29 February 2008

Tramvaiul 21

Era singur. Suieratul tramvaiului il facea sa isi doreasca sa mearga asa la nesfarsit. Nu ar fi vrut sa coboare si nu stia de ce. Isi scosese castile din urechi si asculta muzica aceea care parca venea de undeva de departe, din viitor. Apoi o zari in statie. Tramvaiul suiera, sasaia, suspina. A urmarit-o cu privirea sperand sa vina spre el. Ea a urcat si s-a uitat grabita in jur incercand sa zareasca un loc liber. Langa el, da, uite, langa el e un loc liber, e o jumatate de metru patrat din al carui colt din dreapta musca o sacosa si un pantof rosu. Nu-i nimic, se va opri langa pantof. Mana prinse bara portocalie si ea se gandi ca de data aceasta ar trebui sa nu mai uite sa se spele pe maini cand va cobori. Tramvaiul se opri brusc, iar mana ei se desprinse usor si il atinse. Tresari. Se uita la ea si se gandi ca ar vrea sa ii zambeasca. Oare ea la ce se gandeste? Se gandeste la el? Nu, cu siguranta se gandeste la altceva. Tramvaiul porni din nou. Ea isi privi cizmele si zari urma unui pantof rosu. Si-l imagina ros de un catel, apoi zambi si privi masinile care goneau in dreapta tramvaiului. La urmatoarea statie, urcara cinci barbati in salopete, grasi si galagiosi. Nu aveau loc. Aproape ca o impinsera in bratele lui. Isi ceru scuze si abia atunci ii zari privirea si aproape ca simti cum ii bate inima. Asculta bataile inimii unui necunoscut. Era o inima care batea cu putere si repede. Tramvaiul se apropia de ultima statie. Vor cobori impreuna. Apoi se vor privi pentru ultima data, se vor mai intalni peste doua luni, el obosit, ea trista, nu se vor mai recunoaste, dar vor merge cu acelasi tramvai.

22 February 2008

Morala: uneori e bine sa deraiem




Tramvaiul se clatina nervos ca si cum ar fi vrut sa deraieze, dar nu avea suficient curaj. Se gandea poate la cate va trebui sa indure pe urma si daca l-ar fi prins, ar fi ajuns cu siguranta la fier vechi. Ea statea cu fruntea lipita de geam, pe ultimul scaun si numara ferestrele aprinse. Strabatusera mai bine de jumatate de bulevard si abia daca zarise 10 ferestre luminate. "Unde sunt toti? Doar nu dorm de la ora asta..." se gandi sprijinindu-si barbia cu palma stanga. Tramvaiul incetini. Se apropia de statie... ultima statie. Nu vroia sa coboare. Era tarziu si nu avea unde sa se duca. "Ar fi fost frumos daca ar fi deraiat tramvaiul... As fi pornit cu el intr-o calatorie minunata... cu siguranta minunata." Cu un scartait lung si infiorator, usile se deschisera. Cobori. In urma ei, un oftat metalic rasuna in noapte..."De ce nu am deraiat, ah, de-as fi deraiat..."

08 February 2008

IV

E deja 8. Ma imbrac repede cu ce nimeresc si vreau sa plec, dar ma intorc si il privesc cum doarme. Acum nu mai pare asa de ingrijorat. Cobor si incep sa colind magazinele. La al treilea gasesc o pereche de cercei cu piatra soarelui. Ii cumpar. O sa-i placa Elizei.
La 9 fara ceva eram inapoi acasa.
-Ai iesit ?
-Da, i-am cumparat Elizei niste cercei.
-Stii, as vrea sa vin si eu azi la repetitii cu tine ca tot nu am ce face acasa.
M-am oprit brusc si cred ca a observat pentru ca a continuat:
-Daca nu te deranjeaza…
-A, sigur ca nu, dar… o sa te plictisesti, nu crezi?
-Ela, am mai fost si la alte repetitii, imi place la nebunie sa te vad jucand, doar stii.
-Bine, cum crezi.
A simtit ca nu il vroiam langa mine, dar a venit. La 3 dupa-amiaza eram la teatru.
-Copii, copii, haideti, sa nu pierdem vremea ! O, domnule Matei, bine ati venit !
Radu tine la Matei. Tine la Matei pentru ca tine la mine si mi-a zis de multe ori ca am facut o alegere buna, ca Matei este exact ce imi trebuie.
-Bine, fiecare stie ce are de facut. Fara foi, nu vreau sa mai vad ca repetati cu foile ! Sunteti adulti, nu copii (deodata nu mai eram copii), trebuia sa invatati replicile !
Andrei inca nu aparuse. Am rasuflat usurata, poate ca renuntase la piesa. Asta era, bineinteles, lucrul cel mai putin probabil. Si peste un minut, mi-a demonstrat ca asa si era. A venit, aratand in felul acela care iti taie respiratia si a urcat pe scena salutandu-i pe toti. Apoi s-a indreptat spre mine si mi-a intins mana :
-Incepem ?
Trebuia sa fac in asa fel incat sa isi dea seama ca prietenul meu e in sala si ca e cel mai important pentru mine.
-Imediat, trebuie sa beau niste apa.
Am coborat repede, am luat in treacat de pe o masa o sticla cu apa si m-am dus tinta la Matei. L-am sarutat, spunandu-i nu mai stiu ce tampenii lipsite de importanta. Conta ca il sarutasem si ca Andrei ne vazuse.
Am gresit. A jucat si mai bine acum ca stia ca are un rival. Asta simteam, simteam lupta care se duce intre mine si el, intre el si Matei. Am incercat sa nu il privesc, am incercat sa nu inchid ochii, am incercat sa imi imaginez ca il detest si ca sarutarile lui lungi nu sunt nimic, as fi vrut sa mi se faca scarba, dar eu vroiam mai mult, din ce in ce mai mult.
-Exceptional ! se auzi deodata vocea lui Radu. Magnific ! Domnule, o sa avem succes cu piesa !
M-am ridicat, ca trezita dintr-o lunga transa si am privit in jur. Toti se uitau ciudat la mine sau asa mi se parea mie. M-am uitat in sala, incercam sa il vad pe Matei, dar reflectoarele erau prea puternice si nu vedeam decat intunericul taios din care razbea vocea regziorului.
Nu am indraznit sa ma uit spre Andrei si am coborat de pe scena. Odata ajunsa dincolo de lumini, l-am vazut pe Matei, cuibarit pe un scaun, uitandu-se fix la Andrei. Nici nu m-a vazut cand m-am apropiat de el.
-Spune-mi, nu te-ai plictisit ?
A tresarit. Si-a mutat brusc privirea si a soptit, aproape temandu-se sa nu il auda ceilalti actori :
-A parut atat de… atat de real.
-Suntem actori. Meseria noastra ne cere sa facem totul sa para real. Asta inseamna ca suntem buni.
Nu-mi mai raspunse, se uita in gol si se gandea la ceva. L-am sarutat pe obraz si m-am asezat langa el.
-Vrei sa mergem ?
-Nu, vreau sa vad si actul IV. Vreau sa vad cum se termina.
Parea hotarat, asa ca m-am dezlipit de el si am urcat din nou pe scena.
-Ei bine, actul IV ? l-am intrebat pe Radu.
-Nu, nu, mai jucam III o data.
-Dar nu e nevoie, a iesit bine, chiar tu ai zis.
-Tocmai de-aia, pentru ca a iesit atat de bine, vreau sa fiu sigur ca si la premiera o sa fie la fel. M-am supus, ca un miel care merge la taiere, m-am asezat pe pat, asteptand-o pe Cristina sa isi spuna replicile si sa paraseasca scena. Apoi el, privindu-ma tinta, s-a aplecat incetisor si a inceput sa ma sarute din nou, de data asta cu si mai multa pasiune. Nu trebuie sa ma implic, imi tot spuneam, nu am voie, nu pot. Sufletele tari sunt oameni reci. Cei slabi sunt cei care traiesc fiecare clipa cu o pasiune numai de ei inteleasa si totusi, de neoprit. M-am ridicat brusc, inainte ca cele trei minute dedicate acestei scene sa se termine. Si atunci i-am intalnit privirea, ochii ii erau speriati, era mai speriat decat mine. Nu se poate! Oare si el simte la fel? Oare si el face aceleasi eforturi ca sa nu se implice?
-S-a intamplat ceva ? Imi cer scuze daca am facut ceva aiurea, daca te-a deranjat ceva…
-Nu, doar ca… mi-am adus aminte de ceva, am uitat ceva si… in fine, nu-i nimic, eu imi cer scuze.
-Ce tot susotiti acolo ? Ela, nu s-a terminat scena. Pentru ca te-ai ridicat, trebuie sa o luam de la inceput. Cristina, vino inapoi.
Am jucat de patru ori actul III. Eu nu am stiut, dar Matei iesise afara sa fumeze inca de cand am inceput sa jucam a doua oara. A intrat abia cand am facut pauza si dupa ce fumase patru tigari.
-Mai dureaza mult ?
-Acum e actul IV in care matusa mea se sinucide.
-A, suna interesant.
S-a asezat la locul lui, putin nervos si gandindu-se tot timpul la ceva anume. In timp ce ma indepartam, m-am intors si l-am privit. Nu se uita la mine, ochii ii erau atrasi de un punct fix de care nu se putea dezlipi.

