29 March 2020

Mai puternic ca niciodată

te-aș întreba cu ce semne vii, ce însemne porți,
cine a făcut să vedem noaptea ca pe o biserică netencuită
luminată doar de speranțe și muzică
cine a presărat un destin atât de departe
cine pune la încercare tot ceea ce facem
și noi ne punem la încercare și eu, iată,
fără să știu, el viaje,
și cu ce forță, cu ce hotărăre,
reconstruirea interioară
biserica fortificată cu jazz și o voce
care străbate timpul și viața
când ne aparținem mai mult ca niciodată
el viaje, trebuie să facem și călătoria asta care ne face oameni
oameni la care te uiți și zâmbești și de care te îndrăgostești fără să-i fi cunoscut vreodată
el viaje și nopțile noastre luminate de stele
de lumini dintr-o altă țară
și câte, și câte vor mai veni
el viaje, eu cum nu m-am cunoscut niciodată,
dar cum mi-am dorit dintotdeauna să fiu


08 February 2020

am venit aici pe-ascuns

de-acum două zile, orbitor, volumul I. lucrez, oarecum, încă nu am început, am amânat, iată, pentru a reveni aici, munca pentru un atelier. dar e acolo, scriu aici şi revin. şi vine şi a cincea ediţie a clubului de carte. şi e atâta fericire în lucrul ăsta încât nu ştiu cum să-l descriu. cum a apărut, cum de s-a închegat atât de bine, cum de toţi oamenii aceştia minunaţi. acum am dimineţile mele cu mine, dimineţile mele care încep uneori de la 6, e întuneric afară, iubesc liniştea străzii când ies din casă, liniştea pe care nici măcar cele două staţii de metrou nu o tulbură. aştept primăvara, aştept vremea aceea în care la 6:30 o să mă pot îndrepta spre birou, mi-e atât de drag locul acela, felul în care s-a transformat totul, recunoştinţa pe care o simt şi care este, şi ea, greu de explicat. ne apropiem de lansarea cărţii. aş mai fi putut scrie, cred, încă o sută de pagini. but done is better than perfect.
şi-acum mă întorc spre creativitate, zona asta de cald, de inimă, de drag, de tot ceea ce cunoşti cel mai bine despre tine. căci nimic nu se poate fără.
am străbătut acum vreo două săptămâni două dintre bulevardele mele preferate, cu muzica în căşti, cu privirile oamenilor care păreau să-mi zâmbească, iubeam toate clădirile, toate fragmentele, toate momentele. lumina mea preferată, muzica mea preferată, plimbările mele preferate. ştii cum uneori simţi că zbori?



mai puţin acum, când e gheaţă. şi vreau primăvară, multă primăvară. şi muzica mea care hrăneşte creativitatea şi care mă face să îndrăznesc mai mult.

tinereţea noastră constă în sentimente şi-n felul în care trăim, iubim, sperăm. şi, mai ales, în felul în care ştim să ne descoperim din nou şi din nou, mai mult şi tot mai mult. mi se pare că mai am atâtea de cucerit, de înţeles. curiozitatea mea a crescut, descopăr o femeie pe care abia o întrezăream acum mulţi ani, o admiram de la distanţă. şi-acum distanţa dintre mine şi cine voiam să fiu se micşorează, dar în acelaşi timp rămâne constantă. mă apropii în timp ce continui să merg mai departe, tot mai departe.

e un timp pentru toate. şi cum simt că a fost timpul pentru această carte, aşa ştiu că va fi timpul pentru ficţiune, dar altfel, fiindcă acum citesc din nou, mult, neîntrerupt, nefragmentat, scriu, luminile, momentele, propoziţiile care se strecoară în somn sau odată cu primele gânduri ale zilei au revenit toate la mine.

26 January 2020

promisiuni

am descoperit anul acesta trupa "furniture". piesele lor sunt senzaţionale, din ele îmi extrag cu uşurinţă beţia dansului, plăcerea care-ţi inundă inima, secundă cu secundă. nu sunt multe piese care pot face asta, dar cele care reuşesc îţi rămân acolo, amintiri pe viaţă.

azi, de dimineaţă, în timp ce eram în cafeneaua în care mi-am scris cea de-a treia carte, m-a lovit un dor nebun de Ionesco, de Pessoa şi de Cărtărescu la un loc. ce lux, mi-am zis, să pot sta aici. sorb cu nesaţ fiecare fărâmă de timp în care pot sta acolo, cu manuscrisul în faţă. e o carte de non-ficţiune. mulţi o vor judeca. nu-mi pasă. aşa se pot naşte, mai departe, cărţile mele. aşa pot renaşte eu, din nou şi din nou.

cartea de ficţiune apare deja. o să apară. deja o simt, o aud cum îmi dă târcoale, dar e timidă, încă mult prea timidă. e adevărat, între unele cărţi trebuie şi să trăieşti un pic. dar cel mai mult, cred, între două cărţi, trebuie să citeşti şi să scrii. şi să asculţi muzica inimii, fragmentele acelea de fericire pură pe care apeşi "repeat", "repeat", "repeat".

nu-mi pot explica bucuria muzicii cum nu-mi pot explica fericirea scrisului. nu aşa cum am simţit toată vara aceasta cât am scris cartea. ştiu că unii numesc asta "starea de flux". şi ştiu că mi-a luat vreo zece ani să ajung să o simt. sau poate că tot ce am scris vreodată, de la primele propoziţii stângace m-a adus aici. recunoscătoare, cu lacrimi în ochi, fericită că scriu, atât de fericită că scriu.

e dificil să sondezi totuşi în tine, la orice vârstă. nu eşti niciodată acelaşi, întotdeauna descoperi un om nou. dar e un joc plăcut, un exerciţiu folositor. mai ales dacă-ţi place de omul pe care-l descoperi, din nou şi din nou, în tine. mai ales dacă ştii să-i dai mâna şi să vă împrieteniţi.

am văzut "pădurea spânzuraţilor" aseară, la teatrul naţional, un spectacol de radu afrim. mi se pare că între seara trecută şi dimineaţa acestei zile s-au scurs deja luni de zile. am fost sau n-am fost acolo? mi se pare că am fost ca prin vis. să fi fost glasurile acelor bătrâne care cântau dumnezeieşte? eu n-am ştiut, nu mă avertizase nimeni. am plâns din prima secundă în care una dintre ele a început să cânte. hei, ăsta da început de piesă. abia pe urmă mi s-au oprit lacrimile, trei pe un obraz, doar două din celălalt ochi. lacrimi mari, sincere, lacrimi care s-au înnodat rapid în barbă, lacrimi pe care nici nu m-am sinchisit să le şterg. ce dor mi-a fost de teatru. ce stranie senzaţie să nu te simţi totuşi acolo. probabil că e o magie care se pierde atunci când nu e exersată. sau poate nu erau astrele aliniate cu zodia (;)).

azi m-am abţinut de la a merge la cărtureştiul aflat la doar două minute de cafeneaua mea. îmi propun să mă trezesc de la 6, zi de zi, pentru a citi. am nevoie de o astfel de hrană, de o astfel de linişte, de o astfel de inspiraţie. liniştea primelor ore ale dimineţii, incomparabilă. mi-aş putea poate bea şi cafeaua, prima cafea a zilei, în timp ce o prepar pe cea de-a doua ca să o iau cu mine. mă gândesc des la locul acesta virtual. între cine sunt acum şi cine eram s-au scurs milenii. şi, totuşi, ceva, un sâmbure visător, un miez al omului care scrie şi care-l iubeşte incomensurabil pe Ionesco a rămas. şi uneori doar de asta ai nevoie.

06 September 2019

a treia carte


dimineţile mele în care veneam să scriu la cafenea se cam apropie de sfârşit. deşi cred că voi mai veni tocmai pentru partea de cercetare care necesită multă răsfoire şi multă lectură. şi pe care mi-ar fi greu să o fac acasă, mai ales că serile nu mai sunt tocmai timp de lectură ca în "tinereţile" în care stăteam până la trei sau patru dimineaţa ca să citesc. n-am să uit niciodată noaptea în care mi-am propus să-l citesc pe Ulise (James Joyce). ajungi sincer să te mai întrebi pentru ce ai mai făcut trei ani de facultate în care nu ai avut timp de calitate ca să citeşti cum ar trebui o carte cap-coadă. însă recuperez. citesc jurnalul lui gabriel brebenar, nu mă dă pe spate, motivele sunt multiple, dar face un lucru: îmi animă pofta de citit.
 
trec în categoria aproape bifate şi cartea aceasta care, cred şi sper, va ajunge pe la aproape 300 de pagini. merg să ridic 3,5 kilograme şi jumătate de cărţi de la Târgul cărţii. exact aşa, trei kilograme şi jumătate de cărţi, 14 cărţi pe care le-am găsit la nişte preţuri mult prea bune, toate tiluri pe care mi le doream, pe unele cu ardoare.

am descoperit, odată cu cartea asta, că abia acum încep să mă cunosc, abia acum fac nişte paşi care s-mi spună cu adevărat despre ce ar trebui să fac mai departe în calitate de noul sine. ştiu, pe de o parte, ştiu prea bine că îmi doresc ca parcursul meu ca scriitor să fie apropiat de al unora precum Elena Ferrante, nu mă refer aici la succes, ci la volumul de muncă, acela care, în fond, i-a făcut pe astfel de oameni (a se vedea şi parcursul lui Elizabeth Gilbert) să fie azi unde sunt. sigur că poţi să cazi în plasa cu "nu m-am născut în ţara în care trebuia", însă asta e o scuză care te poate ţine frumuşel pe loc când ai, în fond, libertatea de a părăsi inclusiv ţara.

mă îndepărtez însă de la subiect. de puţin timp simt ca m-am reîntors la mine, dar la un mine care e conştient că se schimbă, e ca şi cum am făcut cunoştinţă pentru prima oară. şi lucrul acesta mă fascinează, mă entuziasmează, e ceea ce a hrănit această carte, dincolo de faptul că am ştiut cât de multă nevoie e pentru o astfel de carte. o nevoie pe care am simţit-o eu, în primul rqnd, şi pe care am identificat-o mai apoi la alte femei.

învăţ să accept diferente, puncte de vedere diferite, să înţeleg cum călătoria vietii în sine e întotdeauna cu suişuri şi coborâşuri, dar că e un parcurs firesc, vreau să mă concentrez mai mult pe muncă, sigur că maternitatea cere de la tine timp şi atenţie, dar îţi şi oferă foarte mult în schimb şi, e adevărat, deşi am simţit asta abia un an mai târziu, te face mai puternic, mult mai puternic.

îmi dau seama în încheiere că mi-a fost dor să scriu aici, deşi am început să ţin în paralel şi un jurnal (al câtălea?!).

mai am de terminat cartea neliniştirii a lui pessoa (dar mi-e o carte atât de dragă pe care am abandonat-o tocmai fiindcă ştiam că nu-i pot dărui atenţie suficientă), jurnalul zen al lui cărtărescu (sunt în căutarea celorlalte volume, dar nu mă grăbesc), apoi aş mai vrea şi toate cărţile lui Dolto, dar nici aici nu mă grăbesc, mai ales că acestea chiar sunt greu de găsit.

nu vreau să mă gândesc la muntele de cărţi de acasă, cele mai multe vechiuţe, preţioase, dar mai greu de citit, te solicită numai hârtia aceea îngălbenită şi cerneala aproape ştearsă.

ieri l-am citit pe Gide cu Paludes si Prometeu rău înlănţuit. ce satiră, ce joc fermecător. ce dor mi-a fost să citesc felul acela de scriere, mi-a amintit si de Moliere, ce dor, ce dor.

şi cam atât, mă duc să-mi car kilogramele de cărţi.

21 June 2019

zâmbeşti, zâmbesc

Chopin, Chopin. e butonul meu de transformat cuvintele, e liniştea mea pe care vreau să o regăsesc atunci când scriu. sunt notele, sunt clapele, sunt sunetele inconfundabile pe care le-aş putea reproduce oricând dacă aş şti să când la pian. bine, recunosc, am învăţat jingle bells iarna trecută la un pian de jucărie. Nocturnele sunt, pentru mine, cântul nesfârşit al unei nopţi de iarnă. o noapte plină de stele, zăpadă şi ger. o noapte infinită în care nu se clinteşte nimic, în care nu se întâmplă nimic, în care suntem adormiţi şi ascultăm, prin somn, Chopin, Chopin.

Hai. Să valsăm neîncetat pe muzica asta compusă pentru sufletele din alt veac. Să ne dumirim inimile asupra unei lumi care nu mai există. Să le spunem, să le arătăm, că a existat o vreme în care toamna era toamnă şi iarna era iarnă. Iar noi eram, cu toţii, nişte oameni pe care astăzi îi mai regăseşti doar în fotografii vechi, roase de vreme sau înmuiate de lacrimi. Am cunoscut şi oameni care nu mai îndrăgesc nimic din trecut, nici chiar din cel pe care nu l-au cunoscut. Îmi spun că n-au cum să îndrăgească prea multe nici din prezent şi nici din viitor.

Scriu. Pentru un spaţiu care nu mai e al nimănui, un virtual din care n-a mai rămas prea mare lucru, dar în care am încredere că va şti să-şi recompună paginile.

Intermezzo în care am exilat pisoiul în bucătărie pentru că mieuna teribil şi risca să trezească din nou copilul.

Şi cam atât.

With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare