Aner Clute - Edgar Lee Masters

OVER and over they used to ask me,
While buying the wine or the beer,
In Peoria first, and later in Chicago,
Denver, Frisco, New York, wherever I lived
How I happened to lead the life,
And what was the start of it.
Well, I told them a silk dress,
And a promise of marriage from a rich man--
(It was Lucius Atherton).
But that was not really it at all.
Suppose a boy steals an apple
From the tray at the grocery store,
And they all begin to call him a thief,
The editor, minister, judge, and all the people--
"A thief," "a thief," "a thief," wherever he goes
And he can't get work, and he can't get bread
Without stealing it, why the boy will steal.
It's the way the people regard the theft of the apple
That makes the boy what he is.



"Acest cerc vicios se regăseşte în toate circumstanţele analoage: când un individ sau un grup de indivizi e menţinut în stare de inferioritate, adevărul e că este inferior; dar ar trebui să ne înţelegem asupra valorii cuvântului a fi; reauacredinţă constă în a-i acorda o valoare substanţială în vreme ce el are sensul dinamic hegelian: a fi înseamnă a fi devenit, înseamnă a fi fost făcut aşa cum te manifeşti." - Simone de Beauvoir

embrace loneliness if it comes to you. but is that really such a good idea?

cati oameni sunt singuri in acest moment? si cati dintre ei sunt intr-o relatie? s-au facut sondaje? studii? harti? in S.U.A. s-au facut. diferentele sunt uneori de pana la 90.000 de oameni. mai exact, intr-un stat pot fi cu pana la 90.000 mai multe femei decat barbati. daca 10.000 se muta in alt stat unde sunt cu 70.000 mai multi barbati, poate isi gasesc pe cineva cu care sa isi imparta... abonamentul la sala de gimnastica? you name it. dar cum ramane cu celelalte 80.000 de femei? sau cu cei 60.000 de barbati?

suntem cu totii pe harta intalnirilor si a relatiilor si a despartirilor. stim insa vreodata cu adevarat unde ne aflam? sau migram de la o zona la alta? si cati alti oameni sunt in acelasi timp singuri sau intr-o relatie? sigur, lucrurile sunt foarte diferite in statele unite asa ca aici o astfel de harta nu ar arata asa de spectaculos precum cea mai sus mentionata.

n-ati simtit niciodata ca s-ar putea sa fiti genul singuratic? chiar si atunci cand impartiti ceea ce unii oameni ar numi o relatie? si ca ati vrut imediat sa grasp for some air? in ultima vreme, totul a devenit mult mai clar. un fel de laisser faire, laisser aimer adus la zi si actualizat intr-un mod care m-a facut sa imi dau seama ca poate imi place prea mult sa ma bucur de una singura de timpul meu. el devine astfel doar un element secundar caruia ii oferi, atunci cand exista, o parte din viata ta de singuratic. si totul se rezuma la o distractie incadrata bine in niste limite temporale. "pana aici, acum e timpul sa ma bucur de 3 ore de filme, o carte, o sesiune prelungita de cumparaturi, o plimbare de una singura la o inghetata la verona, o plimbare de una singura oriunde".

ma intreb astfel daca in mod inconstient singuratatea poate deveni un stil de viata sau daca ea face deja parte din personalitatea ta si atunci ori nu mai ai scapare, ori iti amintesti ca orice astfel de trasatura poate fi modelata asa ca ar trebui sa corectezi acest aspect al felului tau de a fi?

long sentence, I know. impresii, pareri?

is it really about us?

cand nu reusim sa obtinem ceea ce ne propunem, este doar din cauza noastra? cand stim daca trebuie sa dam vina pe factorii din afara sau doar pe propriul nostru fel de a fi?

ieri, intr-o discutie, in timp ce cautam in minte argumente, m-am oprit sa ma intreb daca nu cumva interlocutorul meu avea dreptate. si totusi, sa fie doar vina noastra? m-am bucurat sa vad ca maura kelly gandeste ca mine. ca eu gandesc ca ea. dar nu m-am putut opri sa nu ma gandesc: nu cumva e grav?

este posibil sa treci prin viata fara sa cunosti un om langa care sa vrei sa ramai? pentru ca mie mi se pare in continuare ca este un lucru nu doar posibil, ci si foarte probabil. pe o harta a procentelor de oameni singuri, in unele zone din statele unite sunt cu pana la 90.000 de femei mai multe decat barbati, iar in alte zone acelasi numar fabulos este valabil pentru barbati. cati dintre acestia isi vor gasi pe cineva? 10.000 si-ar putea gasi pe cineva din alt stat. cum ramane cu ceilalti?

oricum ar fi, oamenii intotdeauna vor judeca. trebuie sa fie ceva in neregula cu ea. mie mi se pare ca nu e neaparat nevoie sa fii prea pretentios ca sa ramai singur. ca e posibil sa intalnesti 100 de oameni, dar abia al 101-lea sa fie un om cu care sa ai ceva in comun si sa simti ca ai putea sa ramai langa el pentru totdeauna sau macar sa te implici intr-o relatie care sa devina serioasa. sunt absolut convinsa ca maura, de exemplu, este o tipa fenomenala. poate prea interesanta si prea inteligenta, cine stie? am zis "prea", vedeti? Nu ea e "prea", ci altii au fost poate "mai putin" sau "prea putin".

nu am cum sa cred ca tine numai de noi. ce tine de noi inseamna sa stim sa iubim, sa respectam, sa comunicam, sa stim ce vrem. cum se poate obtine altceva? simplu, lasi de la tine. mult, suficient de mult incat sa-l faci pe celalalt sa ramana acolo. cum iti dai seama ca nu vrei luna de pe cer? cand scrii pe o hartie cum vrei sa fie omul pe care sa-l iubesti din toata inima. cand vezi ca nu ai cerut sa aiba ochi care sa isi schimbe culoarea de la o zi la alta, zece maini si un IQ de geniu. cand vezi ca desi ai cerut sinceritate, e greu de gasit.

care mai este atunci problema si a cui este "vina"?

Cafeneaua critică din Control. şi în acest timp, o idee.

În seara asta am fost din nou la Cafeneaua critică din Control. De data aceasta, a fost invitat Mircea Cărtărescu. Cartea o cumpărasem de la Cărtureşti, cu câteva ore înainte să ajung la lansare de unde aveam să iau şi autograf. Aşa că în seara aceasta m-am dus sperând să mai "fur" nişte "poveşti". Pe lângă draga mea dragă care mi-e parcă mereu din ce în ce mai dragă şi sper să-mi fie aşa până la adânci bătrâneţi (spun şi eu, cum a spus Cărtărescu în seara aceasta, că îmi doresc să trăiesc, să supravieţuiesc), au mai fost acolo şi Luminicious, şi încă două cunoştinţe. Şi în timp ce încercam să ne împărţim urechile şi atenţia, i-am spus lui Lumi, mai în glumă, mai în serios, că ar fi frumos să avem şi noi un soi de cenaclu sau nu ştiu, nişte întâlniri la care bloggerii îşi vor citi postările preferate (câte una de fiecare întâlnire), după care ar urma întrebări şi impresii. Fără critică, din două motive: ne-am întâlni să încercăm să dăruim şi altora din ceea ce suntem noi, fără să avem neapărat pretenţii de talent literar, şi spun asta pentru că unii merită şi chiar fac mai mult decât să posteze (nu încerc să minimalizez însă nici postările personale) şi aş putea să dau aici ca exemplu Cartea cu păcate, Mintea de ceai, Inethos şi mulţi alţii) şi, în al doilea rând, am încerca să ne simţim pur şi simplu bine, să primim şi un alt fel de feedback, unul mai viu, să împărtăşim chiar din inimă în inimă ceea ce uneori scriem cu atâta drag. Nu ştiu cum ar trebui să înceapă o astfel de întâlnire, dacă sunt doritori, dacă ar trebui să ne întâlnim efectiv ca să punem lucrurile în mişcare şi să încercăm să mai atragem şi alţi bloggeri pe parcurs, dacă ne-ar trebui acordul unei ceainării sau cafenele pentru aşa ceva, cert e că ar fi ceva intim şi plăcut, să-i spunem nimic mai mult decât o lectură de seară.

Impresii, păreri, gânduri? Doritori? Idei de locuri?

Mă imaginez pitic filozof rătăcit iremediabil

Îmi privesc din nou în adânc. Citesc că dacă încerc să mă descopăr, o să mă pierd. Nu o să mai cresc. Mă imaginez pitic filozof rătăcit iremediabil. Dar cum aş putea să încetez să mai analizez? Cum să nu mai vreau să înţeleg ce se întâmplă cu mine? Pentru că tocmai noi ne suntem întotdeauna cele mai mari bătăi de cap, cele mai dificile şi urâte ecuaţii la care nu găsim răspuns. Şi cred că e din cauză că suntem filozofi, dar nu şi matematicieni. Şi cum adică nu mai cresc? Când eu simt clar că am făcut progrese. Sau, mai ştii, nu m-ar mira să fie totul în mintea mea. Am adesea sentimentul, când sunt în anumite locuri, că nimic nu s-a schimbat, că sunt aceeaşi de acum trei ani şi fix aceeaşi de acum şapte ani. Oricum ar fi, cunoaşterea propriei fiinţe este un lucru esenţial. Terifiant, pe de o parte, desăvârşit, pe cealaltă. Cum altfel să evoluezi, să te desparţi de tine şi să te înalţi în acelaşi timp? Trebuie să ştii de la ce pleci, trebuie să ştii ce să desprinzi şi să dai la o parte. Sigur, pasul următor e cel mai greu: voinţa. Iar aici, cel puţin în ce mă priveşte, se vor duce întotdeauna lupte grele. Sau poate că dincolo de lipsa unei mobilizări necesare, se regăseşte plăcerea sadică de a rămâne pe loc. Sau dorinţa de auto-pedepsire. Sau pur şi simplu o cochilie în care m-am băgat singură şi din care mi-e frică să mai ies aşa că mă prefac că nu ştiu cum. Mi-s ochii plini de nedumerire în aste vremuri. Şi mi-e atât de lehamite uneori încât nici nu mă mai obosesc să întreb de ce. Iar apoi, când o altă întâmplare mă răstoarnă în propriile nelinişti, încerc să mă conving singură că am luat întotdeauna deciziile bune.

foto by anna wolf.
feel free to comment. ;)

derbedeul din mine a visat din nou

pare-mi-se că eram prin germania sau poate că pur şi simplu nu înţelegeam ce ziceau oamenii ăia, dar vorbeau cu un accent dârz, germanţ. şi-mi făcusem cumpărăturile şi mă duceam acasă fără să ştiu unde mă duc exact şi căutam printre amărâţii ăia de eurocenţi să-i pun în automat şi să-mi iau un bilet şi pffff, stupefacţie, nu-mi ajungeau, uite, aveam 50 de eurocenţi, hmm, uite încă 10, 5, 65 de eurocenţi, nu-mi ajung, o călătorie dus e 1,70 euro, fir-ar. şi apare tipul ăsta Out of the Blue, blond, cu un copil de mână, o fetiţă sau un băieţel, ar fi putut să fie. şi-l ştiam, fir-ar, îl ştiam, dar nu-mi aduceam aminte de unde. să ne mai fi întâlnit prin germania când eu târam de sacoşele de cumpărături? şi-ncepe să-mi vorbească, dar vorbea încet, era clar că aşa vorbea el de obicei, iar eu nu îl înţelegeam şi mă obosesc oamenii care vorbesc mereu încep, e bine să ţipi uneori, să-ţi laşi nervii să iasă la aer. şi vorbea în germană, îi zic că nu pricep, îmi spune ceva în engleză, aud frânturi, îl întreb ca o idioată: what?I'm sorry, what?Ididn'tunderstandwhatdidyousay?whatdidyousay?. şi-mi zice că I have a fixation. eu? şi că i-am dat numărul de telefon data trecută şi că la sfârşit i-am dat o cifră greşită. şi mă gândesc că e fain tipul, e blond, da, da, înalt, are un copil de mână, băieţel, fetiţă. şi arată bine tipul, dar uite, până la urmă găsesc bani de bilet, îmi iau şi-i zic că ne mai vedem şi nu-i dau numărul, uit, el nu zice nimic şi plec. şi pe urmă îmi dau seama că am uitat şi mă trezec, ca-n orice vis, brusc pe strada pe care stă el, ba chiar la el în casă, în haină groasă de iarnă şi-n pijamale. şi-apoi brusc pe stradă, îmi arată maşina lui, o maşină albă, probabil un opel. şi pe urmă intrăm într-un fel de pub, îi dă de mâncare fetiţei lui, acum e fetiţă, nu mai arată ca şi cum ar fi putut să fie şi un băieţel, dar când ieşim, fir-ar, îi dezmembraseră unii maşina. da, da, chiar aşa, chiar acolo, ca să vezi, şi vizavi era un atelier de piese auto şi ăia tăiau fier şi i-am zis uite, cheamă poliţia, sigur acolo îţi taie acum bucăţi din maşină. mie-mi luaseră telefonul lăsat în maşina lui, iar eu mă gândeam că mai am 50 de lei, că trebuie să merg să-i schimb în euro şi să-mi iau bilet spre românia.

guguştiuc

sunt acasă. acasă unde, de foarte multă vreme, am încetat să mai scriu. nu mai ştiu cum. m-am închis în lumea mea, dincolo, în haosul în care toţi studenţii din provincie aleg să se sufoce.
ghemuită într-un colţ al canapelei, citeam Exuviile. Citisem 60 de pagini într-o seară, apoi nimic. Se instalase din nou tăcerea-amuţire a acestui loc pe care încerc să îl redescopăr cu fiecare călătorie de tren. Şi-n această muţenie, în această după-amiază întunecată de martie, am auzit din nou guguştiucii. mi-am amintit poate într-o secundă de alte după-amiezi, de copilul din mine, ghemuit pe o altă canapea, ţinând în mână o altă carte. o aşteptam pe mama atunci. şi tot atunci, ieşeam din casă chiar şi în zilele friguroase şi mă jucam cu pietrele. îmi amintesc şi acum frigul pe care mi-l împlântau în mâini. căldura pe care le-o ofeream răsucindu-le pe toate părţile. iată, acum făcusem o canapea. aici, o masă. o piatră mică, cenuşie, ovală, un scaun. o lume mică, în faţa mea, din pietre. eu, un copil, sau un uriaş poate, jucându-mă cu lumi mai mici.
acum nu mai aştept pe nimeni. nu cu aceeaşi nerăbdare. acum aş vrea doar să-mi împart lumile şi să-i arăt şi lui, prin ochii mei, lumea uriaşilor.
acum totul se reduce, îngrozitor destin, chiar la inexistenţă. la un sentiment pe care nu-l pot prinde cu mâinile. la un simplu, cutremurător, cântec de guguştiuci.

Anton Holban-"O moarte care nu dovedeşte nimic"

Dar o carte care dovedeşte că iubirea e adeseori înlocuită cu un ataşament bolnăvicios, cu lene şi egoism. Că e uşor să stai cinci ani lângă cineva fără să iubeşti acea persoană. Şi chiar dacă uneori te mai întrebi ce e în neregulă cu tine, ajungi să te convingi că era ceva în neregulă cu celălalt. Sandu e un misogin, mi-am zis încă de la primele pagini. Dar mi-am dat seama că cel mai probabil aşa erau privite femeile pe atunci, ca nişte fiinţe pe care puteai să le modelezi, ca nişte marionete care nu aveau în minte decât măritişul. Oricum, purtarea lui Sandu, gândurile lui, totul se întâlneşte şi astăzi. Şi-n mod ciudat, azi judecăm mult mai aspru acest comportament. Ce tot spun? Eu judec mult mai aspru acest comportament. Dacă privesc în jur (şi "simt enorm şi văd monstruos"), mulţi oameni aleg să trăiască aşa şi să se plictisească, uneori teribil, alături de un (in)significant other. Irina imploră, Sandu imploră şi el. Şi relaţia lor ajunge să împlinească cinci ani. Şi pe urmă, Irina renunţă la tot. Sfârşit previzibil, Sandu nu regretă absolut nimic. Şi-a găsit altă ocupaţie, o altă minte pe care o poate modela după bunul plac. Mi-ar fi plăcut să citesc mai mult despre Irina, să simt că în momentele lor de scurtă fericire, Sandu o privea cu adevărat. Dar nimic, nici o imagine nu-mi lasă vreo amintire plăcută. Rămân poate doar cu momentul unei scurte vacanţe la ţară. Astăzi, Sandu ar fi un misogin teribil. Teribil misogin. Mă gândesc cum am fugit eu de relaţii în care simţeam că ar fi trebuit ca unul dintre noi să implore. Mă gândesc cum m-am resemnat şi atunci când cineva a decis să plece. Cum nu am implorat. O despărţire care altminteri nu dovedeşte nimic.

de azi, gata cu fericirile din ceştile de ceai

că am stat eu bine şi m-am gândit că, la urma urmei, cel mai sănătos şi cel mai sigur e să fii cu picioarele pe pământ. că deşi noi, cei care visăm cu ochii deschişi, suntem aproape pe cale de dispariţie, asta nu înseamnă că trebuie să rămânem într-o lume care nu mai seamănă cu cea reală. adevărul e că sunt gropi multe pe trotuarele şi străzile din Bucureşti, că mulţi oameni sunt răi şi înjură în gura mare, că sunt mulţi cei care se iau de tine, uneori mai mulţi indivizi extrem de dubioşi în aceeaşi zi şi că, nu-i aşa, cu toată starea ta zen, îţi spui în gând că dacă ai fi fost bărbat le-ai fi tras o mamă de bătaie, iar dacă eşti bărbat, ei bine, eşti norocos, indivizii ăia dubioşi nu se iau niciodată de tine.
de azi, ar trebui să vorbim de ce se plâng bărbaţii de lipsă de atenţie. că pentru ei există mai puţine magazine, că pentru ei nu există suficienţi pantofi, că pentru ei nu există suficient Dumnezeu mai ştie ce. dar există. şi există şi o grijă faţă de această îngrijorare a lor. povestind cu amicul B (cunoscut pe acest blog şi sub numele de domnul H. şi pe care, de fapt, nu cred că l-am întrebat vreodată dacă-mi dă voie să scriu despre el) despre una-alta (am aflat recent, de la mama, că atunci când eram mică spuneam "altă una"), mi-a spus şi despre un articol din Esquire legat despre cărţile scrise de dive. dacă e cineva interesat, pot povesti cu mare "drag" despre situaţia cărţilor din România. cu mare drag. şi mai târziu, tot în această după-amiază cu iz de noroi şi noiembrie, aflându-mă la cumpărături strategice de aprovizionare, am cumpărat Esquire (pe care o cumpăr foarte rar, căzând pradă unor publicaţii extrem de asemănătoare între ele: Marie Claire, Elle şi Harper's Bazaar; am ajuns, din fericire, la înţeleapta concluzie că doar una e suficientă din când în când, doar pentru a-mi potoli orgoliul feminin). şi-n Esquire, după cum vă spuneam, am dat şi de-un articol în care se povestea despre cum încercăm noi să găsim cadoul potrivit pentru the very significant other. şi cum dăm greş, de cele mai multe ori. şi se termina cu strategii şi idei şi planuri. şi concluzia era că bărbaţii vor numai gadget-uri şi mpr3 playere pentru maşini şi tot felul de dubioşenii tehnologice greu de găsit. şi am răsuflat uşurată, punând revista deoparte. bărbaţii ăştia n-au decât să-şi caute singuri cadourile alea pentru care unele femei fac tumbe şi se dau de cinci ori peste cap pentru a le achiziţiona. ca să vedeţi că visătorul din mine nu a murit şi nici nu va muri vreodată (şi deoarece am cunoscut, de-a lungul timpului, numai oameni cărora încă le mai plac lucrurile cu semnificaţie), mă declar total împotriva acestei alergături după cadouri de acest tip. bărbatul ăla, oricare ar fi el, ar trebui să fie fericit indiferent de cadoul pe care tu i-l cumperi. pentru că i l-ai luat (presupunem că ţii totuşi la el) din iubire, pentru că te-ai gândit la el, pentru că îi oferi oricum iubire necondiţionată. pentru că de-asta iubiţi femeile. şi pentru că cele mai multe dintre noi nu au nicio treabă cu tehnologia - nu-i clişeu, e realitate - şi pentru că nu văd de ce ne-am chinui atâta (cu tumbe şi sărituri şi eventual şi exerciţii de echilibristică) pentru a demonstra că avem habar de lucruri de care, în realitate, nu prea ne pasă. pentru că nici lor nu o să le pese în vecii vecilor dacă rochia noastră se potriveşte cu pantofii.
un fel de post scriptum: să nu se ivească de pe undeva feministele, nu minimalizez capacităţile intelectuale ale nimănui.

această nouă etapă

uneori nu e prea târziu şi e mai bine decât niciodată. am mult de recitit, dar am şi mai mult de citit. şi-aşa se face că mă regăsesc acum, la ora asta înaintată, fredonând un menuet şi făcând liste întregi cu autori pe care trebuie să îi "revăd" şi cărora e obligatoriu să le ofer acum (cât încă nu-i timpul trecut) atenţia cuvenită pe care nu le-am acordat-o la vremea la care tocmai asta se cerea de la noi. eram, fireşte, mult prea "ocupată" cu şcoala. nu m-am împăcat niciodată cu argumentul pe care îl foloseau profesorii atunci când le spuneam că nu înţeleg (de ce alţii nu înţeleg) de ce trebuie să studiem ani de-a rândul materii care nu ne vor mai folosi niciodată şi care pentru că nu ne atrăgeau, nici nu se lipeau de noi în vreun fel. răspunsul era de fiecare dată acelaşi: pentru cultura voastră generală. după 17 ani de învăţământ, cei mai mulţi români stau prost exact la capitolul ăsta: cultura generală. aşa că răspunsul nu era cel bun şi cu siguranţă în unele cazuri era datorită faptului că materiile nu erau predate cum trebuie. eu am avut însă întotdeauna un sentiment de revoltă faţă de lucrurile care nu mă atrăgeau şi care ne erau "servite" cu forţa. pentru cultura noastră generală. pentru că după ani întregi de chimie, biologie şi fizică, timp în care am fi putut aprofunda şi studia (în sfârşit!) ca la carte ceea ce ne interesa cu adevărat, contau, s-ar părea, conversaţiile în care ne-am da brusc cu părerea despre Dumnezeu ştie ce reacţie chimică. şi asta ne-ar face inteligenţi în ochii celorlalţi participanţi la discuţie. sunt lucruri care ni se spuneau adesea în anii de şcoală. bineînţeles, acelaşi sentiment îl au şi cei care studiau aprofundat franceza când ei aveau ca pasiune ştiinţele exacte. să-mi fie iertate greşelile pe care (dacă există) nu le mai pot corecta acum deoarece în curând va bate ceasul ora trei (chiar mi-ar plăcea să am un ceas care să bată cu adevărat ora trei).
[o coincidenţă plăcută a făcut ca eu să ascult Vivaldi în timp ce google îmbrăca haine noi aniversând naşterea compozitorului.]
cum spuneam, e vremea unor mari schimbări. nu pot decât să mă bucur că descopăr acum oameni care reuşesc să îi schimbe în bine pe cei din jurul lor.
nu o să spun ce simt că trebuie să recitesc, ci doar pe cei pe care voi începe să îi citesc imediat după Paler, Self şi Bellow. Lista nu-i mare, dar sigur va fi bogată:
Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu, Paul Cernat, Petru Cimpoeşu, Nichita Danilov, Matei Florian, George Ciprian, Ioana Nicolaie. Scriitori români contemporani cu care am decis să fac cunoştinţă abia acum, dar îmi fac mea culpa şi trec la citit. vă invit la lectură în cazul în care aţi rămas acum fără autori.

păi

îmi încep multe propoziţii cu "păi" de ceva vreme încoace. să fie din cauză că se întâmplă adesea să mă pun pe explicat idei şi teorii? oricum ar fi, l-aş lua pe "păi" şi l-aş adăuga celorlalte nume ale mele care dacă nici mie nu-mi spun nimic, celorlalţi cu siguranţă că nu au cum să le transmită ceva, nume cu care eu nu m-am împăcat niciodată şi cu care nu ştiu dacă voi cădea la pace prea curând.
nici nu ştiu de ce am început să scriu acum, de dimineaţă, răsfoind bloguri, chiar mă gândeam că azi nu-i nimic de povestit. Dar ieri mi-am cumpărat nişte cărţi. Zilele trecute l-am ascultat cu mare bucurie pe Mircea Cărtărescu, pentru prima oară în viaţa mea. Şi mi s-a părut, de la primele cuvinte, că e genul acela de om care te face să vrei să schimbi ceva la tine, să împrumuţi ceva de la el, să furi puţin din ceea ce el a învăţat pe tot parcursul vieţii. Aşa se face că, auzindu-l povestind cu o modestie pe care astăzi rar o mai întâlnim, cum în tinereţe citea câte 150 de cărţi pe an, devenind ulterior ceva mai selectiv, m-am simţit brusc neştiutoare şi mi s-a făcut ruşine gândindu-mă că în facultate, pe lângă listele de lectură obligatorii (din fericire, nu tocmai scurte), rareori îmi făceam timp şi pentru alte cărţi. De fapt, facultatea a fost, atât pentru mine, cât şi pentru mulţi colegi de-ai mei care obişnuiau să citească mult, un sistem de sufocare bine pusă la punct a plăcerii de a mai citi ceva şi, pe cât posibil, de a-ţi mai plăcea limbile străine studiate. Şi pentru că se citea mult şi prost, s-a ajuns la dorinţa de a lua o pauză de la cărţi, da a urî scriitori care altminteri ţi-ar fi plăcut, doar pentru că din nefericire se aflau în capătul listei, iar tu nu mai aveai timp să îi citeşti nici pe cei de deasupra lor. Aşa se face că aceşti scriitori, în chip de corvoadă, au "ratat" şansa de a ne cădea în mână şi de a ne arăta lumea prin alţi ochi. Şi am reînceput, după cei trei ani în care din fericire am avut timp să mă îndrăgostesc de Tournier, de-un Atwood şi-un Nabokov, să încerc să redescopăr plăcerea lecturii, să revin la vechile obiceiuri în care citeam cu o bucurie şi o stare pe care am regăsit-o odată cu Kafka şi pe care în copilărie o experimentam cu Topârceanu, Gârleanu, Ana Blandiana şi renumitele poveşti nemuritoare, atât de esenţiale, cred eu, pentru un copil care pe vremea aceea se afla la începuturile vieţii ca cititor. şi-am descoperit-o pe sylvia plath numai pentru o secundă în facultate, ca atunci când din tren vezi ceva pe furiş, dar nu ai timp să-ţi opreşti privirea asupra acelui lucru, altele apropiindu-se şi îndepărtându-se cu aceeaşi viteză. această trecere în revistă, adesea superficială, a scriitorilor şi a unor opere, a făcut ca mulţi din aceeaşi generaţie să se simtă în continuare mai apropiaţi de un Eliade, de un Caragiale şi de un Preda, chiar şi după ce au avut prilejul să descopere ceva ce până atunci fusese nu inaccesibil, ci doar necunoscut. Şi nu pot decât să mă bucur că practic mai nimic nu ne împiedică astăzi să citim, dar să privesc cu regret spre multe alte activităţi care ne fac să nu mai citim aşa cum se citea pe vremuri: cu lăcomie şi cu plăcere, aşa cum poate erau înfulecate înainte şi "ţigaretele" de la cofetăria Capşa. Şi nu-i timpul pierdut, vreau ca peste doi ani să pot privi în urmă şi să ştiu că m-am schimbat ca om, că am recuperat ceva din timpul pierdut şi că pornind în căutarea lui, l-am şi regăsit.

România nu-i decât o durere de cap

şi asta ar fi totuşi puţin spus. de ce e mai bine spre zări mai calde? pentru că la noi nimic nu pare să se îmbunătăţească nici chiar după 20 de ani de la revoluţie. pentru că deşi ar fi trebuit să ne revoltăm şi mai aprig de nenumărate ori după aceea, nimeni nu o să se mai revolte în veci. aşa că ţara asta, prin oamenii ei, se duce de râpă. iar oamenii de valoare, puţinii intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, îşi iau tălpăşiţa şi bine fac. posturile de televiziune îi deplâng însă doar pe cei care culeg căpşuni în spania şi îşi lasă acasă copiii care cresc singuri cu bunicii. în viziunea pe care vor să ne-o inducă, acestea sunt adevăratele tragedii. m-ar dezgusta până peste cap să încep să vorbesc despre manipularea la care suntem supuşi de televiziune, am făcut asta deja într-un proiect şi am descris acolo toate efectele negative ale televizorului. revenind la oameni, la ideea de cetăţeni şi de fiinţe umane în acelaşi timp, ne degradăm văzând cu ochii. odată cu clădirile şi străzile. aşa se face că vreau în alte părţi. undeva unde să poţi lua micul dejun la aer, fără să ţi se înfigă un ţurţure de 70 cm în farfurie. undeva unde croissantul nu e de săptămâna trecută, iar cafeaua are gust de cafea. unde nu vine niciun cerşetor la tine din doi în doi metri. undeva unde oamenii înţeleg că nu trebuie să dea bani cerşetorilor. aşa că vreau un an în altă parte. ca să văd dacă o să vreau să mă mai întorc.
pentru că la noi până şi primăvara nu e decât o mare inundaţie.

mais c'est genial!

unboyfriendable. that's how I feel. J'en ai vraiment marre.
Ne dis rien. C'est à moi de parler.

străzile, oamenii, privirile, paşii apăsaţi pe trotuarul ud. ud de atâta ploaie şi zăpadă topită, de atâţia oameni care mă privesc drept în faţă, ştiu asta, chiar şi atunci când eu nu mă uit la ei. mă uit dincolo, undeva departe, prin ei, aş vrea să îi pot străpunge cu privirea, să le las urme, o mică zgârietură pe obraz. pe cel drept, pe cel stâng, depinde pe ce parte a trotuarului erai. mă dor gleznele, mâinile, ochii, părul. am mers atât de repede, am vrut atât de repede să plec de acolo şi să ajung nicăieri încât acum mă dor toate, mă dor gleznele, mâinile, ochii, părul. într-o dimineaţă, la 5, când eram fericită, am rupt o crenguţă dintr-un copac, am băgat-o în buzunar şi am uitat-o acolo, am găsit-o câteva zile mai târziu, uscată. o mai păstrez încă. îmi aminteşte de ora 5, de frig, de fericire. je suis folle. şi trăiesc din plin această nebunie, îmi invadează toate simţurile. nu-mi place atunci când doare. când simt prea mult, când îmi amintesc prea mult, când mă gândesc la tine prea mult, când mă gândesc la mine prea mult, când totul e pur şi simplu prea mult.
iubirea e cel mai dureros lucru. oare frumosul se iveşte din sfâşiere şi ţipete?
ţi-am simţit parfumul azi. în aer, nu era nimeni prin preajmă, doar parfumul tău. mi-am urât nasul, mi-am urât memoria, mi-am urât mâinile, m-am urât cumplit.
şi-mi amintesc mereu cât sunt de slabă, cât de uşor ai putea să rupi din mine, cât de puţin am putut să rup din tine. mă priveai adesea fără să mă vezi. mi-ai lăsat o urmă pe obraz. o mică zgârietură pe obrazul drept.
nimic nu ne înalţă mai mult decât iubirea. aş privi peste oameni, nu prin ei. fără să le mai las urme.

Ne dis rien. C'est à moi de parler.

Awake. Slightly unbearable.

You know I usually don't do this. şi nu pentru că aş fi movie-selfish, ci pentru că nu cred că ştiu cum să fac recenzia unui film. totuşi, o să urmez principiul "it's my party and I'll write a review if I want to".

Awake.
Ca o muritoare de rând, am vrut să văd filmul pentru Hayden Christensen. avem toţi slăbiciunile noastre. pretty bad boys just happen to be one of my guilty pleasures. multe nu ştiam despre acţiunea filmului, doar că, în mare, tânărul simte tot în timpul operaţiei. şi mă aşteptam, în necunoaşterea mea, să văd cum o să tot sufere crunt şi cum o să ţipe groaznic pe tot parcursul filmului. ca în povestea cu drobul de sare, mă aşteptam fix la e ce mai rău. şi cum îs tare slabă de înger şi mă uit la filmele bloody bloody mary printre degete, nu m-am putut abţine nici acum să nu acopăr jumătate din monitor la vederea primei tăieturi. şi din cauza începutului, chiar mă aşteptam la tot ce e mai rău. dar vă pot spune că nu e chiar atât de înfricoşător şi că merită văzut. că e plin de momente în care o să spuneţi "nu se poate!". şi că de la un punct încolo o să vă daţi seama cum se termină. dar doar în mare şi doar dacă aveţi o intuiţie bună.
conştienţa sub anestezie este un fapt real. prin urmare, filmul primeşte o bilă albă pentru că ne face să ne oprim ceva mai mult asupra unui lucru care poate până acum nu ne impresiona doar din mărturiile celor care au trecut prin aşa ceva. există campanii pentru introducerea în toate spitalele a sistemelor de monitorizare a activităţii creierului în timpul operaţiilor care necesită anestezie generală. din păcate, există şi nenumărate documentare care ne prezintă cum oamenii mor de foame în jurul nostru. şi cu toate acestea, nu facem niciodată nimic. cred însă că până şi cuvintele au puterea de a schimba ceva. întâi mentalităţi, apoi destine.

I'm no expert, but as far as I'm concerned

Dragostea nu înseamnă libertatea de a părăsi. Dragostea înseamnă înţelepciunea de a căuta şi de a găsi. Dragostea ar trebui să fie de un singur fel. Aşa cum îţi iubeşti părinţii toată viaţa, tot aşa ar trebui să fii în stare să iubeşti un străin care îţi intră în inimă pe nepregătite, iar tu ştergi praful în cel mai ascuns colţ al inimii, îi faci culcuş acolo, îl laşi chiar să arunce ţigări încă nestinse, iar apoi, într-o dimineaţă de noiembrie, găseşti gol colţul acela în care se odihnise chiar cu o seară înainte omul care ar fi trebuit să te iubească pentru totdeauna. Sunt cuvinte care astăzi nu mai înseamnă nimic. Nici eu nu cred că aş avea cum să iubesc acelaşi om toată viaţa. Ne-am educat singuri să căutăm înfriguraţi un soi de fericire care şi-a pierdut definiţia, o iubire care dacă azi există, mâine are toate şansele să dispară. Poveştile despre iubirea veşnică au dispărut încă de acum un secol şi jumătate. Omul modern a evoluat spre o singurătate care cu siguranţă nu îl va înălţa mai sus de stele, ci îl va prăbuşi în el însuşi. Omul nu a fost creat pentru singurătate, cum ar putea să se înalţe când el singur caută cu disperare iubirea aceea care l-ar împlini cu adevărat, când îşi doreşte să simtă ceea ce alţii simţeau cu sute de ani în urmă, dar astăzi el nu le mai cunoaşte denumirea?
Dragostea ar trebui să fie ceva pentru care noi încă ar trebui să mai luptăm. Iubirea s-a transformat însă într-un trademark ai cărui clienţi sunt veşnic nemulţumiţi.
Foto.

Şi nu e

Din ochi în ochii mei arunci cu aripi de fluture
cu un fel de cenuşă a iubirii care ne-mpresoară
iară şi iară ca şi cum nebunia asta
nu ar fi decât o boală
şi suferinzi ne bucurăm de ea
ca de o femeie goală
femeia-iubire, femeia-statuie, femeia-păcat

rupe, rupe din mintea ta cea zglobie
o fărâmă de pământ, dă-mi să înghit din întunericul tău
egoistule
să ne înălţăm către acelaşi jos

tu râzi
închide ochii şi priveşte mai bine
clovnul acela îşi râde cu dinţii lui de căpcăun
de noi

din pat în pat ca o prostituată de lux
poezia – poezia ar trebui să fie curată
o murdărim, iată – prin această prostituată cu fardul mânjit pe obraz
ca un măr putrezit pe jumătate
un roşu aprins cuprins de mucegai.

Vorba lungă, bucuria bloggerului

Unii îşi iau vacanţă după o perioadă mai grea. Verde Ursuz îşi ia o depresie. Nici n-am ştiu că vine odată cu liniştea. (Vă scriu din Piaţa Revoluţiei. Din soare, din foarte mult soare. Nu m-a deranjat niciodată să stau la soare). În tot acest timp m-am concentrat asupra problemelor. Nu mai vedeam nimic dincolo de ele, nu îmi făceam planuri, pe scurt, îmi ocupau tot timpul şi fiecare colţişor al minţii şi aşa destul de ursuză. Iar apoi, după ce s-au rezolvat toate, m-am trezit obosită şi fără un program anume. Nu mai trebuie să fiu nicăieri la nicio oră. Deodată au dispărut foarte mulţi oameni. Deodată nu am mai ştiut ce să fac cu mine. Nu m-am gândit că asta e, că m-am jucat prea mult în tot acest timp, că niciodată nu am luat lucrurile în serios. Aş vrea să ştiu unde greşesc, dacă greşesc, dacă depinde sau nu de mine, dacă nu cumva îmi bat capul degeaba şi nu e nimic de făcut. Ştiu atât de puţin. Sunt oameni de aceeaşi vârstă cu mine care ştiu atât de multe...
De ziua mea de naştere am întrebat o colegă în ce dată suntem. Niciodată nu am simţit atât de puţin că e ziua mea. O să urmez sfatul unui prieten şi o să fac ordine şi curăţenie deplină. Nu vreau să mai cunosc pe nimeni. E timpul ca alţii să îşi dorească să mă cunoască. De mâine, dragilor, unii dintre cei care au intrat în viaţa mea şi au lăsat urme care seamănă mai mult sau mai puţin cu cercurile lăsate de pahare pe mobila lăcuită, nu vor mai auzi de mine. Pentru că ţin la ceea ce ofer, pentru că ofer încredere şi primesc tăcere. Pentru că nu îţi dai seama de ceea ce ai lângă tine decât atunci când acel ceva dispare. M-am săturat să mi se spună că sunt o fiinţă de treabă. E ca şi cum ai spune că un tablou e drăguţ, te face să zâmbeşti de câte ori te uiţi la el, dar din când în când îl uiţi cu săptămânile şi laşi să se aşeze praful peste el. (Piaţa Revoluţiei mă inspiră mai mult decât aş fi crezut. M-am oprit să beau o cafea fierbinte, în soare, în drumul spre BCU). Cum nu am (şi nu am avut niciodată) un fir logic al gândurilor, o să scriu mare şi clar ce am mai spus şi altă dată: merit mai mult. Culmea e că depinde de mine. Sau aşa cred. Doar că nu mai vreau să încerc să demonstrez acest lucru.
Mi s-a întâmplat să simt că nu reuşesc să fac suficient de mult, că nu sunt suficient de bună alături de un om care nu era nici pe jumătate (o spun cu toată modestia şi obiectivitatea) la fel de inteligent sau măcar amuzant. Nu mi-am ascuns niciodată sentimentele şi nu m-am prefăcut niciodată că ţin la cineva mai mult decât ţineam în realitate. Am pus capăt imediat tuturor relaţiilor în momentul în care îmi dădeam seama că nu mai simt nimic pentru omul respectiv. Răsplata a fost o mare minciună: o persoană (acum, din fericire, total nesemnificativă) care nu ştia ce vrea, care nu a avut niciodată curajul să dea cărţile pe faţă. Mă cunoaşteţi deja destul de bine ca să vă daţi seama că nu îmi plac ipocriţii. Am încheiat, tot eu, şi această poveste (cu greu poate fi numită relaţie; a fost o pierdere de timp). Am învăţat însă şi mai mult cum nu trebuie să fiu. Şi sunt, în continuare, sinceră atunci când vine vorba de sentimente. Dacă apreciază cineva acest lucru? So far, so no one. Am rănit de trei ori, trei oameni diferiţi în perioade diferite. Oameni care s-au îndrăgostit de mine fără ca eu să am timp să mă îndrăgostesc la fel de mult. Nu ţinem niciodată la celălalt în egală măsură. În momentul în care am spus lucrurilor pe nume, nimic nu a mai fost frumos. Eu eram însă cu conştiinţa împăcată. Ei erau liberi să găsească pe cineva care să îi iubească aşa cum toţi merităm, dar nu îsi dădeau seama. No hard feelings was it? Resentimentele rămân, orice ai face.
(Câteva rândunele desenează cercuri din ce în ce mai mici. Pe fundal sunt nori albi cu margini argintii. Cred că o să încep să colecţionez nori. S-ar putea să plouă. Am dedus asta din zborul rândunelelor, fireşte. Şi uneori ştiu dacă o să ningă sau nu după croncănitul ciorilor. But who cares about that anyway?!).
M-am gândit la un joc în timp ce veneam încoace. Să facem nişte lucruri nebuneşti din când în când. Încă nu am pus la punct toate detaliile, dar o să vă anunţ când va sosi momentul. În metrou scriu mereu câte un început de roman. Poate ar trebui să scriu un roman al începuturilor fără sfârşit.
Nu îmi plac oamenii care nu spun lucrurilor pe nume. Care se tem de urmările propriilor cuvinte. Care nu vor să îşi asume responsabilitatea. Eu înţeleg ori de câte ori cineva vrea să mă invite la o cafea, dar mă întreabă doar ce planuri am a doua zi şi apoi încep să îmi vorbească de ultimul film văzut. Lăsaţi-mă pe mine să decid whether I want to drink that coffee with you or not. Şi nu mă refer doar la mine. Dacă vreţi să cunoaşteţi pe cineva mai bine, nu aşteptaţi zece ani. Nu aveţi nimic de pierdut. Prietenia? Dacă un om fuge de voi după ce vă declaraţi sentimentele înseamnă că nu ţinea neapărat să vă aibă ca prieten. Prin urmare, nu pierdeţi absolut nimic. În schimb, veţi vedea totul mult mai clar. It is that simple!
(S-a înnorat de-a binelea. V-am spus eu că s-ar putea să plouă. Cafeaua nu a fost prea grozavă. Poate ar trebui să mă duc totuşi la BCU).
E un post foarte sincer, daţi-i aprecierea pe care o merită şi nu uitaţi, fiţi cât se poate de sinceri pentru că suntem oricum pe cale de dispariţie. Numai bine şi sper să nu vă prindă ploaia.

Later edit in the evening: A plouat într-adevăr, dar numai pe alocuri. :p

How to Kill a Lilly

Oh, my dear lillies, I am so scared, my mind is shattered, what does it take to have a heart-attack?
I wake up in the morning and I lose my breath
there is a weight on my chest
you know, like Harry felt while waiting for his death
when that turpid hyena was waiting for him.
My dear lillies, could this be the end?
of my soul, of my heart, of my smiles,
of my jolly existence
of myself?
Powerless and weak I find myself today
in front of a demoniac executioner
In vain I cry: 'have mercy, oh'
Snow Queen put ice in his eyes.
this bloody heart bleeds
I cannot see my hands, I cannot stop the blood
the pain, the screaming, the dreams
it's all running down on my feet and I step on everything:
on my soul, on my heart, on my smiles
on my jolly existence,
on myself.

Fericirea nu se cumpără în rate, ea se găseşte de-a gata în ciocolată

Acum că v-am spus unde să găsiţi fericirea, o să vă mai dezvălui un secret (în cazul în care ciocolata nu vă place). Cei mai fericiţi oameni sunt cei care uită. Cei care îi uită pe cei care i-au rănit, cei care îi uită pe cei care le-au frânt inima, cei care uită minciunile şi durerea. Cei care iartă pentru că uită, nu pentru că înţeleg. Îmi place să cred, şi sper să şi fie aşa, că eu nu sunt unul dintre aceşti oameni. Motivul? Resentimentele. Am o cutiuţă cu resentimente. Au apărut în mod inevitabil în anumite momente din viaţa mea şi s-au înmulţit în loc să dispară. Dacă vreau să scap de ele? Nu, sunt sănătoase şi îmi sunt de folos. Ele îmi aduc mereu aminte că pe acei oameni trebuie să îi uit şi să îi evit. Că nu am nevoie de oameni care să mă rănească, de oameni care să mă mintă, de oameni ipocriţi şi egoişti. Nu vă aruncaţi resentimentele pentru că aşa spune psihologul. Războaiele se duc în continuare tocmai pentru că nimeni nu ţine cont de trecut. A avea resentimente nu înseamnă a trăi în trecut, ci a avea repere în prezent. Sunt ca nişte indicatoare pe autostrada vieţii: „Drum închis” sau „Atenţie, cad pietre!”. Aceşti oameni nu îşi vor cere niciodată iertare. Nu mă ghidez în viaţă după principiul „întoarce şi celălalt obraz”. Mi se întâmplă uneori să iert şi pentru că uit, dar atunci oamenii respectivi sunt încă acolo şi încă aici. Şi îmi este poate cel mai uşor să uit de oamenii care aleg, la rândul lor, să uite de mine. Pot să dispar şi eu, la fel de bine, ca un măgar în ceaţă. Şi nu regret nici măcar o clipă şi niciodată.
În dragoste cea mai mare greşeală este să ierţi pentru că uiţi. Să cerşeşti călăului iubire. Să speri că totul va fi minunat. Călăul însă, prin natura meseriei lui, te va decapita fără milă pentru a doua oară. De ce să uiţi şi să ierţi când tu nu ai nouă vieţi, ci doar una? De ce să îţi iroseşti şi aşa puţinele clipe cu oameni care nu îţi vor face decât rău? Liberul arbitru nu e doar un mit. Conştiinţa e acolo cu un scop. Puterea de a decide stă la îndemâna fiecăruia.
Răzbunarea nu e însă niciodată dulce. Dar pentru că eşti om, nu te vei putea abţine să nu zâmbeşti atunci când cel care te-a rănit va fi mai puţin fericit decât tine. La urma urmei, suntem toţi o apă şi-un pământ. Aceeaşi apă şi acelaşi pământ.
O să credeţi că eu nu iert, că îi tratez pe oameni cu indiferenţă şi răceală. Sunt poate, cel mai iertător om pe care îl cunosc. Am iertat însă de prea multe ori aceleaşi persoane. Ajungi să descoperi că ai fi mult mai sănătos şi fericit dacă pur şi simplu ai alege să le spui „nu”, dacă ai înceta să mai faci parte din viaţa lor. Ei sunt acolo pentru a se hrăni cu propria-ţi suferinţă. Pentru că singuri nu ar putea sta în picioare aşa că au nevoie de un punct de sprijin: au nevoie de tine, chiar dacă şi tu, la rândul tău, te clatini.
Când ierţi din prea multă dragoste, primeşti înapoi milă, niciodată iubire.
Sunt propriul meu punct de sprijin.

Despre lene ca untul pe paine

Ne place. Ne place. Doamne, cât ne mai place să fim leneşi. Până şi cei mai harnici dintre noi au momentele lor de lene pe care le savurează îndelung ca orice leneş care se respectă. Mie de la o vreme mi-e lene să mă desprind de laptop, mi-e lene să merg la culcare, mi-e lene să mă trezesc, mi-e lene să mă târăsc în bucătărie şi când ajung în cele din urmă acolo, mi-e lene să mănânc, mi-e lene să ies din casă, mi-e lene să stau numai în casă, mi-e lene să scriu, mi-e lene să citesc, mi-e lene să gândesc, uneori mi-e lene să fiu eu. Mi-e lene să îmi fac ceai, să mai pun şi dulceaţă pe pâine (asta îmi aminteşte că ar trebui să mai cumpăr, dar mi-e lene, evident), mi-e lene să aştept să se răcească, mi-e lene să fac orice gest care ar putea însemna incipitul unei acţiuni. Mi-e pur şi simplu lene.

Am citit undeva că în România nu se moare de foame, ci de lene.

P.S.
S-ar putea chiar să îmi fie prea lene ca să vă răspund la comentarii. În schimb, vouă nu trebuie să vă fie lene să le lăsaţi.

Daţi-mi reţetele voastre de lene.