III

E aproape zece seara. Matei ma astepta cu masa pregatita. Il iubesc, stiu ca il iubesc. Am stiut ca ceva nu e in ordine in momentul in care am simtit nevoia sa imi demonstrez ca il iubesc.
Am mancat in liniste, desi abia asteptasem sa il vad. Simteam cum ma urmareste cu privirea, dar nu indrazneam sa ma uit la el, ca si cum ma faceam vinovata de crima. Tocmai atunci, se auzi usa de la intrare. Eliza venea pentru prima oara la momentul potrivit.
-Salutare si pofta buna !
-Multumim, ii raspunse Matei. Eu m-am multumit doar sa ii zambesc. Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi citit recunostinta in priviri. Oricum, e mai bine ca nu ma cunoaste. Si asta nu insemna ca nu mai vroiam sa plece.
-Ce mai face Laur ?
-Bine, face bine, e un tampit Laur, de ce ma intrebi de el ?! E un idiot si un magar !
Era cat pe ce sa ma inec. Nu se poate, se certase cu el. Asta insemna ca nu mai pleaca.
-Haide, Eliza, e baiat bun, nu cred ca e asa de grava situatia.
-Nu, sigur ca e baiat bun, e asa de bun incat uita de ziua mea.
Pentru a doua oara in mai putin de doua minute, era sa ma inec din nou cu mancarea. Si eu uitasem de ziua ei.
-Aaaa, pai… stii… nu a uitat. Zicea ca vrea sa iti faca o surpriza, serios. Chiar m-am intalnit intamplator cu el saptamana trecuta si iti cauta un cadou.
Matei salvase situatia. Eliza il crezu.
-Tu vorbesti serios ?
-Eliza, te-as minti eu pe tine ?
Da, ar minti-o. Nu era prima oara.
-Da, uite, nici eu nu am uitat si am o surpriza pentru tine, dar inca nu a sosit. E nasol rau, va trebui sa ma duc maine in zori sa ii cumpar ceva. Ceva care azi nu sosise inca. Ceva din China, ce putea sa fie ?! Acum ca stia ca Laur al ei e baiat bun, se calmase.
O vad ca pleaca.
-Unde te duci?
-La Laur, sa ii cer iertare. Nu ma intorc in seara asta.
Si pleca.
-Matei, suna-l repede !
Si seara se termina cu bine pentru toti. Pe la 12 a sunat Cristina, ea are rolul matusii in piesa.
-Tu esti nebuna!
-Multumesc, de-asta m-ai sunat?
-Te invidiez. Arata asa de bine. Si azi… parca erati doi indragostiti, a fost absolut genial !
-Da… ma rog, nu mi se pare un actor prea bun.
-Glumesti, nu ? Tipul e superb, e talentat, e barbatul ideal !
-Ei, lasa, nici chiar asa.
De data asta chiar vorbeam serios. Sunt convinsa ca barbatul ideal nu exista asa cum nici femeia ideala nu exista. Daca inveti sa iubesti si sa traiesti alaturi de celalalt in deplina armonie, atunci inseamna ca te potrivesti cu el, dar la fel de bine mai pot exista inca 30, 100, 200 de barbati in lume cu care sa te potrivesti de minune, dar pe care nu o sa ii cunosti niciodata.
-Cristina, vorbim maine. Sunt obosita.
-Bine, abia astept, maine facem si actul III. Chiar, esti bine ? Ca azi pareai bolnava, parca aveai febra. Sa iei pastile si sa te faci bine. Ne vedem maine !
Sa iau pastile ca sa imi treaca. Bun sfat, pacat ca nu functioneaza. Matei s-a asezat langa mine. Stiu ca e obosit, i se citeste pe chip. Abia isi mai tine ochii deschisi, dar face eforturi mari ca sa nu adoarma. Ma cuibaresc langa el si ii sarut pleoapele. Ma ia in brate, se apropie incet de mine si isi aseaza capul pe pieptul meu. Apoi adoarme.
-Stii ca te iubesc, nu ?
Il iubesc, el e tot ce am.

II

Astazi ma simt mai bine, aproape ca as indrazni sa ma dau jos din pat. Eliza a plecat acum o ora. Nu o sa mai stea mult pe aici, stiu asta, insa nu vreau sa creada ca mi-am dat seama. Nu imi pasa, cu atat mai bine, vreau sa fiu singura. Ba chiar ma enerveaza faptul ca ea o sa aiba impresia ca imi va fi greu singura. O sa ii fie mila de mine, dar numai pentru cateva clipe si chiar si atunci, aparent. Abia astept sa plece. Acum ca m-am trezit de-a binelea, poate ca ar merita sa incerc sa vad ce scrie acolo. Ma ridic cu greu si ma sprijin de masuta plina de schite si portrete, pana cand ajung aproape de perete. Miroase a mucegai. E un nume lung si unele litere sunt aproape sterse. Iau un creion si trasez usor peste urmele abia vizibile : « iubireanuexista ». era scris legat, ca si cum ea ar fi purtat numele asta care avea sa o urmareasca toata viata. Pentru ea, iubirea chiar nu exista. Cine o fi fost tanara asta ? De fapt, ar putea la fel de bine sa fi fost un tanar. Cred ca dintr-un instinct nenorocit am crezut ca numai fetele sunt facute sa sufere. Am deschis fereastra ca sa las aerul rece inauntru. As vrea atat de mult sa ies si sa miros aerul cu iz de primavara… Dar va trebui sa raman si azi in casa. Sa fac ordine pe masa, sa imi ard schitele, ce sa fac ?! si Eliza de ce nu pleaca mai repede ? Am chef sa il sun. Un chef nebun care ma face sa nu mai judec limpede, asa ca il sun. Se spune ca gresesti atunci cand nu iti asculti intuitia. Nu stiu daca e chiar adevarat, dar vreau sa cred ca e. Nu raspunde. Poate nu e acasa sau poate se plimba. Dar nu, el nu se plimba niciodata singur. Si e singur, e singur pentru ca eu l-am facut sa fie singur si sa nu vrea sa mai iubeasca pe altcineva. Sun din nou. Dupa cateva secunde, ii aud vocea :
-Da .
-Trebuie sa ne vedem.
-A, tu erai…
-Deci ?
-Bine, peste o ora.
Peste o jumatate de ora a sunat la usa. I-am deschis, pe jumatate adormita pentru ca atipisem. M-a luat in brate de cum am deschis usa. Il iubesc mai mult decat pe mine.
Acum e deja dupa-amiaza. Doarme si e linistit. Aproape ca pare fericit, dar stiu ca nu e. Eu il fac nefericit. Dar am nevoie de el. Il iubesc prea mult ca sa il las sa plece. Nu am crezut vreodata ca as avea puterea sa tin pe cineva langa mine, intotdeauna am crezut ca voi fi parasita. Si totusi, de fiecare data, eu ii paraseam. Pana cand m-am indragostit si eu. Si uite, nici el nu vrea sa plece. Dar eu ma tem uneori ca va pleca, pur si simplu. Poate se va trezi intr-o dimineata si nu o sa ma mai iubeasca. Acum stiu ca sufera, poate de-asta e inca langa mine, poate nu stie ca sufera din cauza mea.
Desi nu ma simt inca foarte bine, ma imbrac si plec spre teatru. Repetitiile incep pe la cinci, deci am timp sa trec si pe la Ana. Pe strada, am in fata ochilor imaginea lui dormind. Ii zaresc apoi si ochii aceia tristi cu care imi spune ca ma iubeste. Ma simt ca un criminal in serie. Ajung la Ana, dar prietenul ei imi spune ca nu e acasa. Nu il inghit pe idiotul asta mic si indesat, nu stiu ce o fi vazut Ana la el. Oricum, se cearta in fiecare zi. Le mai dau 2 saptamani. Ajung intr-un sfarsit si la teatru. Pentru ca nu mai intarziasem la Ana, am ajuns mai devreme. Radu, regizorul, un om batran si trecut prin multe, ne cheama pe toti pe scena.
-Haideti, copii, vreau sa va prezint pe cineva. Ma bucur ca ati ajuns toti mai devreme. Asa o sa aveti timp sa va cunoasteti si o sa incepem repetitiile la timp.
Vreun mare mahar, cine-o mai fi si asta… Apare insa un individ inalt, izbitor de frumos. Deja Adriana si Cristina isi dau coate. Atractia fizica nu poate fi stapanita. Poti sa te opresti sa nu i te arunci in brate si sa nu ii strigi in gura mare : « Sunt a ta ! », dar bunul simt nu te opreste sa il visezi noaptea si sa iti inlocuiesti iubitul cu el. Nu stiam daca aveam sa-l visez, ma bucuram ca il am pe Matei care era poate si mai frumos.
-Ela, el e noul Andrei.
Nu am stiut daca sa ma enervez sau sa ma bucur. Cert e ca trebuia sa il sarut si sa ne prefacem ca facem dragoste. De ce tocmai cu strainul asta asa de frumos ? Mi-am dat seama ca nu eram stapana pe mine. Am stiut inca din clipa aceea ca eram pierduta. Mi-am aprins o alta tigara.
-Ela, stii ca nu e voie…
-Una, altfel nu pot sa repet.
S-a facut cinci. Actul II in care isi face intrarea personajul principal , Andrei. Rolul meu e al unei tinere fara experienta care traieste in carti. Andrei urma sa ii arate realitatea. Dar eu stiam deja realitatea. Daca in teatru, ca si in filme, poti sa mimezi unele lucruri, nu poti sa iti falsifici sentimentele, nu poti sa iti stavilesti pasiunea. A venit tinta spre mine, m-a strans tare in brate si m-a sarutat ca si cum ar fi vrut sa facem dragoste acolo, pe loc. Parca pluteam. Radu era in culmea fericirii.
-Bravo, exceptional, talentat baiat ! Stiam eu ca am ales bine ! Ei, ce ziceti, aproape ca pare real, nu ? apoi izbucni in ras.
Imi venea sa intru in pamant. Fusese real. Simteam ca imi ard obrajii si imi spuneam sa ma calmez ca e doar un rol, ca sunt o proasta, ca doar nu am uitat cum sa joc, trebuia sa imi amintesc ca totul era doar o piesa de teatru. Apoi l-am vazut. Ma fixa cu privirea. Chipul lui era calm, dar ochii tradau nerabdarea.
-Bine, actul III. Aduceti patul.
-Radu, eu nu ma simt bine. Trebuie sa plec.
Am iesit pe usa fara sa mai astept raspunsul. Stiam ca Radu e un regizor bun, nu il dezamagisem niciodata asa ca stia ca a doua zi aveam sa joc si actul III.

I

Vorbea despre Mama, despre o forta pe care o intelegeau si altii. Nu si eu. Poate ca am uitat cum sa citesc. Am pus capul pe perna incercand sa ignor teava rece de care era sprijinita. Scotea un sunet subtire, un fel de zumzet. Fusese un pat de spital. Uneori, dar numai pentru o clipa, ma gandeam ca poate au murit oameni in acest pat. Apoi mi se facea frica si strangeam patura in brate ca si cum asta m-ar fi ajutat sa uit. Acum ma gandesc mai rar, nu sunt speriata, dar cred ca ar fi trebuit sa arunce patul.
Am multi prieteni. Nu stiu cati sunt adevarati, am renuntat sa mai incerc sa imi dau seama. Daca ii consider adevarati, mai devreme sau mai tarziu imi deovedesc contrariul. Asa ca acum nu stiu daca nu cumva as putea sa ma trezesc singura. Si nu stiu daca nu cumva si eu as fugi la greu. Cu o ora mai inainte, Eliza vorbea la telefon. Ma supara naivitatea unora, mai ales atunci cand dragostea sau ce o fi acel sentiment, ii orbeste si ii face sa ii raneasca pe cei carora le pasa. Dar am lasat-o in pace si de data asta. Refuz sa ii mai ajut pe cei care nu imi primesc ajutorul. Pe peretele din fata mea, varul a inceput sa se curete. Undeva aproape de fereastra cineva a scrijelit un nume si o inima rupta in doua. Tipic… el a parasit-o si acum deseneaza inimioare pe pereti ca si cum asta l-ar aduce inapoi. Am incercat sa descifrez numele, dar imi era imposibil de la distanta la care ma aflam si inca nu imi simteam picioarele ca sa ma pot misca. Asa ca am ramas acolo, cu capul lipit de perna, ascultand zumzetul care poate nu venea din teava, ci din sufletele celor disparuti.

05 February 2008

Ganduri albastre... dedicated to the few... si celor care isi mai aduc aminte de Andrei




Ajunsesem si eu la capatul puterilor… un biet om sfarsit de atata suferinta. Si nu stiu cum se facea ca la sfarsitul fiecarei zile ramaneam tot singur. La inceput m-am mintit singur, aproape ca incepusem sa cred ca nu am nevoie de nimeni in viata mea, dar la un moment dat incepe sa doara cand iti dai seama ca esti cu adevarat singur. Asta ii povestisem si Elei pe vremea cand inca mai puteam sta de vorba la o cafea fara sa ajungem sa ne certam. Ce apuse imi par acum acele momente… atat de indepartate incat nici nu cred ca mi s-au intamplat mie. Poate eu numai visez ca sunt un student obosit si plictisit. Poate ca lumea asta nici nu exista, iar Ela nu e decat o fantasma. Poate ca nici eu nu exist cu adevarat si poate ca maine o sa ma trezesc un alt eu care nici nu o sa-si mai aduca aminte de mine. Poate ca si tu ma vei uita maine. Trece timpul… si eu ce o sa las in urma ? Cine isi va mai aminti de mine ? Copacii, pasarile, cladirile ? Pentru ca oamenii cu siguranta ma vor uita. Nu stiu cum e sfarsitul unei vieti. Unii pur si simplu dispar, iar nimeni nu isi da seama. Poate isi amintesc uneori, peste multa vreme, de un nume pocit, un nume stramb care le suna cunoscut si abia atunci isi vor sopti unii altora : ‘Da, acum parca imi aduc aminte de el… a murit, nu ?’… Pana la urma nu am de ce sa fiu suparat… nu asa de suparat… Prietenii adevarati nu exista, de ce sa fiu suparat pe cei care ma ranesc zi de zi in conditiile in care nu imi sunt prieteni ? Ce inseamna un prieten ? E un strain, pana la urma. De ce ar face un strain ceva pentru tine ? De ce ar ajunge un strain sa tina la tine ? Si daca si legaturile de sange pot fi rupte, de ce sa crezi ca un strain nu ar fugi la greu, lasandu-te singur ? Nu ne amagim oare prea mult cu aceste iluzii care ne ajuta sa mergem mai departe si sa vedem viata aceasta mai frumoasa decat este ? Nu vreau sa ma intelegeti gresit, iubesc viata si aproape tot ce inseamna ea, dar as fi mult mai fericit daca as fi singur pe lume… Dovada suprema a egoismului… Dar ganditi-va si voi un pic… atunci ati fi cu adevarat liberi… Cat despre fiinta iubita care ar trebui sa-ti fie alaturi… Hmmm… cand ai avea o lume la picioare si un pamant intreg de iubit, de ce ai mai iubi un strain ?

04 February 2008

Dedicated to the few...





What's truly for us won't pass by...
Cornuri infasurate in hartie

Rasufla greu si isi tinea dintii inclestati. Tot corpul ii era incordat precum cel al unui animal care sta la panda. Nu stia nici el ce asteapta sau pe cine pandeste. Simtea doar ca starea de incordare ii era necesara si ii facea bine. Se simtea mai singur ca niciodata, desi in ultimii ani se obisnuise cu singuratatea si de multe ori abia astepta sa ajunga acasa unde stia ca nu il asteapta nimeni si se grabea sa ajunga mai repede tocmai pentru ca avea sa-l intampine buna lui prietena, singuratatea. De ceva vreme insa, viata lui se schimbase. Isi tradase cea mai buna prietena: cunoscuse o fata. Nu o iubea. Nici el nu stia ce simte, dar ea intrase in viata lui pe neasteptate si il fascinase din prima clipa. Ii placea sa analizeze aceasta fiinta atat de plina de viata care ii ocupa acum multe momente din zi pe care pana nu demult le petrecea singur. Se obisnuise cu prezenta ei. I se facea uneori dor de singuratate, dar de cate ori incerca sa se retraga in vreun colt unde sa o reintalneasca, aceasta fata aparea ca din pamant si il facea sa-si tradeze din nou vechea prietena. Si astfel, zi dupa zi, a inceput sa o uite cu totul pana cand fata nu a mai venit. Se facuse dimineata si el stia ca atunci ea ciocanea la usa cu cornuri proaspete de la patiseria din coltul strazii. In acea dimineata insa, nimeni nu batu la usa. O astepta doua ore nemiscat, cu gandurile indreptate asupra ei. Si-o imagina venind, desi nu o vazuse niciodata dimineata. El ramanea in camera pana venea ea. Ii placea sa ghiceasca cu ochii inchisi ce avea sa poarte ea in acea zi. Uneori ghicea, alteori nu. Dupa doua ore, se imbraca si pleca. Nu stia unde. Stia ca avea ceva de facut, dar nu mai stia ce. Niciodata nu-i placuse ca societatea sa ii impuna reguli si de obicei nu le prea respecta. Respecta libertatea. A lui si a celorlalti. Si isi ghida toate activitatile avand grija sa respecte acest principiu. Deci nu mai stia ce avea de facut. Spera sa o intalneasca. Poate ca avusese motivele ei. Cine stie. O vazu insa in capatul strazii cu cornurile infasurate in hartie. Le tinea in bratele ei albe si moi. Azi se imbracase in rochia rosie. Ii placea la nebunie felul in care rochia ii modela trupul suav. Facea din acea fiinta fragila aproape o zana. Era fericit. Ea inca nu il zarise. Se grabi sa o intampine. Nu mai avu insa timp. Fata intra brusc intr-un bloc. Se opri buimacit: ce face? unde se duce? la cine? Ea nu a mai venit la el si acum duce altcuiva cornurile. Nu de cornuri ii pasa, ci de fericirea infasurata in hartie pe care acum o daruia altuia. Sa o urmareasca. Sa afle mai multe. Poate greseste. Sigur greseste. Mai bine sa mai astepte putin. Se aseza pe o banca. Dupa aproape o ora, fata iesi din bloc impreuna cu un tanar un pic mai inalt decat ea. Hei, tipul avea jacheta ca a lui! Ce tupeu! Merse in urma lor aproape zece minute, apoi ii urmari intr-un magazin. Incerca sa vada chipul tanarului. Ceva il atragea intr-un mod misterios. Il privi pe furis intr-o vitrina. Semana cu el... mult. Doamne, era chiar el! Simti ca ii fuge pamantul de sub picioare si ca o sa se prabuseasca. Alerga spre iesire ca un nebun. Aerul rece de afara ii facu si mai mult rau si se sprijini de zidul cladirii. Viseaza, alta explicatie nu poate exista. E un vis care pare adevarat, dar nu e. Trebuie sa se trezeasca. Sa mearga mai bine acasa. Se intoarse in apartament. Se tranti pe pat si stranse perna in brate. O sa adoarma si totul va fi bine cand se va trezi. Va fi dimineata si ea o sa vina si-o sa bata la usa. Isi incorda corpul si isi inclesta dintii. Simtea ca se sufoca. Vru sa deschida fereastra, dar nu putu sa se miste. Renunta sa mai lupte. Ramase in acea incordare crispata, intr-o asteptare care devenea dureroasa. Asa l-a gasit si fata cand a venit. La fel l-a gasit si politia. Cauza mortii: necunoscuta.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare