29 November 2012

26 November 2012

they disappear, don't they?

play this first:




asta e anotimpul in care dispar multe lucruri definitiv. se sterg, se sterg chipuri, amintiri, trairi. si nu-i ciudat cum am ajuns sa scoatem oameni din vietile noastre sau cum ei au ales sa ne scoata din vietile lor? cum mergem inainte ca si cum niciodata n-am fi existat unul langa celalalt de-atatea zeci de ori, cu-atatia alti oameni? plecau oameni si-nainte, fiindca doar asa e firescul vietii, dar devine bulversant atunci cand cunosti multi oameni noi, cand numarul lor creste, cand apar altii, cand trebuie sa faci parca repede curat ca sa-ti primesti oaspetii cu mintea limpede. si-n toata graba asta, obosesti. dar faci curat de tot-de tot. nici fir de praf nu mai ramane, nici fir de amintire. si-atunci te-ntorci cu si mai mult drag la cei care-ti spun mereu cat le esti draga si le oferi ce stii ca au stiut sa aprecieze intotdeauna si langa care ai fost intotdeauna tu, in cea mai buna versiune. fiindca oamenii pe care-i intalnesti intr-o viata te fac mai rau sau mai bun, tu trebuie doar sa alegi cum vrei sa devii.

24 November 2012

oamenii care te schimbă

sursa foto



nici nu ştiam cât de important e să ai oamenii potriviţi în viaţa ta. iar acum, după ce le-am înţeles importanţa, nu pot decât să fiu şi mai recunoscătoare pentru că ei cred în mine, iar eu lupt ca să nu-i dezamăgesc. încep să cadă cărămizi în jurul meu. la propriu. şi construieşti doar atunci când dai jos vechiul. când dărâmi cimentul întărit în care s-au încleştat urme pe care nu le-ai făcut tu.

sunt recunoscătoare pentru toate schimbările care se întâmplă, care mi se întâmplă. spun "îmi pare rău", "te iubesc", "iartă-mă" ori de câte ori simt furie în prezent, faţă de mine şi faţă de alţii. cel mai mult simt furie când văd două realităţi diferite, când simţi c-ai fost dezamăgit în cel mai amar mod şi că, deşi ai dăruit cea mai bună variantă a ta, o uşă ţi-a fost trântită în faţă ca şi cum ai fi fost cel mai rău om din lume. şi doare ştiind că mai sincer de-atât n-ai fi putut să fii, mai multă dăruire de-atât n-ai fi putut să oferi, mai mult din tine şi din ce erai n-ai fi ştiut să oferi. şi mai ştii că o să treacă mult timp până când dezamăgirea asta cumplită, amărăciunea care vine din acel sentiment că ai fost lovit exact în cine eşti tu cu adevărat, aşa cum îmi povestea un prieten, trece greu.

şi nu ştiu decât să spun în gând şi uneori cu voce tare "te iubesc", "îmi pare rău", "iartă-mă" ca furia să dispară şi amintirile să se şteargă şi să mă pot bucura şi mai mult de cei care mă schimbă, de cei care-mi oferă cele mai frumoase sentimente şi care-mi confirmă ceea ce alţii n-au ştiut decât să calce în picioare. dar, în fond, la esenţa firii umane stă convingerea fiecăruia că este un om bun. şi-atunci înveţi să nu te miri prea tare, dar ştii că doar rănile pe care ajungi să le strigi cu voce tare ar putea să dea de înţeles altora că nu sunt poate cei mai buni şi că prin viaţă se poate merge şi fără să intri în inimile altora cu bocancii plini de noroi, ca mai apoi să şi tropăi fără milă fiindcă acea curăţenie îţi roade inima şi n-o suporţi.

mi le scriu mie ca să le văd şi mai bine la lumina zilei, dar nu prea mult, cât să mai şterg un pic din cicatrice fiindcă se duc toate până la urmă şi timpul ne e dat să ne bucurăm de el şi de viaţă şi de tot binele pe care îl avem şi de care alţii nu au parte.

