu am dreptul, in acelasi timp alte cateva milioane de oameni si-ar dori sa fuga si sa planga o mie de ani. sunt aici, imi spun, si ma imaginez mereu in alta parte. mi-am educat mintea sa creada lucruri pe care inainte nici nu le gandea. si e bine, asa incepe schimbarea. nebunia. nu vreau sa cred ca si lucrul pe care il gandesc acum si pe care l-am scris de nenumarate ori, ar putea fi adevarat. azi nu vreau sa-l mai scriu, mi-e suficient ca ma tem de el. nu vreau sa iau lucrurile incet, ma grabesc sa traiesc, mi se pare ca am de recuperat ani, nu pot sa privesc inainte, peste 40 de ani.

credeai că. (a se citi pe nerăsuflate)

am dispărut cu totul, că m-au înghiţit nelămuririle, că nu mai ştiu nici eu de mine şi că am uitat întâmplător că ne cunoaştem, că fereastra s-a spart atunci când ai uitat să închizi uşa şi s-a făcut curent, fir-ar ea de fereastră, nu de ea îmi pasă, ci de tine, aşa mi-ai spus şi credeai că am dispărut cu totul, că m-au înghiţit întrebările la care nu ai reuşit să-mi dai niciun răspuns niciodată, dar vezi, tu, nesăbuită mai eşti, te-am iertat de fiecare dată, aşa mi-ai zis şi m-ai făcut să mă simt nelalocul meu şi-a nimănui când îmi atârnam un braţ de gâtul tău şi îţi turnam cafea în ceaşca din prea multă iubire pentru tine, şi-mi uitam dimineţile prin buzunarele jachetelor tale pe care tu le uitai uneori la mine şi atunci ne întorceam unul la celălalt şi făceam schimb de haine şi de cuvinte, dar vezi tu, fir-ar să fie, de când s-a spart fereastra din cauza curentului, nimic nu a mai fost la fel, iar tu crezi şi acum că am dispărut cu totul şi că m-au înghiţit nelămuririle.

is it really about us?

cand nu reusim sa obtinem ceea ce ne propunem, este doar din cauza noastra? cand stim daca trebuie sa dam vina pe factorii din afara sau doar pe propriul nostru fel de a fi?

ieri, intr-o discutie, in timp ce cautam in minte argumente, m-am oprit sa ma intreb daca nu cumva interlocutorul meu avea dreptate. si totusi, sa fie doar vina noastra? m-am bucurat sa vad ca maura kelly gandeste ca mine. ca eu gandesc ca ea. dar nu m-am putut opri sa nu ma gandesc: nu cumva e grav?

este posibil sa treci prin viata fara sa cunosti un om langa care sa vrei sa ramai? pentru ca mie mi se pare in continuare ca este un lucru nu doar posibil, ci si foarte probabil. pe o harta a procentelor de oameni singuri, in unele zone din statele unite sunt cu pana la 90.000 de femei mai multe decat barbati, iar in alte zone acelasi numar fabulos este valabil pentru barbati. cati dintre acestia isi vor gasi pe cineva? 10.000 si-ar putea gasi pe cineva din alt stat. cum ramane cu ceilalti?

oricum ar fi, oamenii intotdeauna vor judeca. trebuie sa fie ceva in neregula cu ea. mie mi se pare ca nu e neaparat nevoie sa fii prea pretentios ca sa ramai singur. ca e posibil sa intalnesti 100 de oameni, dar abia al 101-lea sa fie un om cu care sa ai ceva in comun si sa simti ca ai putea sa ramai langa el pentru totdeauna sau macar sa te implici intr-o relatie care sa devina serioasa. sunt absolut convinsa ca maura, de exemplu, este o tipa fenomenala. poate prea interesanta si prea inteligenta, cine stie? am zis "prea", vedeti? Nu ea e "prea", ci altii au fost poate "mai putin" sau "prea putin".

nu am cum sa cred ca tine numai de noi. ce tine de noi inseamna sa stim sa iubim, sa respectam, sa comunicam, sa stim ce vrem. cum se poate obtine altceva? simplu, lasi de la tine. mult, suficient de mult incat sa-l faci pe celalalt sa ramana acolo. cum iti dai seama ca nu vrei luna de pe cer? cand scrii pe o hartie cum vrei sa fie omul pe care sa-l iubesti din toata inima. cand vezi ca nu ai cerut sa aiba ochi care sa isi schimbe culoarea de la o zi la alta, zece maini si un IQ de geniu. cand vezi ca desi ai cerut sinceritate, e greu de gasit.

care mai este atunci problema si a cui este "vina"?

într-o seară de vineri. rem.

îl întâlneşti pe Mircea Cărtărescu pe stradă, îi dai bună seara, uiţi să zâmbeşti de emoţie (ai una dintre cărţile lui în geantă), dar el îţi răspunde şi zâmbeşte în locul tău. Peste aproximativ două ore, termini de citit REM în ceainăria Cărtureşti. Mi-a plăcut Bucureştiul în seara aceasta, mai puţin cerşetorii-copii cărora le spun mereu că nu am mărunţi, iar ei insistă până semaforul se face verde, eu traversez, iar ei îşi caută altă ţintă.

esti imatura

degeaba ai implinit 23 de ani. de-gea-ba. m-as fi putut numi "degeaba".

scrii prost, dar vrei sa scrii o carte. si nu-i nimic, iti place cand uneori o nimeresti. ai cateodata impresia ca asta e, ca bucata asta de text (nu asta) ar putea sa devina o carte, ca ai scapa in sfarsit de sentimentul ca viata ta e undeva in alta parte.

mi-am promis sa fiu organizata azi. simt ca n-am facut niciun pas inainte, nici macar de mine nu ma pot tine. ma autocenzurez. ma bate-un gand sa-mi calc pe demnitate si sa-mi intind bratele catre tine. dar ce-as mai face apoi cu mine?

o viata. ar fi o idee foarte buna sa incep sa o traiesc asa cum vreau. problema e ca vreau sa o traiesc in alta parte. cu alti oameni. sau doar cu mine. ce sunt ceilalti la urma urmei? chiar avem nevoie de alte prezente? cuvinte fara sens si dezamagiri?


o sa-l citesc pe peter esterhazy. maine, cand iau salariul.

prostii. sunt imatura.

So many things :)

@ street delivery

Kitchen butterfly
Bedroom breakfast :)
Out to dinner
Morning
My door with drawings made during classes

The book Persepolis

Baked today

V-am spus eu că revin cu poze! :p

O zi minunată să aveţi şi dacă vă supără cineva, zâmbiţi, e vară! :)

hai să fim

Read my poem while listening to this:
Asculta mai multe audio Muzica


hai să fim
ce tragedie, am decis într-o dimineaţă să fim
şi atunci s-au amestecat planetele
m-au durut oasele de atâta fericire
de atâta nebunie amestecată în mine
ca într-un vârtej de extaz şi pasiune
hai să fim,
mi-ai scrijelit pe gânduri şi-am început atunci
să simt, să simt, să simt în sfârşit.


să umplem un gol, pe-al tău
de-atâta goliciune aproape că nu te mai vezi
şi-ţi era teamă că o să se termine cu totul
că o să devii străveziu şi aproape sincer
că-mi voi întinde mâinile spre nicăieri
îmbrăţişând necunoscutul.
hai să fim,
mi-ai spus
şi m-am aruncat în gol.


şi-am privit cum totul dispare
cum nimicul devine haos şi neant
cum vidul se naşte din chiar vid
cum doar eu, chinuitor destin
am rămas acolo împietrită
sub aceeaşi formă
aceeaşi formă
mereu.

© Verde Ursuz

Mă imaginez pitic filozof rătăcit iremediabil

Îmi privesc din nou în adânc. Citesc că dacă încerc să mă descopăr, o să mă pierd. Nu o să mai cresc. Mă imaginez pitic filozof rătăcit iremediabil. Dar cum aş putea să încetez să mai analizez? Cum să nu mai vreau să înţeleg ce se întâmplă cu mine? Pentru că tocmai noi ne suntem întotdeauna cele mai mari bătăi de cap, cele mai dificile şi urâte ecuaţii la care nu găsim răspuns. Şi cred că e din cauză că suntem filozofi, dar nu şi matematicieni. Şi cum adică nu mai cresc? Când eu simt clar că am făcut progrese. Sau, mai ştii, nu m-ar mira să fie totul în mintea mea. Am adesea sentimentul, când sunt în anumite locuri, că nimic nu s-a schimbat, că sunt aceeaşi de acum trei ani şi fix aceeaşi de acum şapte ani. Oricum ar fi, cunoaşterea propriei fiinţe este un lucru esenţial. Terifiant, pe de o parte, desăvârşit, pe cealaltă. Cum altfel să evoluezi, să te desparţi de tine şi să te înalţi în acelaşi timp? Trebuie să ştii de la ce pleci, trebuie să ştii ce să desprinzi şi să dai la o parte. Sigur, pasul următor e cel mai greu: voinţa. Iar aici, cel puţin în ce mă priveşte, se vor duce întotdeauna lupte grele. Sau poate că dincolo de lipsa unei mobilizări necesare, se regăseşte plăcerea sadică de a rămâne pe loc. Sau dorinţa de auto-pedepsire. Sau pur şi simplu o cochilie în care m-am băgat singură şi din care mi-e frică să mai ies aşa că mă prefac că nu ştiu cum. Mi-s ochii plini de nedumerire în aste vremuri. Şi mi-e atât de lehamite uneori încât nici nu mă mai obosesc să întreb de ce. Iar apoi, când o altă întâmplare mă răstoarnă în propriile nelinişti, încerc să mă conving singură că am luat întotdeauna deciziile bune.

foto by anna wolf.
feel free to comment. ;)

un an, o viaţă

singurătatea în doi
amândoi
un frig şi-o frică
mereu e iarnă în ţara împăratului albastru
mereu e iarnă
la noi

guguştiuc

sunt acasă. acasă unde, de foarte multă vreme, am încetat să mai scriu. nu mai ştiu cum. m-am închis în lumea mea, dincolo, în haosul în care toţi studenţii din provincie aleg să se sufoce.
ghemuită într-un colţ al canapelei, citeam Exuviile. Citisem 60 de pagini într-o seară, apoi nimic. Se instalase din nou tăcerea-amuţire a acestui loc pe care încerc să îl redescopăr cu fiecare călătorie de tren. Şi-n această muţenie, în această după-amiază întunecată de martie, am auzit din nou guguştiucii. mi-am amintit poate într-o secundă de alte după-amiezi, de copilul din mine, ghemuit pe o altă canapea, ţinând în mână o altă carte. o aşteptam pe mama atunci. şi tot atunci, ieşeam din casă chiar şi în zilele friguroase şi mă jucam cu pietrele. îmi amintesc şi acum frigul pe care mi-l împlântau în mâini. căldura pe care le-o ofeream răsucindu-le pe toate părţile. iată, acum făcusem o canapea. aici, o masă. o piatră mică, cenuşie, ovală, un scaun. o lume mică, în faţa mea, din pietre. eu, un copil, sau un uriaş poate, jucându-mă cu lumi mai mici.
acum nu mai aştept pe nimeni. nu cu aceeaşi nerăbdare. acum aş vrea doar să-mi împart lumile şi să-i arăt şi lui, prin ochii mei, lumea uriaşilor.
acum totul se reduce, îngrozitor destin, chiar la inexistenţă. la un sentiment pe care nu-l pot prinde cu mâinile. la un simplu, cutremurător, cântec de guguştiuci.

Aventurile lui Habarnam-Nikolai Nosov

Capitolul unu
Piticii din Oraşul Florilor

Era odată un oraş de basm, locuit de pitici. Li se spunea pitici pentru că erau mici, mici de tot. Oricare dintre ei nu era mai înalt decât un castravete, şi nici acela prea mare. Însă oraşul lor era tare frumos. Pe lângă fiecare casă creşteau sumedenie de flori: margarete, romaniţe, păpădii. Până şi străzile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea Romaniţelor, bulevardul Albăstrelelor. Iar oraşul se numea chiar Oraşul Florilor. Şi era aşezat pe malul unui pârâu. Piticii îi ziceau apei acesteia Pârâul Castraveţilor pentru că pe malul lui creşteau foarte mulţi castraveţi.

Găsiţi aici cartea cu ilustraţiile originale. O carte care, aşa cum scriam acum ceva vreme, mă leagă strâns de copilărie, de nişte zile îndepărtate de primăvară şi de un soare pe care nu am mai reuşit să-l regăsesc vreodată.

bun

să încercăm în continuare tratamentul minune: scrisul. care aşa cum s-a stabilit de comun acord, nu vindecă, dar tot e bun la ceva. nu închide rănile, dar parcă le calmează un pic. e ca atunci când îţi juleşti cotul (dar astăzi aşa ceva se întâmplă mai rar, din păcate nu se mai cocoaţă nimeni prin pomi şi nimeni nu se mai întinde peste garduri să fure câte un măr) şi cineva drag îţi suflă uşurel peste rana proaspătă ca să nu te mai usture atât de tare. aşa, e ca o adiere blândă de primăvară şi de aduceri aminte. bun.
şi când am porniri de zmeu şi-mi vine să iau paloşul ascuns de după uşă (porniri care nu se materializează niciodată şi care, pentru că rămân înăuntrul meu, macină şi ele ce prind, un plămân, un rinichi), mă pun pe scris, că poate-poate se rezolvă lucrurile aşa. desigur, această activitate (inacţiune, în realitate) nu duce nicăieri, iar lucrurile, atunci când se rezolvă, se aşează cum trebuie pentru că am avut noroc şi nu pentru că zmeul a năvălit după uşă, a luat paloşul în braţe şi s-a aşezat cuminţel în faţa laptopului (la lumina lumânărilor chiar) şi a început să scrie.
după cum spuneam, dragilor, am nevoie de linişte şi tocmai de linişte nu am parte. şi nu m-ar deranja poate atât de tare dacă toată zarva asta din afară nu s-ar adăuga neliniştii din interiorul meu. îmi pun însă dopurile în urechi şi mă prefac că nu mai aud nimic (avem până acum un zmeu cu paloş şi dopuri în urechi). dar sunetele pătrund oricum şi ştiu că mi-aş găsi liniştea în propria-mi singurătate la care râvnesc de multă vreme, dar de care am fugit după un an de locuit singură cuc. şi-acum mi-e dor de zilele acelea, dar între timp am învăţat că singurătatea e un lucru bun, că avem cu toţii nevoie de mult timp numai cu noi, ca să luăm pauze lungi şi să ne ascultăm neliniştea, de data aceasta, cea din noi, şi nu pe cea a celorlalţi.

în vremea marilor căutări. Franz.

pe vremea aceea încă nu începuseră să închidă librăriile de pe Toulouse. Oamenii încă mai aveau bani şi timp şi chef pentru cărţi. Iar Franz era unul dintre ei, un tânăr lung şi deşirat, ar fi spus unii. Pentru mine Franz era doar un cititor avid şi un student ceva mai introvertit. Se potrivea, credeam eu pe vremea aceea, idealului de bărbat cu care voiam să îmi împart zilele. Atât eram de neştiutoare, atât de puţin îmi doream. Sau, dimpotrivă, poate că puţinul acela era tocmai ceea ce devenea preţios prin calitatea sa de a fi atât de rar. Pentru că, trebuie să stiţi, în scurt timp, aproape nimeni nu mai citea. Nimeni în afară de Franz. Îşi construise o bibliotecă în casa unde locuia cu chirie, bibliotecă pe care dacă altădată mulţi ar fi invidiat-o, la momentul acela era dispreţuită de majoritatea celor care îl cunoşteau pe Franz, ba chiar şi de trecătorii care vedeau în serile de toamnă, prin ferestrele largi şi luminate, rafturi doldora de cărţi ale căror titluri puteau fi uneori descifrate din stradă. Ştiu asta pentru că mă opream adesea în faţa ferestrei de lângă uşă pentru a-i admira biblioteca, pentru a-mi imagina dacă Franz citea în acel moment, dacă lua şi ceaiul, dacă îi plăcea cartea pe care o citea şi aşa mai departe. Aşa că Franz devenise, fără ştirea sau voia lui, adorat în secret şi din stradă. Devenisem şi eu la rândul meu, din ce în ce mai curajoasă. Nu mă mai mulţumeam să mi-l imaginez citind, îmi doream să îl cunosc şi să mă cunoască.

păi

îmi încep multe propoziţii cu "păi" de ceva vreme încoace. să fie din cauză că se întâmplă adesea să mă pun pe explicat idei şi teorii? oricum ar fi, l-aş lua pe "păi" şi l-aş adăuga celorlalte nume ale mele care dacă nici mie nu-mi spun nimic, celorlalţi cu siguranţă că nu au cum să le transmită ceva, nume cu care eu nu m-am împăcat niciodată şi cu care nu ştiu dacă voi cădea la pace prea curând.
nici nu ştiu de ce am început să scriu acum, de dimineaţă, răsfoind bloguri, chiar mă gândeam că azi nu-i nimic de povestit. Dar ieri mi-am cumpărat nişte cărţi. Zilele trecute l-am ascultat cu mare bucurie pe Mircea Cărtărescu, pentru prima oară în viaţa mea. Şi mi s-a părut, de la primele cuvinte, că e genul acela de om care te face să vrei să schimbi ceva la tine, să împrumuţi ceva de la el, să furi puţin din ceea ce el a învăţat pe tot parcursul vieţii. Aşa se face că, auzindu-l povestind cu o modestie pe care astăzi rar o mai întâlnim, cum în tinereţe citea câte 150 de cărţi pe an, devenind ulterior ceva mai selectiv, m-am simţit brusc neştiutoare şi mi s-a făcut ruşine gândindu-mă că în facultate, pe lângă listele de lectură obligatorii (din fericire, nu tocmai scurte), rareori îmi făceam timp şi pentru alte cărţi. De fapt, facultatea a fost, atât pentru mine, cât şi pentru mulţi colegi de-ai mei care obişnuiau să citească mult, un sistem de sufocare bine pusă la punct a plăcerii de a mai citi ceva şi, pe cât posibil, de a-ţi mai plăcea limbile străine studiate. Şi pentru că se citea mult şi prost, s-a ajuns la dorinţa de a lua o pauză de la cărţi, da a urî scriitori care altminteri ţi-ar fi plăcut, doar pentru că din nefericire se aflau în capătul listei, iar tu nu mai aveai timp să îi citeşti nici pe cei de deasupra lor. Aşa se face că aceşti scriitori, în chip de corvoadă, au "ratat" şansa de a ne cădea în mână şi de a ne arăta lumea prin alţi ochi. Şi am reînceput, după cei trei ani în care din fericire am avut timp să mă îndrăgostesc de Tournier, de-un Atwood şi-un Nabokov, să încerc să redescopăr plăcerea lecturii, să revin la vechile obiceiuri în care citeam cu o bucurie şi o stare pe care am regăsit-o odată cu Kafka şi pe care în copilărie o experimentam cu Topârceanu, Gârleanu, Ana Blandiana şi renumitele poveşti nemuritoare, atât de esenţiale, cred eu, pentru un copil care pe vremea aceea se afla la începuturile vieţii ca cititor. şi-am descoperit-o pe sylvia plath numai pentru o secundă în facultate, ca atunci când din tren vezi ceva pe furiş, dar nu ai timp să-ţi opreşti privirea asupra acelui lucru, altele apropiindu-se şi îndepărtându-se cu aceeaşi viteză. această trecere în revistă, adesea superficială, a scriitorilor şi a unor opere, a făcut ca mulţi din aceeaşi generaţie să se simtă în continuare mai apropiaţi de un Eliade, de un Caragiale şi de un Preda, chiar şi după ce au avut prilejul să descopere ceva ce până atunci fusese nu inaccesibil, ci doar necunoscut. Şi nu pot decât să mă bucur că practic mai nimic nu ne împiedică astăzi să citim, dar să privesc cu regret spre multe alte activităţi care ne fac să nu mai citim aşa cum se citea pe vremuri: cu lăcomie şi cu plăcere, aşa cum poate erau înfulecate înainte şi "ţigaretele" de la cofetăria Capşa. Şi nu-i timpul pierdut, vreau ca peste doi ani să pot privi în urmă şi să ştiu că m-am schimbat ca om, că am recuperat ceva din timpul pierdut şi că pornind în căutarea lui, l-am şi regăsit.

piaţa amzei nu a părut niciodată mai pustie

paşii lăsau urme adânci în durerea de cap care-mi sfâşia auzul. şi totuşi, o linişte cumplită se aşternuse dincolo de noi. tălpile au început să ne doară, poate totul s-a petrecut din cauza frigului. pe strada ta, luminile se aprind cel mai târziu. uneori, în dreptul intrării, nu mă opresc. merg mai departe, ca şi cum nu aş şti cine locuieşte acolo, ca şi cum nu aş fi intrat niciodată pe uşa aceea. dureri de cap, iar tu mă serveşti întotdeauna cu cafea. atât de puţin mă cunoşti. iar eu iau ceaşca în mâini şi beau tot conţinutul. atât de puţin îţi arăt. şi astfel, cu iluzia că ne cunoaştem, ne petrecem uneori minutele pe care obosim să le mai petrecem cu alţii. înlocuitori, nici noi nu ştim ai cui, zâmbim şi povestim nimicuri. ştim bine că vremea nu o să se schimbe, dar vorbim despre ploaie şi nori. îţi zâmbesc şi îţi dau dreptate, în timp ce tu pui din nou cafea în ibric. pervazul tău e gol. ai scrijelit într-un colţ un omuleţ cu joben şi o pipă mai mare decât el. am râs când l-am văzut. mi-am dat mai târziu seama că între mine şi omuleţul măzgălit de tine nu era nici o diferenţă.

aşadar

sunt o fâşie de durere
străpung şi mâini şi piept şi tot
şi cred, chircită pe podea,
că mâine am să mor.
sunt toată numai nebunie,
sunt amintiri şi vise,
sunt ceştile de dimineaţă,
ţigările nestinse.
sunt fiecare geam închis
în fiecare seară,
sunt ploile ce ne-au atins
în nopţile de vară.
sunt fiecare amintire,
sunt fiecare glas,
sunt fiecare ciob de ură
sunt tot ce-a mai rămas.
sunt o fâşie de durere,
o cută de cearceaf,
şi tot eu ştiu că uneori
sunt răul necesar.

aşa cum uneori, noi.

iernile noastre au miros de iubire sinceră şi simplă. şi când ne plictisim, ne spunem unul altuia la revedere cu o strângere de mână politicoasă.

Foto.

deşi aristocrat

nu vrea să se numească Jean-Paul. Mai bine Ursuz.

hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea

sau hai sa vezi cum pregătesc pricomigdale pentru nimeni. sau hai să vezi de ce nouă nu ne-ar fi bine aşa cum crezi tu. hai să-ţi arăt străzile pe care mă plimb noaptea, cu paşii nimănui în urmă, cu paşii nimănui lângă mine, dar cu tine de mână şi în priviri. hai să-ţi arăt de ce nu mi se mai face dor de nimeni niciodată, dar de fiecare dată de tine. să vezi cum ninge de la fereastra aceea înaltă. să vezi cum plouă când plouă şi cât de dureros e totul uneori. să vezi cum e când noaptea se termină deşi nu aş vrea. să vezi în ce m-am transformat. hai să-ţi arăt cum eu nu mai pot să iubesc, iar tu nu poţi înţelege. hai să-ţi arăt cum nici în stare să mă îndrăgostesc nu mai sunt, dar tu nu pricepi şi crezi că sunt un om rău. hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea şi de ce tu nu ai voie să te îndrăgosteşti de mine. hai să vezi cum totul în jur nu e format decât din aparenţe, cum eu nu sunt cum crezi, iar tu nu eşti cum ai vrea să văd. hai să-ţi arăt cum am renunţat la tine şi cum am uitat. sau cum aş putea să îmi petrec timpul cu tine fără să mă mai îndrăgostesc vreodată. hai să-ţi arăt cum am devenit cadoul de Crăciunul trecut. un cadou defect, incapabil de iubire.