despre nimic, dar în mod concret

am scris aici despre cum nu mi-a plăcut la gaudeamus. am ajuns mai târziu la petrecerea de la cărtureşti, iar acolo vrei întotdeauna să cumperi cărţi. cred că ăsta e un merit pe care trebuie să îl acord acestei librării de care m-am îndrăgostit acum patru ani. dar, aşa cum mi-a spus unul dintre cărtureşti, există lucruri pe care poate e mai bine să le iubim doar din afară. asta pentru că mă bătea gândul să lucrez (şi) acolo.
la standul editurii art unul dintre librari îi recomanda unei domnişoare "Fabrica de absolut" a lui Karel Čapek. m-am oprit să-l ascult, e cartea pe care o citesc acum şi pe care astăzi am uitat-o acasă. acasă unde trebuie să reînvăţ să pot să citesc.
mai sunt atât de multe ore din luni, iar eu nu m-am organizat nicicum. poate azi trebuie doar să zâmbesc fără motiv, uneori motivele apar abia după ce începi să zâmbeşti. mi-e un dor teribil de viena.

înmulteşte totul cu o mie şi o călătorie până la etajul 7 nu o să mai fie doar o călătorie până la etajul 7

nu ştiu când a început seara asta, cu vin roşu, cu mult vin roşu, cu multă ciocolată, cu foarte multă ciocolată, apoi ştiu că ţi-am spus "saluuut" când am ajuns acasă, dormeai? nu-mi amintesc. îmi miros până şi încheieturile a fum, o să adorm aşa deşi n-aş vrea să acopăr totul cu fum, abia simt, ce drum, e totul acoperit de ceaţă, calea victoriei e acoperită de ceaţă, iar noul mihai viteazul (?) de la bcu e de-a dreptul înfiorător, ce-o fi fost în mintea lor, ni s-au făcut dinţii albaştri de la atâta vin şi, doamne, câtă ciocolată am mâncat, cu ceai verde, cu ceai negru, cu mentă, fără mentă, cu scorţişoară, cu vanilie, mă mir că nu mi s-a făcut încă rău, tare aş vrea să adorm şi să mă trezesc peste o mie de ani odihnită, dar de somn nu mai am parte nicicum, iar tocmai somnul îmi lipseşte cel mai mult acum şi cât vin într-o singură noapte de sâmbătă şi două beri (?) şi un pic de control şi nici nu ştiu cum a trecut seara, dar la mulţi ani, cărtureşti, şi-ţi mulţumim pentru toată ciocolata cu care ne-ai îndopat şi ce bine că e 01:16 and that I get to sleep cum ar spune o prietenă şi sunt momente în care nu-ţi mai vine să părăseşti bucureştiul cu toate momentele lui de nebunie acută. înmulţeşte totul cu o mie şi să vezi ce călătorie până la etajul 7 o să ai!

zâmbete

de sub degete azi nu ies cuvinte, poate doar nişte urme ale unor fraze care capătă sens doar printr-o obligaţie a lumii celor mari. sub birou se ascund cizmele nevoite să iasă şi astăzi în lume fără să-şi fi primit porţia lor de luciu. mâinile uscate din cauza unui săpun ieftin, mereu acelaşi, din baia la care se face mereu coadă, se plimbă alene peste tastatura aceasta cumva devenită familiară. o să-mi fie dor de tine "t"-ule, o să-mi fie dor de tine "z"-ule, o să-mi fie dor de tine "m"-ule. degete mici. degete mici de filip florian. cât ceai verde se ascunde astăzi prin ceşti. ca şi cum în toate ceştile din toate birourile n-a fost niciodată altceva decât ceai verde.

cele mai frumoase uşi din tot bucureştiul sunt cele ale ceainăriei cărtureşti. erau vremuri când acolo se spuneau poveşti pe timp de ploaie, acum nu mai este timp nici măcar pentru ploi. miroase a crizantemă de toamnă şi a primele ore de după-amiază. nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată cum miros după-amiezile, dar îţi vine mereu să te scufunzi cu nasul în ele.

în partea stângă îşi odihnesc aripile patru rândunele. le-ai prins pe toate într-un laţ auriu şi le laşi să-ţi gângurească deasupra inimii. ieri dimineaţă, pentru câteva minute, am ascultat cântecul guguştiucului. se auzea atât de aproape, ca în zilele unei copilării mult prea îndepărtate. să revenim. spuneam că în birouri miroase a ceai verde. o ameţeală plăcută s-a instalat odată cu primele două ceşti de ceai, iar eu îmi număr zilele în care timpul nu mai este timp.

cinci ore, patru ore, trei ore, câteva minute. apoi se face iar frig, aceleaşi cizme se îndreaptă către o universitate în care anii s-au scurs pe nesimţite. e aproape întuneric la cinci şi-un pic. dar cărtureştiul miroase a ceai şi a cărţi, are parfumul acela pe care îl va împrumuta, într-o bună zi, şi casa familiei mele.

micul meu nimic

îmi prepari, zulufel,
în fiecare dimineaţă,
clătite pufoase cu multă dulceaţă.
şi mă trezeşte ca prin vis
un mic chopin tăcut, timid.



ilustratie de agnes keszeg.

in caz ca va-ntrebati daca nu cumva stau printre rafturi si citesc.

miercuri, vazut filmul "Marti, dupa Craciun". baut bere la Verona. frig.
joi, intalnit Zenobia, adaugat la prieteni (eu nu pot sa scriu atat de frumos cum scrie ea, asa ca tot ce pot sa fac este sa ii multumesc din inima pentru ce a scris), baut ceai la Verona.
frig. concert Wax Tailor. frig.
facut bagaj. curent. durere de cap.

spuneam ca nu stiu sa scriu cum scrie Zenobia. imi place insa (si inca) sa cred ca ma pricep la oameni. ca inca le mai pot citi sinceritatea si caldura in ochi. ca inca mai descopar, intr-un Bucuresti care m-a intristat adesea prin oameni si renuntari, ca exista si felul meu de oameni. oameni frumosi, calzi, sinceri, oameni de la care pot invata lucruri bune, oameni care vor schimba ceva in mine si oameni care ma vor face sa zambesc. oameni pe care ii simt din prima clipa ca prieteni si pe care simt ca ii cunosc de-o viata dupa primele douazeci de minute. oameni care au facut, de-a lungul timpului, ca din copilul timid care nu indraznea sa spuna ca ii este sete, un om care astazi indrazneste sa creada in alti oameni. asa este si ea, un om pe care il voi pomeni cu siguranta mai des de acum inainte. ursuzonim nu trebuie sa-i mai gasesc. zenobia i se potriveste de minune. am uitat sa o intreb daca are legatura cu gellu naum.

just got back from

and thought about this: destinatia urmatoare - copenhaga.
and if this article here will not convince you, nothing will.

photos: verde ursuz.


PEOPLE WHO MAKE US HAPPY ARE THE ONES WE LEAST EXPECT

My eyes hurt. My neck hurts. My hands hurt. My heart aches. Sometimes it feels like bursting out. But I quiet it down instantly. You can see that into my eyes if you're paying attention. Otherwise, you cannot tell the burden I carry with me. No one can. Not even the closest people. Who are those close people anyway?

Eyes are closing. So tired. Of places, of faces, but most of it of feeling. Of the feeling of feeling anything, especially love. What's the use of it if it vanishes into its own void? It's all chaos in the world, isn't it? It's all a matter of luck. And luck is pure accident. So one should not hope and one should not try because accidents happen or not.

Eyes are closing. My back hurts. So tired. Of words, of people, of walking. Can you feel it? This emptiness which strucks at night. What happened, I ask. But most of the time, I ask why. Then I stop. There is no answer. It's all a matter of accident, luck, void and chaos. A theory of inexistent love. If you look, if you really stop and look, take a pause from your happy perfect life, you discover anger, and hate, and hunger, and war. But then you smile, your favourite show's on TV. And you forget. Now everything's perfect again.

So tired. Of being honest, and silly... and me. But it's alright, really. I smile, things will be just fine. My favourite show's on TV.

într-o seară de vineri. rem.

îl întâlneşti pe Mircea Cărtărescu pe stradă, îi dai bună seara, uiţi să zâmbeşti de emoţie (ai una dintre cărţile lui în geantă), dar el îţi răspunde şi zâmbeşte în locul tău. Peste aproximativ două ore, termini de citit REM în ceainăria Cărtureşti. Mi-a plăcut Bucureştiul în seara aceasta, mai puţin cerşetorii-copii cărora le spun mereu că nu am mărunţi, iar ei insistă până semaforul se face verde, eu traversez, iar ei îşi caută altă ţintă.

Dar asta ramane intre noi

ca ploua, ca nu ploua, ca uneori imi uit umbrela, ca de fiecare data cand o iau cu mine e soare.
ca acum ca am cam terminat ce aveam de facut, numar picaturile de ploaie si ma gandesc ca trebuie sa ii cumpar morcovi lui tanase.
ca mi-e somn, dar ca nimeni nu trebuie sa ma vada cum casc in spatele monitorului.
ca mi-am propus ca dupa ce ajung acasa, dau o fuga la angst (imi place sa-mi fac cumparaturile la angstul din spatele blocului, mai ales sambata dimineata cand batranelele cochete isi cumpara patrunjel si portocale), apoi trec la traducerea unei carti (iar primele pagini vor fi trimise unor edituri in speranta ca vor vrea sa publice cartea sau sa vina cu o alta oferta).
ca atunci cand nu mai am timp, incep sa fac si mai multe lucruri (vezi dorinta inca puternica de a traduce carti pe langa job).
ca mananc prea mult zahar si nu ar trebui, acum ca tata are diabet.
ca iarasi m-am incaltat cu sandalele si afara ploua, dar in tenisi oricum intra apa asa ca mi-e totuna, iar zi de tocuri nu era nicicum.
ca inca imi doresc sa deschid o ceainarie.
ca ieri am cumparat flori galbene de la un batranel.
ca azi-dimineata am avut timp sa imi beau ceaiul, chiar si asa, pe fuga.
ca azi-noapte te-am visat pentru prima data, dar imi erai aproape strain si desi stiam cine esti, nu simteam nimic pentru tine.
ca lucrurile sunt aranjate si alandala in acelasi timp.
ca astept sa se intample ceva minunat.
ca in patru ani de zile inca nu am descoperit o ceainarie in care sa ma simt mai bine decat ma simt in carturesti.
ca-mi place tare mult teatrul lui visniec si ca julian barnes nu-mi place deloc.
ca azi am cam terminat ce aveam de facut asa ca va scriu voua si mie, in acelasi timp.
dar asta ramane intre noi.


foto: aici.

maruntisurile unei zile de marti

as fi putut scrie despre cum credeam ca-i miercuri, as fi putut scrie despre cum astazi nu am avut timp sa mananc, despre cum am intalnit prea multi oameni, despre cum pur si simplu uneori simti ca intalnesti prea multi oameni, despre cum am vorbit cu foarte multi dintre ei, despre cum toti erau diferiti si aveau povesti de viata diferite, as fi putut sa povestesc despre cat de putini oameni au fost la o lansare de carte din seara aceasta, as fi putut sa scriu despre cum am uitat sa cumpar rem si persepolis, as fi putut sa scriu despre cina pe care am reusit sa o iau in cele din urma, as fi putut chiar sa descriu salata cu ton comandata, as fi putut sa povestesc despre stiri, site-uri de stiri, newslettere, despre examene, note, scriitori, despre oameni, povesti, chipuri, dar am ales sa scriu despre nimic.

în drum spre casă

am trecut pe la cărtu, era jazz, doar am trecut, fără să rămân, drum lung, mă-ntreb de ce am ocolit atâta, a, uitasem, trecusem şi pe la bcu înainte, e ciudat că deodată ziua ta e atât de plină, oricum, eram puţin nostalgică, tristă, întristată, furioasă, pe mine, da, deşi nimic nu m-a supărat azi, aproape de casă eram, mai aveam zece minute, am zărit doi părinţi, tineri, tatăl ţinea o fetiţă blondă pe umeri, iar ea, fetiţa cu cârlionţi galbeni, ea ţinea un aparat foto dslr, cântărea aproape un kg, dar ea îl ţinea şi făcea poze, da, făcea poze, aşa, de pe umerii tatălui ei, ea făcea poze: clădirilor, copacilor, oamenilor. m-a prins, m-a văzut şi mi-a făcut poză. m-a întrebat cum mă cheamă, am întrebat-o câţi ani are, are trei. are trei ani şi face fotografii de pe umerii tatălui ei. mi-aş dori să pot vedea fotografiile, ce idee minunată. da, acum ştiu că-mi voi purta copilul pe umeri şi-l voi lăsa să facă fotografii clădirilor, copacilor, oamenilor, mie.

ce poze minunate trebuie că a făcut micul fotograf. privea prin obiectiv. un omuleţ de trei ani fotografia lumea aşa cum o vede acum, când e abia la început de drum. mult noroc, scumpa mea, şi mulţumesc pentru zâmbetul pe care mi l-ai dăruit în seara aceasta şi pentru fotografia pe care mi-ai făcut-o.

azi-dimineaţă era primăvară

aşa că m-am îmbrăcat corespunzător. şi-am mers pe terasa de la cărtu, să fi fost vreo unu, cred, era cald şi plăcut şi-mi luasem ceai negru ca să mă trezesc şi crème brûlée ca să mă răsfăţ (crusta e ca cea din Amelie, evident că nu m-am putut abţine să nu o lovesc cu linguriţa exact ca în film, râzând pe sub mustăţi). nu mai contau orele de nesomn. pe la cinci am făcut cum am făcut şi-am ajuns pe motoare, cert e că se făcuse deja toamnă, să zic, noiembrie. şi ne-aşteptam să ningă din clipă-n clipă. priviri pe furiş, zâmbete, mai să ne ruşinăm ca nişte adolescenţi. da'-n secret, nici prietenii nu ştiu de ce, de data asta. ceva mai târziu, aş fi vrut să trec iar pe la cărtureşti, să iau cam 300g de Foarţă, nu cred să aibă mai mult cartea aia. Mi-a venit să-l numesc în grame şi să-l cântăresc în palme, amintindu-mi poate de cătălin care şi-a cântărit cărţile din bibliotecă (e tot un fel de jurnal de lectură şi ăsta) şi căruia anul acesta am uitat să îi spun la mulţi ani, dar el ştie oricum că mi-i drag ca un personaj de poveste, cu monoclu şi joben.

acum e din nou primăvară, şi cum se uită soarele înapoi, înseamnă că mâine va fi aproape iunie.

s-aveţi o seară frumoasă şi liniştită.

foto.

hyper.txt.

nici n-am văzut când a căzut tabloul -
am un tablou pe perete
cu ramă albastră de la ikea
şi-n el
am pus o hârtie de împachetat
de la cărtureşti
şi parcă dl. h. m-a întrebat
e pe bune?
da,
e pe bune.

adevărul e

că mi-ar plăcea să mă trezesc dimineaţa devreme după o noapte cu un somn bun şi liniştit. să îmi beau ceaiul şi să încep să scriu zâmbind, aşa cum fac şi acum, chiar dacă ziua de azi o să fie plină şi ştiu că n-ar fi fost rău să aibă 34 de ore. şi chiar şi aşa, seara va veni din nou cu un ceai în acelaşi loc drag împreună cu o prietenă mai dragă totuşi decât ceainăria. :)
şi le iau pe rând, convinsă că toate se rezolvă. că nu-i voie să-mi mai fac griji şi gânduri negre. "că o să fie aşa şi n-o să fie bine". nu. totul e frumos şi miroase a primăvară şi a voie bună. şi-aşa se face că-s plină din nou de gânduri frumoase şi nu vreau să le mai dau drumul.

sunt toată numai linişte.

am făcut-o şi pe-asta

azi mi-am uitat o rochie şi o pereche de cizme în cărtureşti. când m-am întors într-un suflet să le iau, mă aşteptau cu o privire plină de mustrare pe cufărul alb pe care le "lăsasem" cu câteva minute în urmă. se prea poate ca ceaiul să fi fost atât de bun, încât am uitat de mine.
mi-e drag blogul acesta pentru că după o zi de alergat, e casa cu aromă de ceai în care mă întorc în fiecare seară. şi ştiu că şi mâine, după o zi grea şi un examen, va fi la fel de cald aici.

mai că m-aş îndrăgosti

nu ştiu alţii ce-au făcut astăzi, dar eu am avut o zi frumoasă, cu încă o sacoşă de pânză (obsesie care se alătură celor pentru cănile cu pisici şi pentru ceai), cu un curs la care am desenat-o pe regina cireşelor în timp ce se discuta aprins despre cyborgi şi dispozitive protetice, o plimbare la cărtureşti, un ceai cu dl. h. şi drumul spre casă pe strada benjamin franklin (o străduţă mică şi frumoasă de lângă Ateneu). aşa se face că am ajuns acasă cu zâmbetul pe buze (un zâmbet care s-a învăţat parcă să nu mai iasă la iveală, dar pe care încerc să îl dezvăţ de obiceiul ăsta prost). mâine o iau de la capăt, cu program de bcu şi un master care uneori mi-e tare drag. şi tot azi am descoperit cu mare bucurie că motanul arpagic a fost reeditat. un motan al copilăriei dăruit de ana blandiana. îl găsiţi la humanitas sau la cărtureşti. :) şi printre cărţi, şi ceai şi zile în care nu-mi mai văd capul de treburi (dorinţă care mi s-a îndeplinit), mai că m-aş îndrăgosti.

şi zi aşa

pe mine mozart mă face să mă simt bine. pe mine ceaiul mă face să mă simt bine. pe mine un zâmbet mă face să mă simt bine. pe mine o dimineaţă însorită mă face să mă simt bine. pe mine o zi de toamnă perfectă mă face să mă simt bine.
şi totuşi, în ultima vreme, deşi înconjurată de zeci de lucruri frumoase, de prieteni şi de zâmbete, nimic nu m-a mai făcut să mă simt bine. îmi doresc în continuare să regăsesc starea aceea de fericire simplă şi aparent nemotivată. zen. aş fi toată numai zâmbete.
am acum un început de grădină la pervaz, printre cutii cu ceai şi lumânări şi grâu. printre cărţi pe care le-am cumpărat şi încă nu mi-am făcut timp să le citesc.
cumva, trebuie să mă reorganizez. cumva, trebuie să folosesc din plin şi cu cap tot timpul acesta liber pe care îl am în mâini şi care mai avea puţin şi mă înghiţea cu totul.
cumva, trebuie să reînvăţ şi pentru cei care uită uneori să zâmbească, iar din cauza lor uit şi eu.

offtopic: tare nu-mi place că au închis ceainăria pentru târg. etajul 1 şi mansarda erau suficiente, zic eu. m-aş fi dus cu drag să beau un ceai la cărtu şi să-mi imaginez că afară-i linişte şi pace. dar nu mai avem unde până pe 31 decembrie. mergeţi oricum la târgul din mansardă. e frumos, I bet a cup of tea on it!

mic tratat cu pisici, ceaiuri, frunze uscate si alte nelămuriri tomnatice

m-am dus la cărtu să cumpăr o cană cu o pisică, dar pisica nu mai era pe raft aşa că am luat cu mine o carte şi am rămas acolo să uit că astăzi am dormit toată ziua mai ceva decât dormea poate într-o zi ploioasă pisica de pe cană. în ultima vreme e atât de noiembrie încât nu mai vreau să ies din casă decât pentru a cumpăra mere şi ceai şi poate nişte mănuşi galbene pe care nu ştiu dacă să le iau de teamă că mănuşile albastre vor fi geloase (sunt deja foarte supărate de când le-am cumpărat pe cele turcoaz). mă ascund sub două pături, printre şapte perne ca piticii din poveste, fiecare cu personalitatea ei şi adorm cu cartea de marketing în braţe. nimic nu funcţionează mai bine zilele acestea pentru a mă face să adorm. ar trebui să dorm mai mult, mi-e foarte clar în minte, dar în mintea mea se învârt acum tot soiul de prăjituri şi cărţi pe care nu reuşesc să le mai termin de citit şi fulare începute pe care nu vreau să le deşir şi gânduri pe care vreau să le îndes în sertare şi oameni pe care încerc să îi evit pentru că aşa mi-e cel mai uşor să nu mă supăr. am gânduri de toamnă, multe ore în ceainăria preferată, cadouri de cumpărat, hârtie colorată de lipit şi de adunat zâmbete. am de cumpărat cărţi şi flori şi biscuiţi zâmbitori şi turtă dulce cu glazură colorată chiar dacă mă voi transforma într-o bilă uriaşă cu mustăţi de ciocolată şi mă voi rostogoli până la universitate. mâine am de făcut drumuri, de cumpărat plicuri şi timbre, de notat, de conspectat, de trezit devreme pentru a avea timp să le fac pe toate.

Au Revoir Simone-The Lucky One
Asculta mai multe audio Muzica

ce-i mult, strică

şi ce-i puţin, nu ajunge.
cam asta se discuta ieri într-o maşină în drumul spre ikea (---> offtopic detail).
but it got me thinking. avem în noi o tristeţe care aparent nu are niciun motiv, dar e acolo şi cred că oamenii vor deveni din ce în ce mai trişti. avem din ce în ce mai mult şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai puţin. e ca şi cum am lua tot timpul nişte medicamente care nu au decât efect de scurtă durată. nu avem cum să ne umplem viaţa cu alte lucruri la fel de goale. nu o să facem decât să mărim golul acela şi să ne adâncim într-un sentiment apăsător care va ajunge să ni se întipărească pe chip. vom privi melancolici în loc să zâmbim.
am cunoscut în ultima vreme oameni care se întristează brusc şi atunci vezi pe chipul lor că tu nu ai ce face pentru că dacă le-ai zâmbi, ei nu ţi-ar zâmbi înapoi. mi-am dat seama că sunt unul dintre ei. mă întreb dacă nu cumva suntem toţi la fel.
vreau să mă pot trezi din nou la 7 dimineaţa şi să mă bucur de un ceai negru perfect. să am timp pentru plimbările de dimineaţă, să apreciez lumina aceea de dimineaţă şi bucuria unei noi zile. să mă bucur îndelung de un ceai în Cărtureşti, să am timp să citesc, să am un program, să fiu responsabilă, să nu mai simt că alunec spre ceva care mă duce fix spre nicăieri.

poate şi john coltrane a muşcat într-o noapte dintr-un măr în timp ce se uita pe fereastră

la ora unu verde ursuz mânca popcorn şi scria despre xhtml. cu câteva ore mai înainte băuse un ceai cu Diana în Cărtu şi îşi cumpărase pisica pătrată care o aştepta încă. acum i se părea că aude zgomote ciudate din bucătărie, din baie, din hol. verde ursuz nu ştia că se făcuse deja unu, dar continua să scrie despre logo design şi aproape că arsese popcornul. câteva minute mai târziu (zece), verde ursuz făcuse alergie la popcorn. desigur, puteau fi de vină şi prăjiturelele cu ciocolată din Cărtu. Dar nu, cu siguranţă era de la popcornul aproape ars. lui verde ursuz i se păru iarăşi că aude zgomote stranii. din bucătărie, din baie, din hol. john coltrane îi cânta cu o voce calmă o serenadă de toamnă. la unu şi nouă minute verde ursuz îşi sfârşi postarea. se gândi o clipă la ce fac cititorii ei, poate dorm, poate mănâncă un măr şi privesc pe fereastră, poate şi ei aud zgomote ciudate din hol, baie şi bucătărie.

am timp, vreţi?

sunt o învălmăşeală de lucruri şi sentimente. am timp să mă întind dimineaţa cât vreau eu, printre perne şi rămăşiţe de vise. am timp să îmi cumpăr ceai, să stau ore în şir la Cărtureşti, să zâmbesc, să mă opresc pe Calea Victoriei şi să admir norii. mi-am uitat responsabilităţile pentru câteva zile, parcă merit toate aceste clipe. am timp să stau cu voi toţi la ceai, am timp să vă împărtăşesc toate poveştile mele şi să ascult poveştile voastre. am timp să merg încet şi să ajung la fix. am timp să zâmbesc până mă dor obrajii. am timp să tricotez şi am avut timp să îmi cumpăr bilet pentru Those Dancing Days şi o să am timp şi pentru Yann Tiersen. am timp să desenez biciclete pe pereţi şi să nu dorm noaptea. am timp să scriu poveşti, am timp să meditez la tot timpul pe care îl am. sunt fericită, fericită, fericită.

now, is there anything I can do for you?