să fim recunoscători şi fiindcă respirăm. să fim recunoscători că avem facturi de plătit fiindcă asta înseamnă că avem un acoperiş de-asupra capului. am trecut zilele trecute prin piaţa rosetti unde o femeie vindea flori, pere şi nuci. în mâini ţinea o ţigară şi o cafea şi zâmbea detaşată. am văzut atâta frumos în bucuria aceea de a trăi încât mi-am amintit din nou că ţine întotdeauna de noi, de ce avem în suflet ca să privim puţinul ca pe cele mai mari daruri.

mă simt un om bogat sufleteşte prin oamenii din jurul meu, atât de dragi şi sinceri şi-atât de buni. şi altă bogăţie nu există decât clipele pe care le petreci alături de ei.

22 November 2012

sa tot mergi

sursa


Aveam foarte multa ordine-n cap in urma cu vreo doua luni. In tot timpul asta, pana in prezent, am incercat sa fac curat cat am putut mai bine. Stiam ca ceva s-a facut praf, ca ceva acolo a inceput sa nu mai functioneze cum trebuie, dar acum ca privesc in urma cred ca a fost doar o perioada necesara in care ce trebuia sa se aseze s-a asezat.

Mi-am gasit azi toate raspunsurile si stiu ca am nu doar determinarea, dar si energia necesara pentru a duce la bun sfarsit tot ce mi-am propus pentru anul viitor. Era o stare, da, asta este, era o stare pe care am pierdut-o, eram un eu cum imi placea sa fiu, un eu nou, cu mai multe calitati, cu mai multe puncte bune pe care inainte nu le gaseam in mine. Iar ele au venit tocmai din a face, din a crea lucruri de care inainte nu te credeai in stare.

 Si-asa ca azi am din nou starea aceea care poate ma defineste mai mult ca niciodata. Daca nu stii sa te iei de mana, daca nu stii cine esti atunci cand te privesti in oglinda si te vezi complet diferit de cum iti amintesti vag ca aratai candva, o sa ai nevoie de multa munca pentru a te regasi. Nu sunt un om organizat nici pana in prezent, insa daca inainte imi minimalizam reusitele, azi stiu sa le vad doar ca pietre de temelie si sa stiu ca, desi mici, au o importanta mare.

Si nu e niciun paradox aici, am doar foarte multa incredere intr-un drum pe care stiu ca il pot construi de una singura, ajutata insa si de oameni care intind o mana de ajutor exact in momentele in care te simti cel mai pierdut. Imi place insa organizarea sau ideea de organizare. De program, de stabilit intalniri, de notat activitati, de facut liste, de a-mi umple timpul cu astfel de lucruri care duc la dezvoltarea unui proiect care nu e decat o extensie a unui eu pe care l-am ratacit cu multi ani in urma sau la care poate ajung abia acum. Cert e ca e ce-mi trebuie, ce ma hraneste in cel mai frumos mod cu putinta, ce ma face sa cresc odata cu el si sa devin un om mult mai increzator pentru ca sunt, iar asta stiu eu prea bine, un om cat se poate de timid.

Esti ceea ce crezi ca esti si devii ceea ce mintea ta stie ca este deja. Daca ar fi sa fac acum o lista cu ceea ce am realizat in acest an, as crede ca nu e a mea si ca e scrisa de altcineva. Vedeti? Pe alocuri inca nu ma recunosc si parca tot nu-mi vine sa cred ca in doar un an am reusit sa ma indepartez atat de mult de cine eram mai demult.

Dar crestem abia atunci cand ne dorim sa crestem si cred ca deschiderea mea fata de alti oameni a facut ca acesta sa fie un drum frumos aflat abia la inceput. Imi doresc disciplina si vreau un succes palpabil. Cer atat de mult de la mine cat stiu ca pot oferi, fara sa ma grabesc insa fiindca lectia cea mai pretioasa pe care am invatat-o anul acesta, zi de zi, a fost rabdarea. Si-am invatat-o construind o casa, am invatat-o stiind ca nu rezolvi nimic daca te enervezi ca ti s-a spart o teava sau ca instalatorul nu vine atunci cand anunta ca vine. Ai crede ca sunt alte cai de a invata sa fii rabdator si, cu siguranta, sunt, dar pentru mine aceasta a fost lectia care mi-a potolit acel neastampar pacatos care te face sa vrei sa ajungi in doi pasi acolo unde iti doresti.

Cum as putea sa cer insa asa ceva cand uneori nu misc un deget? Iar atunci cand nu te dedici trup si suflet unui lucru, cand nu crezi nici tu in ceea ce faci, nimic bun nu o sa se intample. Sunt prezenta si sunt aici mai mult ca niciodata. Si-am reusit, poate pentru prima data in viata sau poate dupa multi ani, sa simt din plin toamna, sa-i dau ragaz sa-mi demonstreze ce frumoasa e, sa ma opresc adesea pe Calea Victoriei doar ca sa ma bucur de cer si de cladirea luminata a C.E.C-ului vechi, sa imi savurez in liniste diminetile si sa stiu c-am ajuns aici si ca-i bine. Mai linistita si mai recunoscatoare ca niciodata pentru ca sunt, pentru unde sunt si pentru prietenii pe care inca ii am.


ghimpele în coastă

parcă simţi că vrei să te dai un pic mai încolo când auzi că a murit cineva. am plâns când am aflat că a murit actorul şerban ionescu. întotdeauna veştile de acest fel ne supără, ne deranjează, mai că-l agresează pe cel care le primeşte: "De ce-mi spui mie asta? N-am chef să aud aşa ceva". Suntem atât de speriaţi încât ăsta e sistemul nostru de apărare. Ca şi cum acel altcineva trăieşte departe de noi, a trăit întotdeauna departe de noi, un alt om, o altă rasă de om. Şi rămâi, de multe ori, singur în faţa unei dureri pe care oricum n-ai cu cine să o împarţi.

Ne împărţim însă criticile, bârfele, zvonurile. Ne bucurăm de ele fiindcă i se întâmplă altcuiva. Şi există oameni care atât aşteaptă: să deschizi gura şi să spui că aşa e. Să fii de acord cu această nimicnicie a tot ce există, cu această lipsă de sens a lumii şi cu acţiunile de persecutare îndreptate întotdeauna împotriva lor. Dar viaţa e a noastră şi-alegem uneori s-o dăm pe nimic, s-o dispreţuim până nu mai rămâne nimic.

Şi când refuzi să devii un astfel de om, când refuzi să mai ai rolul unui chip de carton care se clatină uşor a aprobare, devii ghimpele în coastă. Un nebun care vorbeşte despre fericire. "Ce atâta fericire? Fericirea e o prostie, e ceva fabricat!". Tu singur ştii să pui în balanţă fericirea şi nefericirea fiindcă le-ai simţit pe amândouă. Şi nu fericirea de moment, nici tristeţea de-o clipă. Nu, fericirea aceea care-acum e în tine şi care nu te lasă să uiţi că datoria ta e să ieşi la suprafaţă după orice greu, că suferinţa face parte din viaţă, dar că atunci când ţi-o produci singur şi nu vezi asta vei fi convins că pe lume nu mai există decât negru. Iar un om care apreciază viaţa le vede şi le înţelege pe amândouă.

O să pierzi oameni, în postura asta, de ghimpe în coastă. Dar ştii că cine nu-i menit să fie lângă tine, nu va fi. Şi mergi mai departe cu aceeaşi perspectivă asupra vieţii şi doar umeri simţi nevoia să-ţi pleci umerii de recunoştinţă pentru ceea ce ţi s-a dat fără să ceri. Să fii întotdeauna recunoscător pentru fiecare dimineaţă din viaţa ta.

20 November 2012

ce lăsăm în urmă

am citit undeva că oamenii îşi vor aminti întotdeauna de cum i-ai făcut să se simtă, nu de hainele pe care le purtai. şi-acum încerc să-mi curăţ mintea de amintiri urâte, de cuvinte grele, să uit, atunci când mă gândesc la cineva, de un apelativ pe care altcineva i l-a aruncat în cârcă. am înţeles cum altcineva te poate umple de rău, te poate obişnui să guşti din lucruri care nu fac altceva decât să se transforme într-un om rău mai ales că începi să macini în tine sentimente de care nu eşti tocmai mândru. şi vrei să le macini cu totul, să le omori până la ultima fărâmă, să ştii că ai curăţat acele amintiri. dar mai ştii şi că durează şi că nu e ceva ce poţi face de azi pe mâine. sau poţi?

eu am luat o pauză mare de la tot. de la muncă, de la oameni, de la iubire, de la a mai încerca, de la a mai trage de oameni în vreun fel. fiindcă oboseşti, într-un final. te enervezi atât de tare sau mă enervez atât de tare  încât în două secunde pot da cu piciorul la o întreagă poveste fără să regret nimic în afară de nehotărârea altor oameni. dar frământări avem cu toţii. iar nepotrivirea acestora face ca fiecare să aibă un drum al lui, cu oamenii potriviţi sau nepotriviţi alături, pe care poţi alege să-i păstrezi sau să-i ştergi cu totul din minte şi să ţi-i scoţi din inimă (unde oricum au făcut prăpăd) după ce ţi-au demonstrat că oricum nu voiau să facă parte din viaţa ta, dar că erai un accesoriu indispensabil, ca un coş de gunoi.

19 November 2012

şi

seara dansez toate cuvintele pe care nu le-am rostit peste zi. îmi dansez toate greşelile, toate gândurile pe care nu le-am eliberat ca să nu rănesc. dansez fiecare gest pe care nu l-am făcut şi dansez fiecare "dar ce-ar fi fost dacă". dansez tot ceea fiecare om spune uneori, dansez fiecare cuvânt pe care alţii îl spun şi mai apoi îl regretă. dansez fiecare izbucnire frântă, dansez loviturile pe care le aruncăm spre noi, în noi. dansez la nesfârşit acelaşi început de drum, dansez de fiecare dată altfel. dansez fără să ştiu când se va opri muzica, dar dansez atât cât pot să-mi mai chinui oasele, trupul, atâta vreme cât trupul, oasele se mai pot mişca odată cu fiecare ritm de tobă, atâta timp cât încă ameţesc şi încă mai pot dansa. dansez oboseala, îmi dansez reîncărcarea şi revenirea. dansez toate incertitudinile într-un dans cert, puternic şi nemilos. fiecare început de drum e un sfârşit în sine, dar omului nu-i e dat decât să danseze la nesfârşit.

13 November 2012

nu-i lumina, nu-i nici intuneric

program strict. sa ma trezesc de la 6.30. program strict. sa merg la culcare de la 22.30. in paris, la orele astea, nu-i lumina, nu-i nici intuneric. incredere nu mai am. nici in mine, nici in ce pot face, nici in cine sunt, nici in ce am de oferit. pe de alta parte, stiu, stiu cine sunt, ce pot face, ce am de oferit. dar nu fac nimic, simt ca tot cad si cam atat. nu stiu sa imi mai ascult nici inima, nici instinctul, nici alte pareri nu mai ajung pana la mine. nu ma ajuta nici daca scriu despre ele. imi vine doar sa cad si-atat. negru pe alb nu ti-a dictat nimeni niciodata ce-i de facut, iar eu mereu mi-am imaginat ca daca faci liniste-liniste, o sa auzi fix raspunsul pe care-l cauti. dar daca nu scapi de zgomotul interior, tot degeaba. daca-n inima ta vuieste continuu un intreg bulevard magheru, nu mai ai scapare. cel putin, nu pentru moment.

ma apasa sunetele, ma apasa vocile altor oameni. as vrea ca toti sa vorbeasca mai putin. si stiu ca asta vine de la mine.

asa cum am gasit azi scris intr-un articol foarte frumos, "nu aş da orice să ies prin geamul ăla, dar ştiu că m-ar face foarte fericit"(a). 

12 November 2012

recompunere

de azi fac pasii aia inapoi ca sa pot merge inainte. sunt un soi de lup, imi sunt martora a unor abandonari semnificative. cand plec, plec. nu am de ce sa mai revin acolo unde ceva s-a rupt pentru totdeauna. si imi sunt martora ca nici nu-mi pasa.

ca doar noi nu suntem zece oameni intr-unul ca sa avem grija si de indoielile altora. iar eu, eu nu mai vreau sa am grija de nimeni. nu asa cum am avut. nu asa cum altul, celalalt, ceilalti erau intotdeauna mai mult, iar eu eram prea putin. fiindca aici se ajunge. la punctul in care vrei sa fii singur. punct.

nu pentru totdeauna, stii ca e timpul nu asculta de tine si nici intamplarile care se ivesc pe neasteptate, mai ales ca acum ai un nas fin pentru astfel de mici bucurii. dar momentan ti-ai inchis urechile si ti-ai afundat nasul in cel mai gros fular. nu auzi, nu vezi.

nu mi-a fost niciodata frica de singuratate. ca vine, ca nu vine, mereu am vazut-o ca pe un refugiu, ca pe un balcon cu ferestrele larg deschise, ca pe un acoperis de bloc sau ca pe o dimineata rece in care tragi adanc in piept aer proaspat. si, dumnezeule, ce bine e.

si anul asta am trait atatea ca n-ai cum sa n-ajungi in noiembrie si sa nu simti ca ti-au amortit mainile si picioarele si, de ce nu, un picut si inima. si-asa ca e firesc sa vrei o pauza mare, sa te recompui, sa dezgropi ce-ai ingropat tu si ce-au ingropat altii. si fac asta dansand, nu stiu cum altfel. fiindca anul asta, dac-ar fi sa trag linie acum si sa fac niste calcule, a fost in echilibru perfect, cu o cantitate rezonabila de lucruri care mi-au stors lacrimi si cu o cantitate rezonabila de lucruri care m-au incantat pana in varful degetelor.

au mai fost, desigur, si cele care au durut un pic mai mult, dar pe urma au venit cele care au dus fericirea pe culmi pe care eu nu le cunoscusem inca.

oricum, de azi ma recompun, ma regasesc, pipai prin trecut dupa cine eram si dupa cine stiu ca pot sa fiu. iau din urma ce era frumos si adaug la ce incerc sa cresc in fiecare zi. dar fac asta singura fiindca e multa alinare in singuratate. sa nu va temeti de ea fiindca toate au un timp al lor.


11 November 2012

nici măcar proust

play this first:



uneori parcă plecăm cu totul. ne-abandonăm şi uităm cum ne plăcea să fim. eu nu mai ştiu, ba chiar mi se-ntâmplă să uit des cum arăt. îmi verific uneori reflexia într-o fereastră. ştii, când vrei să vezi dacă îţi stă părul cum trebuie. eu vreau să văd dacă mai sunt acolo. şi plecăm brusc, poate într-o după-amiază când lucrurile n-au mers cum ne-am fi dorit. sau poate într-o seară când nimic n-a mai părut să aibă sens. ne revenim după multe luni de zile când ne amintim brusc de un cine-am fost. sau poate că ni se face dor, cert e că ceva se schimbă din nou şi-atunci începem să ne căutăm din nou. cine eram? ştim că ne plăcea ceva mai mult de noi înainte, în acele momente din care acum nu ne mai aducem aminte prea multe. ce ne plăcea? oamenii cu care eram atunci? serile? paharele de vin pe care obişnuiam să le bem? liniştea? petrecerile? liniştea? oamenii? de noi aşa cum ne gândeam la mai puţine lucruri?

îmi amintesc acum ca prin vis de cine eram, ştiu că au fost nişte momente în care îmi plăcea teribil de mine. le-aştept, poate că mai mult aştept nişte indicaţii, nişte didascalii.

intră în cameră zâmbind, aşeză paharul de vin pe masă, în camera cu fereastra larg deschisă, miros de ţigară şi-o pisică.

sau poate că e un timp pentru toate, nu? oricum nu-ţi rămâne nimic de făcut decât să reîncepi acele obiceiuri pierdute, abandonate. aduni rămăşiţele a ceea ce nu mai eşti foarte sigur c-ai fost, dar încerci. ciob cu ciob, că poate iese ceva până la urmă. poate-ncepi să-ţi aminteşti mai multe, poate că un pahar de vin într-o seară o să aibă din nou o poveste.

dacă nu întreb, înseamnă că nu vreau să ştiu



în ultimele două săptămâni cred că m-am dezamăgit de vreo zece ori. şi-n astfel de situaţii ştii că eşti cumplit de singur fiindcă n-ai cui să explici fără să fii judecat. aşa că te mai laşi puţin să aluneci în direcţia greşită, te lupţi cu tine sperând că o să revii, că o să ieşi la liman. fiindcă tot ce trebuie să faci e să nu uiţi că trebuie să te menţii deasupra liniei de plutire.

suntem toţi centrul universului nostru. şi mulţi oameni au atâta nevoie de alţii, de energia lor, au nevoie să fie ascultaţi. doar că li se-nchid urechile atunci când ai vrea să le spui că singur parcă ai obosit să mai încerci. că-i greu, că nu ştii de unde să mai storci un strop de voinţă.

nu va mai fi timp pentru ei, dar o să ţi se promită că vor fi acolo. dar nu va fi aşa. fiindcă trebuie să ne rezolvăm singuri problemele reale. pe cele pe care ni le imaginăm le putem dezbate la nesfârşit fiindcă oricum nu putem găsi soluţii atunci când în realitate nici nu ni le dorim.

aşa că ştiu asta şi nici nu încerc să cer vreun fel de ajutor. ce să ceri altcuiva? voinţă? să aibă alţii voinţă în locul tău? să se dezmeticească? să se schimbe ei pentru tine? sunt cât se poate de conştientă că sunt responsabilă pentru viaţa mea aşa că nu văd de ce aş încerca să mă agăţ de alţi oameni. n-aş face decât să mă transform într-un fel de vampir energetic.

îmi ajunge blogul ăsta unde am ştiut mereu să fiu sinceră cu mine. să văd totul scris. fiindcă atunci când înăuntru e haos, trebuie să faci ordine afară.

06 November 2012

God knows it's tough

Mi-e greu să renunţ la obiceiurile rele, dar mi-e uşor să renunţ la oameni. Se împlinesc trei ani de regim vegetarian, dar pentru că a fost totul sau nimic. Se împlinesc săptămâni, luni şi ani de când am renunţat la unii oameni, dar pentru că a fost totul sau nimic. Aşa funcţionez, griurile îmi fac rău, sunt ca o ceaţă care îmi inundă plămânii. Mă lupt zi de zi să schimb cele mai esenţiale lucruri. Mă lupt cu mine şi parcă fac zece paşi înapoi de fiecare dată. Dar nu renunţ, chiar dacă lupta asta se dă deja de mai bine de doi ani.

