note to self

nu există timp de dat, nu există timp de sperat
există doar timpul în care iubeşti şi eşti iubit
în care lucrezi
în care nu visezi la ceea ce ştii că nu se va întâmpla vreodată
în vreme ce din mâna dreaptă îţi curge sângele -
speranţa pe care nu vrei s-o laşi să moară
omoară toate celelalte speranţe.
nu există timp de împărţit, de făcut astfel cadou
celui care priveşte pe fereastră
când tu îi vorbeşti
şi nu te vede
şi nu te aude

A2

tricoul cu dungi
puloverul cu dungi luat pe deasupra
ai vrut să le dai jos
a apărut individul ăsta
a doua zi trebuia să plec devreme
"Să te machiezi şi tu puţin"
n-am mai călătorit niciunde
peste podul fantastic pe care l-au construit
între budapesta şi paris
cumva prin inima Transilvaniei
l-am văzut în vis atunci când acel individ
necunoscut
ne-a întrebat
dacă nu ştim pe unde trece
autostrada.

maturitate

maturitate. primele impresii proaste
nu mă mai interesează nicicum
faptul că mă uiţi de pe o zi pe alta
nu mă mai interesează deloc
mă-ntrebi, iar eu îţi răspund
fiindcă
aşa am fost crescută
la bună ziua răspunzi cu bună ziua
la nu-mi pasă nu mai răspunzi deloc

roman in 1 si 0 pagini

sunt un scriitor care nu crede in cuvinte
nu pentru ca asa-mi spun
ci pentru ca asa simt
sunt un scriitor care a invatat sa respire din nou
mi-e frica si nu mi-e frica si fac ceea ce trebuie facut
cuvintele mele sunt sincere
au fost si vor fi
in vreme ce eu nu mai cred in ele
in cuvintele scrise
care astazi nu mai inseamna nimic
ma intreb cum ar fi sa le putem vedea in urma noastra
ca o mantie sa ne invaluie pe strazi
sa stii ca ce ai spus ieri inca te urmareste astazi
si sa fii si tu, la randul tau,
un scriitor care nu mai crede in nimic
nici macar in adevarul spuselor sale

si dimineata cand te trezesti
sa le gasesti pe perna
sa le vezi in oglinda
lipite pe chip sau prinse de piele
sa incerci sa le scuturi si sa nu poti
sa le simti si in cerul gurii
sa te apese sa iti apese pleoapele
grele de vorbele pe care chiar tu le-ai rostit
buzele care nu s-ar mai putea dezlipi
dintii naclaiti de cuvinte grele
cum ar fi, ma intreb, sa avem totusi o mantie a tot ceea ce am spus de cand am invatat sa vorbim?

sa ne apese umerii, sa ne incline fruntea
convinsi ca nimic din ce-am rostit nu mai poate fi uitat vreodata
adevarul e ca nici eu nu mai cred in cuvinte
desi le vad scrise
uneori cu cerneala
alteori din coduri de 1 si 0
moment in care imi spun ca nimic nu exista si ca orice e format din 101010101010101
poate oricand sa dispara
ca sentimentele scrise astfel se sterg odata cu primul shut down
ca dimineata e suficient sa scuturi perna
ca mantia grea a cuvintelor nu o au toti oamenii
ca suntem totusi scriitori care nu cred in cuvinte
dar continuam sa le folosim
bucurosi ca exista si ca ne putem scrie primul roman
antamdam1010101010101.

de ieri

iti spun ce simt
colti mici ies la iveala
cront-ront, ma rontaie
ma crontane
rod din mine tot
sansa, ideea ca s-ar putea intampla
sa ma las iubita
de data asta asa cum trebuie
cu minte si suflet si sa inteleg
sa simt cum e ca cineva sa vada dincolo de tine
si-au aflat, nu stiu cine le-a spus,
ca am ajuns si eu la concluzia asta
ca asa ar trebui sa se desfasoare lucrurile
doar ca mi-e atat de frica
asa ca au inceput sa roada din mine si sa ma faca sa dispar
doar asa, ca sa-mi dea dreptate.

scrisul face bine, scrisul face rau

ma tem
ca ne-am intalnit ca sa ne spunem din nou la revedere
in mine sapa un trecut pe care incerc sa-l las in urma
nu mai da, nu mai darui
iarta uita invata iubeste
suntem
am iesit sa mancam
era mancare de fast-food
nu-mi amintesc nimic, nu-mi amintesc mare lucru
nu inteleg
stiu ca scrisul face bine si stiu ca scrisul face rau
it's oh so quiet
acolo unde nu e nici intristare nu e nici suspin
istoria mcdonald's-ului in zece pagini
scrise de mana si o revolta la TV despre care multi spun ca nici lovitura de stat n-a fost nici revolutie prin urmare n-a existat

hai sa incep altfel fiindca vreau un nou inceput:

acolo unde nu e nici intristare nu e nici suspin
istoria mcdonald's-ului in zece pagini
scrise de mana si o revolta la TV despre care multi spun ca nici lovitura de stat n-a fost nici revolutie prin urmare n-a existat
si azi cand au aflat cine a castigat premiul nobel
au inceput cu totii sa caute
cine e ma, asta, individul
modiano, patrick modiano
nu are suficient like-uri pe facebook
ceea ce ne face sa credem, bineinteles,
ca avem cu totii o sansa.

de continuat.

de continuat?

saltul psaltul

realitatea noastra nu se implesteste nicicum
mi-e frica
stii cum spun oamenii ce-o sa zica oamenii
era pamant gol acolo, rascolit, negru, mirosea a intunecimea lumii
de unde vin toate unde nimic nu apare daca nu rostesti un cuvant
si de acolo pana in acest punct
se traieste o viata
la marginea campului in care pe viscol te poti rataci
orb, neorb, tot una e
mergem fara sa stim, privim in jos
catre pamant de parca
aflam in el raspunsurile noastre
ti-e frica
ce vor spune oamenii
de oameni sa nu-ti pese
sa-ti pese numai de unul

dezgolire

rămâi singur în unele zile

rămâi atât de singur că te sperii

în faţa oglinzii îţi priveşti chipul

mâinile, degetele, pieptul, vezi cum împing coastele

sau cum pielea nu pare să fie a ta

priveşti dincolo

dar vezi că şi sufletul încearcă să rămână agăţat de oglindă.

în întuneric sau în semi-întuneric ţi-e frică să te priveşti

fiiindca acolo eşti mai puţin tu sau

cine stie

poate ţi-e frică să nu mai rămână nimic

ei nu te văd, nu te compun, nici n-ar şti să te descrie

tu singur, în oglindă, ştii să-ţi alcătuieşti portretul

te gândeşti că ai face dragoste

doar e o după-amiază perfectă

îţi dezlipeşti înfăţişarea din oglindă

o îmbracitot aşa cum, la lăsarea serii,

îţi dezbraci umbrele

şi pleci

e o zi de luni în care nu se întâmplă niciodată nimic.

lungul nasului

What you take for granted, someone else is praying for.  

 

Am zile in care energia mea pare sa vrea sa ma tarasca inapoi in pat. S-a risipit putin din acel sentiment pe care il comparam cu lumina galbena de octombrie. Asta fiindca am dormit putin, fiindca nu m-am organizat cum trebuie, fiindca m-am enervat cand nu era cazul. Iar astea mi se citesc astazi pe chip si-mi tin ochii intredeschisi, cat sa vad cat mai e pana cand voi putea sa ma retrag in pat cu niste supa calda. Asa functionez. La intervale mai mari de timp, bateriile par sa aiba nevoie de o reincarcare insa. Ceva e totusi diferit de data asta. Mi-am dat seama ca realitatea pe care o traim ne prieste mai mult decat cea pe care o construim in mijlocul alteia deja construite de altcineva. Mi-au priit, asadar, niste zile in care totul a fost armonie, gandurile mele au fost mai linistite ca niciodata, iar eu am trait undeva intre realitate si visare. Imi spun mereu ca e bine cum e acum, ca nu trebuie sa-mi agat eforturile de un scop anume, ca doar munca ma va aduce mai aproape de ceea ce stiu ca intr-o zi va exista. N-am renuntat insa la vechea dilema: putem face mai mult? Si daca da, cu ce cost? Ce sacrificam?

Nu sunt omul care sa dea la schimb prezentul pe un viitor care nu ne e garantat de nimeni. Da, cred ca orice se poate implini, dar pentru asta trebuie sa stim sa fim prezenti aici fara sa ajungem peste ani sa spunem ca am sacrificat cine stie ce. Dar oamenii uita asa ca, mai stii?

Cred mult ca mai degraba locul sfinteste omul. Asa ca asta caut, caut locul, locul deja creat, realitatea deja aproape de aceasta armonie pe care o regasesc numai in unele contexte, pe langa cea pe care am invatat sa o port cu mine zi de zi.

Imi faceam ieri griji degeaba. Ma rog, financiare. Asta pana cand, dupa vreo 15 minute in care sub linie totalul avea un mare minus in fata, mi-am dat seama cat de mult gresesc. Am crezut ca am mereu grija sa nu uit ca astfel de lucruri nu ar trebui luate de-a gata si n-ar trebui sa credem ca ni se cuvin, pur si simplu. Dar uite ca ieri, sub presiunea unei alte nopti dormite numai pe jumatate, am uitat si eu de mine si mi-am facut astfel de griji. Mi-a fost rusine ca ma suparau tocmai astfel de ganduri. Mi-a fost rusine ca, fie si numai pentru o clipa, uitasem ca am deja tot ce imi trebuie, mai mult decat necesar, dar oricum suficient pentru a face mai departe un pas. Nu mare, nu marimea pasului conteaza, ci faptul ca il poti face. Si era totul acolo, cu o casa, masa si niste bani pe care nu-i primeai cand ai fi vrut tu, iar asta ma supara.

Nu mi-am mai vazut de lungul nasului si-am uitat ca altii nu au casa. Nu vorbesc de mancare, de acces la informatii si la educatie, incep prin a spune ca alti oameni nu au nici macar o casa. Si nu au familie si nu au pe nimeni.

Asa ca azi imi vad de lungul nasului si sper sa nu mai uit asta vreodata. Merg sa dorm, sigur ma voi trezi cu ganduri mai... odihnite.

toast, toast, toast

intr-un colt al camerei creste lamaiul
cu fructe galbene mari imaginare
in camera miroase a lamai
a frunze verzi carnoase
prin pori tasnesc arome dulci-acrisoare
ti se strang buzele numai cand te gandesti
in coltul in care lamaiul
nu a fost inca plantat
sunt ordonate pastile lunguiete
albe mov albe
iar eu nu am voie sa mananc decat
toast, toast, toast

I'm not good at many things but I'm great at so many others

muna,
în seara asta,
ai lăsat fereastra deschisă
pentru că aşa ai simţit tu, muna,
să laşi fereastra deschisă?

cu degetele tale
ai făcut un semn
un fel de cerc
sau
poate era
un semn de întrebare

mi-ai zâmbit apoi
şi mi-ai spus că ai lăsat fereastra deschisă.

zâmbeai şi ţi-am spus că o să fie bine.

fără titlu

iubire
n-ai nume
nici iubire nu ştiu dacă eşti
pentru că în lumea asta în care trăim
nu există cuvinte
există degete
centimetri calzi de piele
de obicei a ta
există zâmbete pe care le ghiceşti dimineaţa
există ceşti care apar pe după uşi
aburinde
în care ştii că e ceva bun
există tălpi desculţe
pe centimetri de pardoseală rece
există apoi un pat în care ţi-e drag să n-ai loc
lângă el
în lumea asta în care trăim/trăiesc
nu sunt cuvinte
nici griji
şi nici nu ştiu unde le-am lăsat
mai apar
dar le scufundăm în îmbrăţişări
îmi place să-ţi simt gâtul aproape.

google translate, with a bit of help


love
You don't have a name
love or I don't know
because in this world we live in
there are no words
there are only fingers
centimeters of warm skin
usually yours
There are smiles that you guess in the morning
cups are occurring after the doors
steaming
in which you know there's something good
there are bare feet
on the cold floor inches
There is then a bed in which you're welcome to not have place
with him
in this world we live in / I live
there are no words
no worries
and I do not know where I left them
they sometimes appear
but we sink them in hugs
I like to feel your neck close.

îmi place

îmi place să te ştiu sub pături, aproape.



n-aş vrea, muna,
desigur, dacă-ţi mai aminteşti de mine,
să-mi numeri păcatele pe care nici nu ştiu când le fac.
şi n-aş vrea, muna,
să vezi în oglinda de pe perete,
un rânjet fals sticlind a alinare.
e prea puţin puţinul pe care îl avem
şi n-aş şti să îl fac mai mare.
îţi cer iertare, muna,
dacă te-am rănit prin ignoranţă
şi mult prea multă uitare.

de-a rostogolul

sau de-a rotocoale noi
te joci
aluneci
şi-ţi tremură degetele
şi-ai vrea
să-ţi facă cineva o cafea amară,
dar cafea.
îţi tremură poate şi pleoapele
acum că atunci
ai uitat
cine eşti tu
un om mare?

aici am închis

aici am închis, mi-a spus
dumnezeu e unul şi nici măcar nu există
şi-am mângâiat o umbră
care se oprise întâmplător
între cele două vene de la încheietura mâinii
pe care ţi le ghicesc în plin întuneric
acolo unde nu există nici întristare şi nici suspin.
sunt eu
şi nu mă zăresc nicicum şi niciunde
în nicio oglindă nu reuşesc să-mi văd chipul
ca o farsă şi o salvare
pe care mi-a dăruit-o
un dumnezeu ironic al niciunui timp.
ghiceşte, mi-a spus
unde-mi ţin umbrele şi teama
aici.
şi-am deschis o uşă
ca să plece toată întristarea.

eunumaiintelegnimic

  Silent Strike & Ada Milea - Astenie ( de Emil Brumaru ) by Silent Strike

"Singur ca o ciupercă

Expresia îi aparţine lui Llosa şi nu ştiu de ce mi-a plăcut atît de mult. Am văzut şi ciuperci crescute în pîlcuri, dar, dacă mă gîndesc bine, tot singure păreau, privite una cîte una. Cum singuri sîntem în oraşul ăsta mare; umăr la umăr pe străzi şi-n autobuze. Deunăzi mi-am dat seama şi de ce. Căutasem varii răspunsuri, nici unul mulţumitor. Acum ştiam clar. Pentru că sîntem plăsmuiri artificiale, domnilor. Nu sîntem făcuţi din carne, maţe şi ADN, ci din fire de lînă unii, din mătăsică, alţii, din fier forjat sau oţel inoxidabil iară – o bună parte din noi. Nişte alcătuiri fără suflet."
(Selma Iusuf, Dilema Veche)

Eu din ce-oi fi făcută? Din multe bucăţi mici de hârtie, îmi imaginez, pe care nu e bine să le laşi prea mult în ploaie, dar care trec cu bine de o iarnă, două, când primăvara le descoperă lângă zidul casei, cu cerneala împrăştiată ca într-un tablou de pollock.

Îmi spuneam astăzi că eu m-am educat să fiu nefericită, nefericită singură, în timp ce alţii s-au antrenat din greu să fie nefericiţi în doi. Şi ştiu că nefericirea în doi te secătuieşte adesea de cheful de a sta până şi cu o carte-n mână lângă o altă ea, lângă un alt el. Dar nu singurătatea în doi schingiuieşte mângâierile din zori, ci teama pe care omul şi-o hrăneşte de mic atunci când părinţii îl sperie cu bau-bau.

un bau-bau care se transformă, o adolescenţă mai târziu, în zgripţuroaice cu chip de nou început sau în credinţa că nimic nu va mai exista după, ca şi cum nimic nu ar fi existat înainte.

în acelaşi timp, nefericitul singur (că doar n-om fi noi mai breji) îşi imaginează, după ce a reuşit să ţină la distanţă trecutul suficient de mult încât să nu intre în categoria suferinţei în doi, dar suficient de aproape încât să ştie că înăuntru mai ticăie un ceasornic, că singurătatea îl întăreşte şi-l trece prin săbii şi foc, toate menite să-l transforme într-un superom al vremurilor noastre, ideal fals alimentat de vincent de paul, dalai lama şi bruce willis.

până una, alta, respir prin fire invizibile şi mă simt ca şi cum aş locui sub apă.

toto, we're not in kansas anymore

am incercat sa tin minte toate cuvintele si sa le scriu cand ajung acasa. am o mie de lucruri la care incerc sa nu ma gandesc, dar ma gandesc la toate cele o mie de lucruri in acelasi timp. as fi vrut sa-ti spun. ieri in tren femeia din fata mea a plans tot drumul. cele doua ore cu rapidul. a continuat sa planga si in statii, a plans cand am trecut peste pod si a plans cand am trecut printr-o padure. plangea, iar eu ma gandeam ca nu as vrea niciodata sa plang atat de mult, iar asta ma speria asa ca mi-am imaginat ca ea e o femeie care plange tot timpul asa cum noi clipim, poate ca ea plange, atunci cand noi pregatim ceaiul, ea isi bea cafeaua plangand si isi pregateste copiii pentru scoala in timp ce plange si le face cu mana in timp ce plange si zambeste si mi-am spus ca plansul nu e un semn de slabiciune, dar stiam ca in realitate este pentru ca atunci cand plangi lasi o parte din tine sa ajunga in ocean odata cu lacrimile tale pe care le vor inghiti rechinii asa ca cel mai bine e sa plangi putin si rar si sa zambesti atunci cand simti ca s-ar putea sa te inunde lacrimile.

sunt o mie de lucruri la care incerc sa nu ma gandesc si ma gandesc la o mie de lucruri in acelasi timp. la bagaje, la semne facute cu pixul pe maini, la cafeaua de azi-dimineata, la cele zece e-mail-uri, la linistea din jurul pernelor, la apa rece de la dus, la tiganca de la floraria din colt care in dimineata asta lipsea, ma gandesc la cat a mai scazut euro, la ce o sa fac cand o sa ajung acasa, la dictionarul roman-german, la mersul trenurilor, la zagreb, ma gandesc la marais, la un maner de usa, ma gandesc la sentimentul pe care l-am avut sambata, la noaptea cu taxiul, ma gandesc la toate cele o mie de lucruri printre care inot incercand sa ajung inapoi in prezent.

sunt si nu sunt aici si e tare greu de explicat. e cel mai greu sa traiesti cu tine atunci cand esti cu adevarat aici si trebuie sa iti iei viata in maini in fiecare clipa si sa stii ca trebuie sa iei o decizie in fiecare moment si ca nu mai poti amana nimic. si sunt totusi aici atat de mult incat mi se pare ca nici nu sunt si ca altcineva traieste cu adevarat fiecare clipa. imi plac diminetile mele din ce in ce mai mult si as vrea sa le incep pe toate si mai devreme, dar nu pot sa scap de ideea ca ora 7 este ideala pentru buna dimineata.

totul pare usor, totul pare simplu cand ajungi sa faci atat de multe lucruri si ma sperie, de fapt, tocmai acest lucru, ca totul pare asa de usor, iar eu nu ma asteptam pentru ca inainte as fi rasucit o situatie pe toate cele 276 de parti inainte sa trec la fapte.

ma gandesc la cafeaua neagra pe care o voi pregati peste cateva ore, la tenisii tot negri, la podeaua avionului, la fereastra mea, la praful care trebuie sters, la henry si jude, la foer la rastimpuri, la esse si essen si abendessen, la lucrurile pe care, la urma urmei, le pot controla. sunt aici, pana la urma.

dungi lungi şi crutoanele din supă

am ieşit cu foer la cină. erau mulţi oameni care mâncau singuri. şi parcă toată lumea comandase aceeaşi supă cremă de roşii.

dacă ai şti că nu te judecă nimeni, ce ai face diferit?


după ce am plecat, aş fi avut chef să scriu. nu ai cum să scrii în timp ce mergi, speri doar că îţi vei aminti ceva atunci când ajungi acasă. uneori, îmi cumpăr pixuri cu mină neagră. cel mai adesea, de la librăria eminescu. intru, sperând că au adus pixuri noi. astăzi am luat încă unul, chiar dacă mai aveam două la fel, de la aceeaşi librărie.

îmi plac oamenii care te privesc în ochi şi mă intimidează în egală măsură. m-a intimidat băiatul de acum două zile care m-a privit în ochi, mi-a zâmbit şi mi-a spus că nu mai au ce comandasem, doar ca să adauge pe urmă că a glumit şi a zâmbit din nou. am vrut să fiu ca el.

dacă ai şti că nu te judecă nimeni, ce ai face diferit?


mai jos, sunt multe rânduri albe şi crutoanele din supă.

inainte spuneam ca nu stiu nimic, dar acum...

acum mai ca-ndraznesc sa spun ca stiu mai multe. m-am tot foit si m-am razvratit de la 11.00 pana la 13.00. pe urma, am analizat situatia. m-am impacat acum ceva vreme cu schimbarile bruste. pe parcurs, am invatat sa nu mai iau nimic personal. iar azi, ei, azi a trebuit sa invat sa trec peste o nedreptate care nu putea fi reparata si sa imi propun sa ies din aceasta experienta care va incepe in curand cu o noua lectie. in loc sa vad in asta o munca efectuata in zadar, imi propun sa fiu un om ambitios si sa fac lucrurile cat pot de bine. o iau ca pe un antrenament la sfarsitul caruia esti mai puternic tocmai pentru ca ai muncit si ai exersat acele sarcini.

e-asa o intorsatura de situatie care ma surprinde si pe mine. dar atata vreme cat asta imi ia durerile de cap cu mana, inseamna ca e o solutie foarte buna.

in seara asta ma scot singura la cina. stiu un loc cu supa de nota zece si cu cea mai buna inghetata de casa. dar aleg sa il pastrez doar pentru mine deocamdata. si dupa ce mai muncesc putin la fel de organizat ca si pana acum, imi pot relua linistita programul de rasfat la ateneu si teatru.

azi parca a fost prima zi de primavara. si zambeste ursuzul din mine, acum ca i-a trecut durerea de cap.

nici despre teatru şi nici despre clişee legate de ceai

poate despre puterea frumoasă a cuvintelor. cuvintele, ca măsură a tuturor lucrurilor, ca poartă de intrare în lume şi ca portiţă de evadare către un alt mediu. astăzi, despre nimic, e doar o pauză pe care o iei înainte de a începe ceva pentru că ai de lăsat nişte cuvinte să iasă.

acum măsori timpul altfel, nu cu înţelepciune, dar cu apreciere. îndrăzneşti mai greu să-ţi oferi o recompensă, ca şi cum nu îţi meriţi propriile pauze.

iar acum, acum ştii că acele cuvinte pe care ai vrut să le rosteşti, au ieşit de mult. şi tocmai în acest moment, dispare sensul de a scrie mai departe.