Ştiu tot ce-i rău pentru mine acum. Le-arăt cu degetul şi mi le recunosc şi-mi spun că le mai accept pentru o perioadă, chiar dacă-mi fac rău. Dar, în rest, am obosit să mă lupt cu celelalte lucruri. Din cauză că paşii ăia înapoi mă duc parcă înapoi la linia de start. Şi-am cam obosit să o tot iau de la început.

Nu sunt un om disciplinat şi nu sunt un om organizat. Îmi doresc să fiu şi nu ştiu altfel cum să devin decât propunându-mi asta în mod continuu, în ciuda eşecurilor atât de dese în aceasta privinţă. Nu ştiu cum altfel să reuşeşti decât prin eforturi atât de mari. Momentan nu pot să fac mai mult, mi-aş spune că pot, dar paşii mei sunt mici şi habar n-am cum să-i fac mai mari. Voinţă, da. Dar cred că până şi pentru ea trebuie să mă disciplinez.

Şi nu, cu omul care am fost înainte nu mă pot împăca. Da, accept trecutul, dar îl las acolo, împărţit exact aşa cum a fost dintotdeauna. O vârstă până la care ştiam cine sunt şi vârsta la care m-am îndepărtat de cine ştiam că sunt. Şi când am revenit, a început această luptă de descoperire, de dat la o parte ce e de dat la o parte. Dar e o luptă aşa de grea. Şi nici nu ştiu cum s-o iau mai puţin în serios.

05 November 2012

even brighter than the moon

spre ce alergăm când totul e deja aici? ce iubire căutăm în zadar dacă nu ne uităm mai întâi în noi? cui vrem să zâmbim dacă nu ne zâmbim mai întâi nouă?

ce motive să mai căutăm dacă nu găsim unul suficient în fiecare dimineaţă pe care o trăim şi-n fiecare zi pe care o începem, plină de nou, de posibilităţi, de tot ce n-am făcut cu o zi în urmă?

ce motivare vrem dacă nu vedem în fiecare clipă o nouă şansă, o nouă oportunitate de a face tot ce ne dorim?

pe ce munte vrem să urcăm dacă noi nu ne urnim nici până la poalele celui mai jos deal?


şi nu-ţi cere nimeni nimic. nu-ţi cere nimeni iubirea perfectă, nu-ţi cere nimeni să ajungi în vârful muntelui. relaxează-te. iubeşte. iubeşte-te. şi vei ajunge cel mai departe fără să fi ştiut că ai învăţat deja să mergi.

ai respirat vreodata pe urechi?



greu nu-i, doar ca-ti trebuie curaj atunci cand vezi ca nu mai poti respira pe nas.

02 November 2012

In fata magazinului bijutierului - Karol Wojtyla





Carol Woytila - In fata magazinului bijutierului
    
  Asculta  mai multe  audio   traditionala


"Piesa de tinerete a lui Karol Wojtyla, cunoscut de cei mai multi ca Papa Ioan Paul al II-lea, In fata magazinului bijutierului este o suita de monologuri tulburatoare despre iubire. Personajele care rostesc aceste monologuri se cunosc, interactioneaza uneori, schimba idei, dar fiecare vede si intelege altfel iubirea. Vocile lor vin, revin si se completeaza, schimba perspectivele in mod suprinzator, evolueaza sub ochii nostri; marturisirile lor se impletesc armonios ca intr-o fuga de Bach, un echilibru perfect se formeaza in auzul nostru, un echilibru dinamic ce se inalta si ne inalta spre o alta intelegere. Dramaturgic vorvind, piesa aceasta este o bijuterie; ca montare radiofonica, e o capodopera. Fata de toate piesele ascultate aici, piesa aceasta se deosebeste in mod izbitor, este altceva." *Sursa
Distributie: Valeria Seciu, Dana Dogaru, Ana Ciontea, George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Emil Hossu, Adrian Pintea, Dan Condurache

Regia:  Constanting Dinischiotu

Inregistrare din anul 1991.

With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare