31 December 2011

deci aşa

pe o fugă nefugă vă scriu că nu m-am gândit la ce-mi doresc de la anul care vine. nici de la mine nu ştiu ce-mi doresc. ştiu doar că trebuie să merg tot pe drumul ăsta, cu acelaşi curaj pe care l-am căpătat habar n-am de unde. poate de undeva din inimă, după ce s-o fi săturat de deziluzii. aşa că vă doresc vouă curaj. şi nu începând de la miezul nopţii, ci de acum. am citit de mai multe ori că fericirea nu e o destinaţie, ci o călătorie. e o stare pe care o regăseşti atunci când descoperi că nu trebuie să te gândeşti decât foarte puţin la trecut şi la viitor. prezentul e singurul pe care îl ai la dispoziţie.

şi pentru că poate anul ăsta n-am mulţumit suficient de mult, aşa cum am văzut azi într-o animaţie scurtă, vă spun şi vouă "arrigato from the bottom of my heart".

şi cam atât. îmi sunteţi dragi.

trebuie să mai spun că printre cei alături de care voi petrece această noapte se numără şi 3 oameni dragi din blogroll. iar ele sunt dovada vie a prieteniilor care se formează la maturitate şi care durează peste ani şi ani. un alt motiv ca să spun mulţumesc.

30 December 2011

hai să spunem

că s-au mai liniştit apele. că o cafea e tot o cafea, dar că acum o pregăteşti la adăpostul unor perdele pe care nu credeai să le găseşti tocmai la ikea pentru că par lăsate moştenire de o bunică din bucovina. nu am însă bunici acolo, dar dacă ar trebui să rămân în ţară, acolo e singurul loc în care aş putea să locuiesc. nici timp mult nu prea încape într-o zi, dar asta numai dacă stai şi se face târziu de tot şi tu-ţi mai faci încă un ceai şi termini ultimele povestiri ale lui borges. toată casa e scăldată în lumini blânde, aşa cum ţi-ai dorit dintotdeauna şi doar biblioteca pare să lipsească. îţi promiţi iar că o să citeşti toate cărţile din lume. te deranjează prea puţin că nu poţi scrie despre cele mai frumoase lucruri în concret. le vei povesti oricum unei singure persoane, la cafea, zâmbind.

cele mai multe cărţi sunt despre aşternuturi

Play this first:



aş vrea să vă scriu multe şi să vă spun cât de multe se întâmplă şi cât de mult simt şi cât de repede se învârt uneori toate sau cât de bine se simte uneori totul sau cât de puţine şi neînsemnate par lucrurile în vreme ce tu pari să te fi transformat peste zi. aş vrea să pot scrie despre ele, însă nu am cum. e fix ca şi cum te-ai afla deodată în faţa luvrului şi ţi-ai da seama că nu are sens să faci nicio poză. oricum, sunt aici.

azi cred că ţin să-mi reamintesc de importanţa unei decizii şi de puterea de a urma o hotărâre. de a face o schimbare de durată. trebuie să muncim pentru ca astfel de lucruri să aibă rezultate. iar noi ne-am cam obişnuit să fim lazy.

27 December 2011

there are some memories, some strong memories

there are some memories, some strong memories that make you, you. there are some tastes, some scents, some days when you could look at your finger and recognize it as a part of your self, a definite part of the exact being of what you feel through your existence in the morning, when the spring sun light gently kisses your child face and when the wind touches your hair with an invisible playful hand. you are there, breathing deeply the sweetness of freshly broken ground, of vibrating childhood and laughter, of perhaps ten years old you.

you don't remember much, but what you remember is enough. the blooming apricot tree, with its perfectly round pink crown, gilded by Nature with the scented humming of the bees. it was you there, on the ground, getting ready to climb that tree.

you want to walk foot bare now but all that grass is gone. you want to breath a morning, to feel what a spring morning looks like, but all that smell, all those savoury rewards are gone. to rediscover them would mean to give up everything you are now. and when did you become another you? when did the other you become opressing the actual one? the intercycle that you erased from your mind could be partially blamed for this.

but you don't blame facts or things or you. you don't even long for spring. maybe just for that feeling of green, of fresh air, of safety, of childhood. there are some memories, some strong memories that you can't describe in one word. snapshots of your own being, long time ago. I kept mine, so close, so dearly just so I can soothen the adult sometimes and tell him that you are still here.

burst apart




I like the beginning of this song. but the voice has something tragic in it. it's the middle part we don't like. it's the words we'd wish we didn't hear. but don't mind me, some of you might enjoy it. it's only fair. did you know that some religious groups believe in non-repetitivity of existence? they believe that life doesn't tolerate a double or a copy. what's your take upon that? I'm quite curious. I can spot the attraction in it. It would certify everyone's uniqueness. finally. and everyone's equal chances of finding their own destiny in this world. because, let's get it straight, we're not here just for the coffee.


in any case, I'm often more like this:



Loving this afternoon. Tomorrow I'm back to Bucharest.

26 December 2011

I like theater, I just don't fancy drama

Play this while reading:

 Now that I got your attention, I want you to know I'm not forgetting all the drama I've grown here in the last years. This blog is built on it, I'm definitely not denying that. But people do grow and do change and they do get to see better. Sometimes it's other people making it happen or causing it, but in the end it's you adding the final touch. So when that happens, it's hard to draw a line and decide to step back even a bit. It's hard to watch drama develop and not want to stop it, no matter where it comes from. Just because you've been there and you're half-way through. Just because you know you're still trying to find a complete way out of this overreacted manner of perceiving actions and people. But you understood how things get much more easier when you stop over-analyzing. When you understand that trying to read into other's people minds is equally impossible and unhealthy.


And you can spot people who really fancy drama. But you cannot blame them because you've been one of them. You tasted every bit of self-created emptiness and negative view of everything that existed. When, in reality, there was and there is SO MUCH MORE. Today I can only blame a medium which sometimes makes you angry, like when you have to deal with a mean person or someone stubborn enough to make you believe society and all odds are against you. But rarely do we acknowledge or want to see that usually we are our own enemies and reasons to hate whatever's there.

So drama classes? No, thanks, I've passed my exams. It's my choice, for many months now, to just live in a different manner. I guess I've always stuck with my decisions and I've always been proud for taking them. But only this spring I understood that sometimes you have to take risks and to take decisions which sometimes are not in your comfort area. But everything for your well being. Along with trusting your instincts and not forgetting who you are, that should work just fine. It worked out for me. It brought me what I always wanted. Inside happiness. One that I lost probably in my childhood. Of course I've been happier after. But there are things missing inside of you and you can't define them. I'm myself again and I'm walking on a different path. I wish I'd get more moments like that which changed my life like this but I think that help was good enough and that the rest is all up to me.


It's funny when I think that just hearing someone saying some words made all this happen. It could've been a street sign or anything. Or a sky clearing up after a storm. But it was a sentence and it made me understand how we sometimes prefer to lie to ourselves. There would be so much more to say about this. But that would be over-analyzing and that's just not good anymore.


And remember, I'm not preaching, I'm confessing.

25 December 2011

At home @ Frédéric Beigbeder (shots by The Selby)

A house is a house and sometimes it's that light in the morning. While trying to make my home perfect, I forgot to ask myself two questions: what does perfection means in this situation and perfect for who?

I already know perfection is whatever feels like that. And for me that translates into a feeling of safety and coziness. Inspiration mood and organized space. This year I received that feeling of sharing a space you own with someone who shares your mornings and who sometimes drinks tea. I know some people believe space doesn't matter but I know for a fact that what surrounds us is a part of us and influences our selves more than we're comfortable to admit.

Down below, Frederic Beigbeder's home, as seen by The Selby:






24 December 2011

Voo Store Berlin (Concept Store) and Institute, the Cafe, Bucharest

Voo Store Tumblr

I was enjoying another Swedish blog when I discovered the Voo Store from Berlin. Although it's not in my plan to visit Berlin again next year (just because Paris has to be revisited and so does Vienna), this store is definitely worth a visit by those of you already there or planning on visiting the city.




This being said, I let you find stuff you like in the store. Also, for those of you interested in this sort of interior design, you can find in Bucharest Institute, The Cafe which looks like this:



photos I took for this event here

They have delicious food and great tea and great books and just a good vibe! :) A, and they're smiling a lot and that's always a plus!

home is where your heart and friends are


©verde ursuz
since I moved to my new house, lots of friends came to visit. we had small parties with a lot of cooking and somehow we always managed to spill wine on the carpet. and that's so great. it's always an amazing feeling to have friends over. yesterday I just paid the first instalment and while it's never a great pleasure to give a lot of money to the bank, it's a nice feeling knowing you worked for those money. it's also great to have a savings account. all those things make you wanna work even more and just become more organized. and no, it doesn't feel like boring adult life.

I remember one friend saying that once you get a job you're screwed. your social life is over. well, it's been almost two years with a full-time job and my social life has never been better. of course, you don't get to have a 7 o'clock getting home party on a Wednesday, but you can survive without it.

what might get to you, in fact, is the routine. and I think that's truly an enemy. sure, you will go out a lot, but that's also routine. having to go to work every day might force you to find relaxation in things like these. so for this new year, although I was never a NY resolution person (or was I?!), I just want to be more organized.

as for christmas and new year's eve party, well, I wish they would feel more special, but they don't. maybe just christmas and just tomorrow. of course, watching TV and stuffing your face doesn't count as waiting for holidays. soon I'm back to dear Bucharest where I have my old routines (yes, dear old enemies, I know), but it's always a great feeling of home there. of getting back to the things you're know so familiar with and I just feel different there (in a good way and hopefully not fatter by the time I come back).

I'm thinking I should also write you more about specific things from my life (cuz you know already, I never do). I think I did mention adopting a labrador metis in October this year who's named Otto and who's now fat and extremely happy! crazy beautiful dog with blue eyes!

this years I had some plans and some wishes. I postponed those plans (because I'm rather lazy) but oh so many of those wishes were accomplished by an amazing something which I cannot define and it was the moment when something changed inside of me but I can't put my finger on it and name it. It's like that sort of revelation, when something is clear as daylight but until someone doesn't say out loud to you, you just don't see it. I was blind and I didn't realize I was wasting my own life and my own happiness. I learned to trust my instincts like never before and the result: true happiness and me, I guess and hope, a better person.

it's not superficial love if you say you just feel you want to talk to everybody, but it just feels like that, like you wanna share your presence with everyone else. alright. so I'm done with my rambling for tonight. I'll keep you posted. maybe with some new things and ways of posting on this blog. but I don't like talking about them, I'd rather do them instead.

I'm not preaching, I'm confessing. :)





23 December 2011

se întâmplă

se întâmplă uneori, dar numai uneori
important e că se întâmplă
să nu-ţi mai pese că pe ceaşca de cafea
a rămas o urmă
să nu-ţi mai pese că îţi bate inima prea tare
se întâmplă uneori, chiar se întâmplă
să nu te mai intereseze ce vecini ai
şi să nu te mai intereseze nici măcar unde locuieşti
pentru că în unele dimineţi
te trezeşti acolo,
unde poate uneori, dar numai uneori
e un pic frig,
dar unde ştii că printr-o singură mişcare
poţi face să fie cald din nou.


20 December 2011

there's one track to this dance

n-aş fi crezut că tocmai despre cele mai frumoase lucruri din lume nu-ţi mai vine să scrii. poate pentru că tocmai pe acelea vrei să le ţii numai pentru tine. pentru că nu vrei să consumi nimic, să arunci nimic în gol, să laşi jumătate de inimă dezgolită ca şi cum nu ar însemna nimic, să analizezi când, în realitate, nu e nimic de analizat, ci doar de simţit. să conştientizezi mereu cât de mult te bucuri de prezent şi cât de şters pare trecutul şi cât de aici este acum viitorul pe care mereu ţi-l imaginai. nu e bine să ne dorim lucruri fixe, contururi clare, tipare care nu sunt ale noastre.

e bine doar să ştim ce vrem, e bine să ne ascultăm cu adevărat, e bine să ştim ce ne face fericiţi, e bine să nu acceptăm să fim nefericiţi, e bine să ştim că nefericirea nu ne alimentează vreo nevoie ascunsă, e bine să ştim cine suntem şi să luăm decizii. am cunoscut puţini oameni în viaţă care se ţin de decizii. suferi când le iei, dar apoi îţi trece şi, cu fiecare decizie pe care o iei, o să vezi că devine din ce în ce mai uşor. şi creşti, devii mult mai puternic şi găseşti fericirea în tine. şi-abia atunci poţi să o împarţi cu o mie de oameni sau doar cu unul, dar cu adevărat. atunci o să ai resurse nelimitate să spui şi altora să ia decizii. am cunoscut puţini oameni în viaţă obişnuiţi să ia decizii şi să se ţină de ele şi nu erau fericiţi. când ceva nu merge într-un fel, încearcă un alt drum.

şi-am mai descoperit că e mult mai frumos să primeşti cadou o periuţă de dinţi albastră atunci când nu te-aştepţi şi când eşti deja mulţumit cu tot ceea ce eşti şi tot ceea ce primeşti.

19 December 2011

when random turns into trust





the nights transformed. 3 stopped being 3 and midnight didn't matter anymore. we could meet at 6 or at 4 and we'd enjoy it anyway. because there is no such thing as worrying about time passing by when you're just here, finally caught up by the greatness of present moment. didn't matter the cold, nor the heat. didn't matter the music or the drinks. so many already minutes of feeling good compressed in just months. just months stopped being months and became continuous present and life. hard to explain, yet so easy going. explanations not needed, unanswered questions answered. honesty and close breath. so close. and everything close in a pure light of morning. sidewalks and sundays. sundays morning and sundays afternoon. all those steps on all those streets. one name being mentioned. do you smile when you think about that person? because that's all that really matters. being happy's not rocket science.

15 December 2011

how else should I say this? I paid a visit to Polly Jean Tattoo


Adăugaţi o legendă
Adăugaţi o legendă
photos taken by suzee lee.

testezi. sunt multe lucruri pe care le înveţi din mers. cel mai mult am învăţat că prezentul înseamnă enorm. că ceea ce suntem nu înseamnă ceea ce am fost şi nici ceea ce ne dorim să fim în viitor. că nu există niciodată momentul potrivit pentru ceva, dar există în orice moment fricile pentru orice. ani de zile am ştiut că vreau asta. dar ani de zile am amânat, aşa cum am amânat nenumărate lucruri pentru că îmi plăcea trecutul, îmi plăcea să-i sorb amarul închipuit şi să-l îndulcesc, oricât de prost scris ar suna, cu un viitor imaginat în cel mai frumos mod. de luni bune de zile am tăiat însă lucruri de pe listă.

in a nutshell, doar pentru că nu am starea necesară pentru profunzimi, am făcut-o şi pe-asta.

no worries, no over-analizying, no pain. all reconfirming a good, strong decision.

11 December 2011

după tipic II

e o perioadă de trecere, aproape că te-ai gândi ca nu ai ce scrie. dar ce vreme şi ce contururi se desluşesc acum în lumina pământie a unui noiembrie-decembrie! nu stai să asculţi bătăile unei inimi care, tehnic vorbind, a luat-o razna. sau poate aşa ar trebui să bată toate inimile astea, neîncetat şi cel mai adesea, neauzit.

puţin rău, puţin rău fizic şi zile care nu mai încap în niciun calendar şi lucruri pe care ai obosit să le mai faci de unul singur chiar dacă parcă niciodată nu ai fost mai aproape de oameni. şi nici nu ştii când intră zilele în dimineţi şi când după-amiezile se sfârşesc în aceeaşi îmbrăţişăre acum atât de familiară şi atât de caldă, mai ales în serile în care se face frig şi ţie îţi îngheaţă nasul.

decembrie nou cu cea mai frumoasă listă din lume şi cu cele mai sincere cuvinte. decembrie nou în care nehotărârile nu-şi au rostul şi nici nu sunt lăsate să păşească acolo unde s-a făcut, în sfârşit, curat. şi-ar mai fi multe, multe de făcut, dar în unele seri nimic nu poate îndepărta micile dureri de cap, venite din ultimele lucruri pe care le avem de rezolvat. poate doar un pahar de lapte cald cu scorţişoară.

09 December 2011

ni se-ncurca itele-n par

in par, ca atunci cand ti se incurca mana in suvitele mele si radem amandoi. mi s-au impleticit adesea cuvintele si mai ales gandurile atunci cand nu mai indrazneam sa spun nimic. dar acum, acum totul e ca o umbrela perfecta intr-o zi de noiembrie. afara ploua si vii cu umbrela si o lasi in suportul atat de frumos de umbrele. intotdeauna mi-am dorit un suport de umbrele, poate nu stii.

sa zicem in continuare ca afara ploua sau sa ne imaginam, cel putin. ma privesc intr-o oglinda - inoriceoglinda si ma vad, acolo, propriul punct de sprijin cum inainte doar spuneam ca ar trebui sa fim si cum nu credeam niciodata ca o sa reusesc.

it is what it is si prea putini inteleg ce este. ar putea sa para simpla aceasta multa fericire adunata in doar cateva cuvinte. am baut ieri ceai indulcit cu mult prea multa miere si-am ascultat cum cineva incerca sa-l ghiceasca pe iv cel naiv.


am invatat ca fricile se trateaza cu neganduri si cu pasi inainte si ca nehotararile se combat cu zambete. si ca uneori nu exista un sfarsit vizibil pentru lucruri asa cum nu exista un sfarsit vizibil pentru aceasta postare.

07 December 2011

raman urme

si raman urme bune si parca nu-mi vine sa cred cum deodata fiecare colt al camerei e bun si bland. stiu, n-ai intelege. si cum deodata incep sa-mi suport din nou cafeaua amara si diminetile pe care inainte nu reuseam sa le umplu suficient de bine oricat de multe pliculete de ceai mi-as fi indesat in buzunare.

am turnat acum mult ceai in inima mea, atat de mult ceai incat aburii astia imi tin de cald o iarna intreaga. si nici macar n-a inceput sa ninga, dar nici de zapada nu ma mai tem. ti-am spus ca o sa fie si un lup undeva? da, o sa apare si un lup pe pielea pe care am ferit-o de urmele despre care alti oameni spun ca nu dispar si ca se adancesc odata cu timpul.

poate ca n-ai intelege ca schimbarea s-a produs de mult si a venit de undeva din amintiri, un copil care se gandea la mult prea multe lucruri m-a strigat de undeva din spatele unor ani si mi-a strigat sa-l iert. si l-am iertat si iata-ma, cu diminetile mai pline ca niciodata.


abia cand stii ca ti-e bine incepi sa te rogi cu adevarat pentru ca trebuie sa mutltumesti cuiva pentru neintelesul pe care l-ai primit in dar si care te-a ridicat deasupra a tot ceea ce ai fost in ultimii 24 de ani. si mai stii ca putini inteleg oricum, dar iti traiesti revelatia in fiecare zi si te bucuri de ea ca de un miracol (pentru ca e) care te face sa iubesti viata asta si care te indeamna in fiecare secunda sa fii un om mai bun.

te costa uneori ceva sa renunti la oameni. te costa sa renunti la cei pe care inainte ai fi vrut sa-i salvezi, dar pe care i-ai abandonat atunci cand aluneci si atunci cand ti-ai dat seama ca mainile lor nu se agatasera de nimic altceva in afara de tine. si-atunci iei decizii si rareori e usor sa le iei, dar le iei de fiecare data cand e nevoie. ai rafturi pline de decizii in noua casa, le pastrezi acolo o perioada, apoi faci curat pentru ca vei avea nevoie de spatiu pentru alte hotarari. stii ca doar nehotaratii pastreaza doar doua rafturi pe care se ingramadesc toate nuantele de gri din lume.

nuantele acelea pe care nici acum nu le intelegi si nu le accepti si ridici din umeri cand cineva iti povesteste despre cat de cenusie ii este viata. le spui ca nu exista nuante de gri, dar si ei ridica din umeri atunci cand le arati rochia ta doar din alb si negru, cu decizii. si incerci sa le mai spui si ca albul si negrul nu se amesteca niciodata si ca nu exista decizii rele, ci doar hotarari pe care e bine sa le iei ca sa poti merge mai departe, oriunde sau ca sa poti sta pe loc in continuare, dar linistit.




04 December 2011

e straniu, până la urmă



e straniu, până la urmă, să priveşti fix spre fereastra de la etajul 9, ca şi cum ai putea să ghiceşti cine locuieşte acolo. e straniu să ai în faţa ta o altă fereastră şi să aştepţi zăpada între două ferestre. un decembrie tulburător, din punctul ăsta de vedere. zăpada are în ea ceva din iarna trecută. zăpada are în ea tot anul trecut. poate că o să ningă abia în ianuarie. e straniu să priveşti direct la etajul 9 şi să te întrebi cum ai ajuns aici şi să mai vrei din când în când să pipăi pereţii. e straniu să nu ştii cu adevărat că eşti aici.

te opreşti aici şi ştergi orice alte gânduri.

quite above

mă ţin departe de lucruri şi poate că uneori mi-e şi frică, mă ţin departe de lucrurile care până acum mi-au făcut rău. mă ţin departe de trecut şi nici nu pun piciorul în viitor, mai ales că prezentul vine cu atât de multe. mă ţin departe de mine aşa cum mă cunoşteam odată şi mă ţin departe de lucrurile pe care mi-am promis că nu le mai vreau vreodată. mă ţin departe de unele lucruri pe care înainte ai fi vrut să le faci altfel sau care te-ar fi făcut să te răzgândeşti.

aţi fi surprinşi să vedeţi cât de des folosim tasta backspace atunci când scriem. şi-aţi fi surprinşi să vedeţi că nu ne dăm seama că în viaţă nu avem o astfel de tastă sau, cel puţin, nimeni nu s-a gândit să dea un nume acestui lucru pe care putem să îl facem, să ştergem amintiri, oameni, decizii.

mă ţin departe de propriile-mi gânduri atunci când simt că dau năvală uneori şi mă feresc de ele ca de nişte stropi murdari de ploaie care ar strica totul. mă ţin departe de tot ceea ce alţii mi-au spus înainte să nu fac şi păşesc pe nişte trepte necunoscute cu un curaj pe care nu mi l-aş fi bănuit niciodată, dar pe care, acum că l-am descoperit, îl folosesc în fiecare secundă din fiecare zi.

mă ţin departe de micile dorinţe şi proiecte care nu însemnau nimic, dar care totuşi nu mă lăsau să dorm. mă las condusă numai de un instinct care mă domină de luni bune de zile, în faţa căruia plec capul pentru că mă ajută să iau cele mai bune decizii, dar care îmi dă voie să mă privesc în oglindă şi să-mi desenez un contur perfect. sunt un om nou, la jumătatea drumului.

02 December 2011

lucrurile marunte ale fiecarei zile

nu stiu sau nu mai stiu sa-mi fac ordine in prioritati. nu stiu sau nu mai stiu sa descopar ce e mai important sau ce e cel mai putin semnificativ pe ordinea zilei. ideile vin si trec, intalnirile nu mai au rost sa fie stabilite intr-o lume a dezordinii, lucrurile marunte par sa aglomereze o foaie alba pastrata curata totusi, din cate-mi aduc aminte, pentru altceva.

poate ca in lipsa celor care oricum nu pot fi trecute pe hartie, mult prea de bun simt pentru a fi astfel anulate, se ridica din nimicnicia rutinei mici sarcini care-si cer drepturile acordate tocmai de aceasta imposibilitate de a mai intelege ce ar trebui rezolvat mai intai.

pe de alta parte, s-ar putea sa fie de vina doar somnul.




30 November 2011

ce ne spunem cand nu ne iubim

am mers cu o fantoma pana in piata victoriei, dar te-am lasat acolo, pe peron. si ultimele amintiri le-am lasat in fata usii lui, inainte sa sun la interfon. parca nici n-a fost vreun inceput, asa de fara de limite pare tot timpul asta. te-am strans puternic in brate abia acum cand parca m-am temut ca ai putea pleca. but worry is a misuse of imagination.

nu stiu ce ne spunem cand nu ne iubim, dar descopar zi de zi ce lucruri minunate ne putem spune atunci cand incepem sa tinem la cel de langa noi. nu stiu cum au ajuns doua periute sa locuiasca in acelasi pahar, dar au ajuns si par sa nu apartina niciun timp in afara de prezent. dar ele, acolo, acumuleaza dimineti, le numara pe cele pe care le uit, le numara pe cele in care luam amandoi micul dejun (si par deja atat de multe), tin minte fiecare dimineata in care nu vrem sa ne trezim.

imi place prezentul asta in care ma trezesc si in care m-am trezit atunci cand am renuntat sa ma gandesc la trecut sau la viitor. imi place cum tai lucruri esentiale de pe o lista care ma face sa devin un mine care la inceputul anului parea mult prea indepartat. imi place echilibrul asta care vine de la mine, dar pe care ti-l datorez si tie. imi place ca pana acum nu am scris despre tine. si-mi place cum totul s-a rasturnat in bine, in mult bine si-mi place cum ma apropii de tot, poate chiar si de un Dumnezeu caruia am simtit ca trebuie sa ii multumesc din nou.

se spune ca daca nu te rogi cand e soare, degeaba te rogi cand e furtuna. nu ma rog acum, e soare, ci multumesc doar unei stari, unei forte pe care o recunosc in mine, dar si unei prezente exterioare, poate unei esente care da sens lucrurilor, care ne face sa ne reasezam intreaga structura atunci cand dezordinea din noi ne impiedica sa mai mergem drept.

imi place ca citesc si imi place ca citesti. imi place ca uneori dimineata citim impreuna. si-mi place cum stiu ca postul asta il datoram blogului si ca e suficient si ca acum ma pot intoarce la a nu mai scrie despre tine pentru ca existam in real si nu aici.


28 November 2011

sunt lucruri bune in fiecare zi

imi savurez, zilele acestea, pana si obligatia de a face anumite lucruri administrative. astfel de drumuri s-au transformat intr-o placere, in satisfactia pura de a FACE lucruri. simt trotuarul sub talpile mele, il simt cenusiu si gri si trist si nu-l mai privesc. am Borges in geanta si-l stiu acolo, cuminte, si parca-mi incalzeste inima sau mainile atunci cand imi caut cheile si stiu ca-s la numai cativa centimetri de aceste pagini. in fiecare zi exista ceva bun si caut bunul acela, il caut cu inima deschisa, atata alinare de mult n-am mai simtit si parca au trecut secole de cand am spus ultima oara ca sunt fericita.

imi lipseste ceaiul acum, si trebuie sa fie si acesta pe lista lucrurilor care fac ziua mai buna, doar un pic mai buna. pana si gandul la emil brumaru imi face ziua mai frumoasa, doar prin faptul ca exista si va exista. si tot asa, dupa cum spuneam, fiecare zi are ceva bun in ea si bine-ar fi sa ne afundam cu totul in acest sentiment plin al recunostintei fata de oricine, oricine-o fi EL.

27 November 2011

iarna vine

cu un soi de amintiri pe care nu ai apucat sa le impachetezi bine sezonul trecut. ca si cum te transformi din nou in aceasta decembrie doar pentru ca metamorfozei de anul trecut i-a fost pusa ca stavila o fericire neasteptata, neinteleasa, dar cat se poate de reala. martie, aprilie, mai, iunie (aici ai inteles cine esti), iulie, august, septembrie, octombrie (aici a inceput prezentul), noiembrie, decembrie.

doar nefericirea te-a facut pana acum (sau drumul ingust sau neintelegerea tuturor lucrurilor) sa mergi mai departe cate patru zile la rand cu doar cateva cesti de ceai. dar stii ce inseamna dezechilibrul asta si unde poate duce si stii ca fericirii ii trebuie si mancare fizica, nu doar spirituala. sau ajung oare numai prietenii, el, cafeaua, ceaiul verde si toate restaurantele si toate cafenelele si toate pub-urile pe care le-au inventat parca pentru noi, atat de multe si diverse, cat sa ne tina aici si sa ne amane plecarea?

dar noi vom pleca, nu-i asa, mai impachetam azi cate un tricou, ne amagim cumparand de la angst si recitim lectia despre pozitia verbului in limba germana. si ne reamintim ca nu trebuie sa ne afisam sentimentele zilnic si ca uneori parca nici nu ne-am aminti unul de celalalt si ce bine e asa, invatand sa vorbim prin nesemne.

mai e doar punctul asta, nu, mai sunt doar doua, pe care vrei sa faci un semn ca le-ai indeplinit. cere ajutor aici, in paginileasteapunctnesfarsitdesprijin si scapa de toate obiceiurile rele. trei randunele isi luau la nesfarsit zborul de pe un brat.

26 November 2011

fast, before I forget

the days, the smell of oranges on my hands, me, the 58-57 still, the peace, the anger sometimes, raising your voice at those you love, home, one, two, three, all those books, tea supplies, warmth, the stuff we forgot, the we, the you, all of you, the wine, the chocolate, the smell of oranges on my hands, forgotten dresses, forgotten promises to myself, the 57, the peace, the foods, the road, all that driving, the wine, the cigarette smoke, the lights, the city, the night, all those people, the faces, the words, what I said, how you reacted, the sleep, the dust, the cold, the books, the smell of oranges on my hands. how present smells.

23 November 2011

altceva nici nu-ti trebuie

imi spun mereu ca prea putine lucruri merita, e doar o stare si-o sa treaca, dar uite, se intorc durerile de cap, iar el vine, din bucatarie, cu o pastila in mana, pentru tine. ii descifrezi cu greul numele plin de x si f si ii spui ca iei doar anumite pastile si numai atunci cand se invarte lumea cu tine. trec toate si toti au dreptate. nimic nu se misca daca nu tu misti lucrurile, daca nu te zbati putin, daca nu iesi din cochilia ta in care nu-ti mai este neaparat bine, dar in care te-ai obisnuit sa stai pentru ca temperatura e mereu aceeasi. nu suntem cu totii la fel?

aproape ca nu inteleg nimic in vreme ce inteleg mult prea mult si as vrea sa mi se dea voie sa stau in compania oamenilor fara sa fiu nevoita sa ii aud si fara sa fiu nevoita sa le raspund. numai pentru o perioada, cat sa-mi treaca.

deciziile astea pe care le iei zi de zi (in realitate e doar o lupta continua) aproape ca nu duc nicarieri, dar nu renunti. iti pierzi increderea in unii si altii, si-ti raman ceilalti la care nici nu te asteptai. si, ce minunat, sa-i ai pe toti aproape.

sunt recunoscatoare, in definitiv, doar la rastimpuri aud in mine urlete de lup si navalesc porniri de a musca din oameni. e o violenta pe care o ascundem adesea, dar pe care e bine sa o constientizam si sa o eliberam in doze mici sub forma de cuvinte "mazgalite".

si-atat. n-am scris aici despre cele mai importante lucruri ale unui an care se apropie de sfarsit. le trecem pe toate cu bine, nu? dar le trecem fara sa ne mai gandim, fara sa ne oprim, fara sa vorbim.

19 November 2011

printre degete, dacă nu eşti atent

gândurile astea se adună aici ca într-un borcan din care rareori le mai scoţi să te uiţi la ele. mai ales că la cele ajunse deja pe fund o să-ţi fie şi mai greu să ajungi. adică să le mai înţelegi, să le mai simţi, să le intuieşti mirosul şi să le ghiceşti substratul. şi, cu siguranţă, aşa e cel mai bine.

puţină melancolie se adună acolo unde te-ai aştepta mai puţin. într-un colţ de inimă pe care îl păstrezi de rezervă sau care poate e deja o parte din ceea ce ai devenit. sau poate e de la vodka, poate sunt doar rămăşiţele unei atitudini de care încerci să te dezbari.

oricum, îţi scapă multe, printre degete, dacă nu eşti atent.

să nu ne împiedicăm de lucrurile mici

încerc să las cât mai puţine lucruri să mă influenţeze. asta pentru că am citit despre cum te pot influenţa nenumărate lucruri. în rău sau în bine. ştiu că este important să acţionez într-un anumit mod pentru a mă putea bucura de gânduri pozitive care să mă ajute mai departe să acţionez tot spre binele meu. oamenii, mai ales, au aceasta capacitate de a ne influenţa. mi se întâmpla asta acum când încerc să mă obişnuiesc cu un mod complet nou de a gândi. şi revăd în alţii vechile mele tipare la care refuz să mă întorc.

avem prostul obicei de a ni se urî cu binele. ne-am obişnuit cu răul, avem cu toţii acea latură care ne face să vrem să ne fie măcar puţin rău. dar unii trec peste asta şi nu se tem de bine şi nici de fericire. obişnuiam să spun că invidiez fericirea simplă a altora până când mi-am dat seama că nu există aşa ceva, nu există mai multe tipuri de fericire, ci doar una pe care o găseşti în tine şi numai în tine şi care ulterior se reflectă asupra altor aspecte din viaţa ta.

s-au întâmplat atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt. şi s-au întâmplat atât de frumos încât am ştiut că sunt pe drumul cel bun. şi va trebui să-l continui. it's all in and about the present, in fact.

10 November 2011

uneori dormi. uneori nimeni nu înţelege.

tu să nu-i asculţi. uneori dormi cu fereastra deschisă.

uneori uiţi cafeaua pe aragaz. uneori uiţi să pui cafea.

uneori ei. unii. uneori ploaia în geam într-o seară de noiembrie.

uneori o voce care nu e a ta.

uneori dormi cu fereastra deschisă ca să auzi ploaia dintr-o seară

de noiembrie.

cuvintele pe care le citeşti la întâmplare

azi în poesis International

dor ca şi cum uneori cineva aruncă în tine

ace mici care ţi se înfig în inimă şi dor.


sometimes you sleep. sometimes nobody understands.

never listen to them. sometimes you sleep with the window open.

sometimes you forget coffee on the range. sometims you forget to put coffee.

sometimes them. some. sometimes rain in a november evening.

sometimes a voice which is not yours.

sometimes you sleep with the window open so you can hear the november

rain.

the words you randomly read

today in poesis International

hurt as if someone throws at you

small needles which stick into your heart and ache.

09 November 2011

Die Fremde (When We Leave/ Straina)



seen last night. that sort of movie which gives you a heart ache.

07 November 2011

you really have no idea

nopţile, hai să le trăim. zâmbesc până-n măduva oaselor. nici eu nu ştiu cum, nu ştiu reţeta, poate e doar prezentul, butomgitsworking!

şi deodată te trezeşti înconjurat de oameni minunaţi pe care i-ai avut întotdeauna lângă tine, dar pe care nu i-ai văzut niciodată până acum. te simţi copleşit de atâta stare de bine şi recunoscător, dar cui? se adună toate şi, în sfârşit, te poţi descrie şi te poţi recunoaşte în absolut orice oglindă din lume.

dumnezeule (dumnezeule?), ţi-e bine şi nici măcar nu-ţi mai e frică de bine. e doar prezentul şi te-mbeţi cu o pereche de ochi verzi (despre tine nu am voie să scriu) şi nu uiţi totuşi că mai ai în jur o mulţime de oameni absolut minunaţi şi fascinanţi şi adevărul e că iubeşti nopţile şi le-ai trăi până la ultima dacă a doua zi nu ar trebui să te trezeşti  la o oră decentă.

dar ce bine, uite unde ai ajuns.

dumnezeule.


stiu sigur ca nu ma trezesc pentru ca nu e un vis

mi se face dor. dar, de data asta, cineva ma suna inapoi si imi spune acelasi lucru. si ne despart uneori doar ore. miroase a var proaspat si a ciment. urc trei etaje, nu imi place liftul din blocul asta. diminetile au capatat un nou sens, cel putin unele dintre ele. stiu sigur ca nu ma trezesc pentru ca nu e un vis. mi-am inceput dimineata fara cafea. uneori imi citesc horoscopul. evident, imi place doar atunci cand mi se spune ca totul o sa fie bine, ca in zilele x si y din noiembrie se vor aseza lucrurile cum trebuie. si le cred. si incep sa ma comport ca atare. casa noua si miroase a stare de bine peste tot. am lasat si flori acolo unde nici macar parchet nu exista. cine-ar fi crezut ca iti ia doua luni sa te muti in casa noua, dar in casa ta din care nu trebuie sa mai pleci vreodata, cu vecini care sunt ai tai si nu ai unui apartament pentru care platesti chirie. batai de inima mici, in ton cu toamna asta care-mi pare, pentru prima data, nespus de frumoasa. s-au aliniat multe lucruri cum nu speram vreodata tocmai pentru ca intotdeauna speram la ceva. iar atunci cand accepti doar prezentul si nu-ti mai faci planuri, le primesti pe toate ambalate frumos, cu zambete calde si sincere, sub alta forma care te lasa totusi sa le recunosti: sunt fericiri mici pe care le imbratisezi. sunt visele pe care le-ai avut ani de zile si pe care le-ai primit abia acum cand ai inteles cea mai importanta lectie a existentei: viata e acum, iar inauntru e important sa fie liniste. sau poate ca, asa cum a scris la un moment dat selma yusuf: "Maturitatea e atunci cand ajunge sa-ti placa spanacul". Asta o fi?

04 November 2011

de multe ori



de multe ori ori vreau sa scriu si nu mai sunt cuvinte. de multe ori as vrea sa povestesc despre ce mi se intampla. de multe ori si mai ales in ultima vreme am impresia ca totul e un vis. timpul si-a pierdut secundele, ceasurile mele s-au oprit sincronizat, toate deoadata. oameni pe care i-am cunoscut cu doar cateva luni in urma mi s-au sters din amintire ca si cum am trait anul acesta acum zece ani. visez?

si nu-mi las inima sa bata mai tare decat trebuie, o opresc atunci cand incepe sa se ingrijoreze. e totul bine. bine asa cum n-a fost niciodata. bine, ca-ntr-un vis pe care l-ai avut acum multi ani si la care ai renuntat fara sa stii cand. apoi s-au implinit toate, ca-ntr-un vis.

27 October 2011

tăcere. tăceri.

tricouri cu diferite printuri, aruncate la întâmplare, pantofi mult prea înalţi, ceaiuri nebăute, mult prea amare, uşi care nu sunt închise suficient de bine, frici, ferestre, tăceri, mult prea multe tăceri, cărţi alandala, acte, semnături, spaime, dureri, toate îngrămădite în doar câteva ore, trepte, trepte străine, în scara blocului nimănui, necunoscuţi care chemau liftul, nopţi, un oraş care credeam că îmi aparţine, o siguranţă şi o nesiguranţă, o îmbrăţişare în faţa uşii, prea puţine lucruri care contează, un zece şi un nouăzeci la sută şi un ce am învăţat noi aici, se strânge inima la auzul acestei muzici, îmi revin, câteva ore în care uiţi de ceea ce-ţi tot spui, tăceri, am nevoie de linişte înăuntru, dă năvală zgomotul de afară fără să ai ce să faci, dimineţi, mai dă-mi o dimineaţă, fii liniştită. de ce ne punem aceste întrebări, cei mai mulţi oameni nu se întreabă asta niciodată, poate în ei e linişte, fii tu, zâmbeşte, aminteşte-ţi, nu de acum un an, ci de acum câteva zile şi zâmbeşte, totul este în afara ta şi noi singuri hotărâm când ne doare.

fii liniştită.

fii liniştită.

26 October 2011

This, I have to remember

Cum la 7 dimineata, sunetul batailor inimii tale era cel mai frumos sunet din lume.

23 October 2011

parcă am plecat de undeva şi nici eu nu ştiu de unde. şi parcă aş vrea să mă întorc, dar nu-mi amintesc nimic

"făcusem o alegere şi, cum spune Kierkegaard, alegerea mă făcea pe mine ceea ce eram".

despre tine n-am scris. refuz să scriu şi acum. am plecat din bucureşti, fără niciun bagaj. bilet întreg, de data asta. undeva, cu câteva luni în urmă, se terminase ceva. nu-ţi mai face nimeni nicio reducere. doi ani de zile m-am întors în aceeaşi bucătărie în care, uneori, nu am ştiut cum să primesc oamenii. şi în care, de alte ori, am băut cele mai bune ceaiuri şi cele mai bune cafele cu cei mai buni prieteni. bucureştiul e plin de pungi goale şi frunze uscate. de oameni din ce în ce mai încotoşmăniţi cărora nu le mai vezi chipurile. e plin de tot soiul de muzici care se aud din nenumărate cluburi, terase şi baruri. e plin de amintiri, de oameni, de programări şi decizii. de ceea ce alegem să ne facă fericiţi. de ceea ce am ales să mă facă fericită. de cărţi. bucureştiul e plin de cărţi şi de locuri frumoase de unde poţi cumpăra cărţi. de oameni în care am încredere la întâmplare fără să-mi mai pun întrebări şi care, suprinzător, a doua zi sunt tot lângă mine. bucureştiul nu mai e plin de regrete şi bucureştiul e plin de aprecieri. bucureştiul e plin de oameni care au venit aici din alte ţări şi au rămas. au venit dintr-un bucureşti al lor din care lipsea ceva şi au găsit aici ceea ce noi mergem să căutăm în altă parte. bucureştiul e plin de ore târzii, de sticle de bere, de vin şi de jim beam. e plin de schimbări şi oameni care nu se trezesc dimineaţa decât din cauza unei alarme setată greşit. nu mai ştiu de ce e plin bucureştiul, dar parc-a mai dispărut din rele.

18 October 2011

how do you tame a lion




you don't tame it. you help it grow. you grow. you grow stronger. you repeat yourself stuff in your head. every day, the same. until you start believing it. you don't tame your inner lion or wolf or whatever. you feed it. you help it grow and become stronger than you are now showing to the others. don't struggle. life is not a struggle. if it is, it's because you see it that way. it is also a matter of luck. I won't deny it. maybe it's God. I still doubt that. but if you are still healthy than it is really up to you to tell yourself: "I have super powers".

you really CAN do all those things you're postponing. you really can break any patterns and overcome any fears. just try. and say this to yourself, just repeat to yourself and to others until it becomes your mantra, if you want to call it like that: "life is 10% what happens to you and 90% how you react to it".

it's true. I checked it. I woke up one day and told myself to respond differently. instead of worrying about past or future, I decided to live in the present. and guess what? the next day I could live with the choices I made in the recent past. only because I told myself I live now and I trust myself to make a good choice and stop fearing everything.

we are surrounded by mental blocks. our mind is filled. the inner self is strangled each day. sometimes you start at 7 o'clock or the minute you open your eyes in the morning. it's then when you sometimes panic. and it's also then when you should say: "today I will respond differently to all of this".

just try. and come back here and let us all know how that went. make yourself happy, you don't know if we live 9 lives or just this one. and it really doesn't matter 'cause this life is unique and every moment is precious. and also remember that there is no good or bad end of a situation. it's just how it was meant to happen. if you decide it's for the best, you will actually understand that it was for the best.

learn the lesson you should be learning from it and move on. and move on quickly. and carry on with living in the present. I am doing that now. for some time, in fact. and suprisingly, I'm ok in the morning. become stronger. every further step you take makes you a stronger person. but it's really up to you because most of the times, in nowadays society, people don't help you become stronger, but they can easily bring you down. just because you haven't decided to react in a different manner. but start today. now.

and don't forget to come back here and write about how you felt the change.

14 October 2011

don't become what you hate the most

'cause I did. in fiecare zi, le spun altora oameni sa isi schimbe viata, sa fie puternici, sa ia o decizie. le scriu cum prezentul este in mainile lor, cum depinde numai de ei sa fie fericiti. in acelasi timp, din spatele unui monitor pe care nu il parasesc 8 ore din zi, doar pentru a merge acasa in fata unui altui ecran de computer, le scriu ca trebuie sa faca ceea ce isi doresc cu adevarat.

ma sperie usile liftului si ma sperie liftul care functioneaza dupa 23.00. ma sperie strada pe care am mers de atatea ori in ultimii doi ani si diminetile atat de reci in care stiu ca s-ar putea sa nu mai vreau sa plec din casa. ma sperie multe lucruri zilele acestea si ma sperie, mai ales, ganduri. si oamenii care iti ingradesc oarecum libertatea. si faptul ca am devenit ceea ce nu-mi place. sunt un om care da altora sfaturi in care crede cu adevarat, dar pe care nu le urmeaza niciodata.

11 October 2011

you tell me how. minus 45 de grade


cum de nu renunţăm uneori la oameni? înseamnă oare că cei la care nu vrem să renunţăm sunt cei la care ţinem cu adevărat? sau sunt ei doar fantomele unui trecut de care nu reuşim să ne desprindem, în realitate, niciodată?

rău. un rău fizic, o amintire a perioadei în care cuvintele "leonin" şi "leoniană" împleteau visul cu realitatea. nu există nicăieri o bătaie pe umăr din partea unui prieten care să te asigure că vei putea să trăieşti cu deciziile pe care le iei. nu este nimeni care să te demonteze, care să îţi deseneze o hartă a inimii şi care să îţi arate că, în realitate, eşti un om puternic şi că vei trece peste tot, orice ar fi. poate este credinţa, dar ce te faci când nu o ai? începi să crezi de luni până marţi şi te răzgândeşti vineri după ce hopul a fost trecut? cum iei o decizie după ce ţi-ai răscolit deja viaţa în doar câteva luni de zile? şi cum să mai îndrăzneşti să speri atunci când ştii că nu există o ordine a lucrurilor, ci doar întâmplări ironice, ca nişte palme destul de usturătoare pe care crezi că nu le meriţi?

se umplu lunile cu de toate. se umplu zilele cu semnături, cu telefoane, cu oameni, cu multe sticle, pahare, dureri de cap, răceli, pastile, nopţi nedormite, griji, cărţi necitite, duşuri târzii, cafele reci, frici, fum, frig. şi nu ştii ce să faci, începi să te bazezi pe lucruri prosteşti ca atunci când erai mic şi îţi spuneai:

dacă trec două dacii roşii în trei minute, înseamnă că mă place.

e marti si e cat se poate de straniu



e marti dupa-amiaza. miroase a ghimbir, a scortisoara si a nucsoara. nu sunt acasa. nu sunt in redactie. e ceva straniu in toata aceasta dupa-amiaza. dar miroase atat de frumos. rasuna un pian. incet, linistitor. gonzales-gogol. ma intreb de ce ne indragostim si daca ne mai indragostim. ne indragostim de linistea pe care ne-o ofera iubirea? de un astfel de moment din zi? ne indragostim de propria singuratate? de un concert de muzica clasica? de promisiunea ca vom face, de maine, alte lucruri? ne indragostim oare si de o viata pe care ne-o dorim si ne-o imaginam la nesfarsit? de carti pe care inca nu le-am citit? de oameni pe care inca nu i-am cunoscut?


ne indragostim uneori si de trecut?

e marti si e cat se poate de straniu ca sunt aici. ca brusc, dupa un an si jumatate in care in fiecare marti scriam pe fuga un ultim articol sau trimiteam un ultim e-mail, traiesc o altfel de dupa-amiaza. e un moment linistitor si savuros, ca tacerea dintre doua acte ale unei compozitii clasice. sau ca pauza pe care o iei intre doua sorbituri din ceaiul preferat. incerc sa adun totul de aici. lumina care intra pe fereastra. muzica. siguranta. increderea. amintirile.

Please like

I usually don't ask for this sort of things, but now I'd really love if you could like this link here and help me win that bike. :) So many thanks in advance.

09 October 2011

I, no longer


 Silent Strike & Ada Milea - Astenie ( de Emil Brumaru ) by Silent Strike

I no longer get to sleep seven hours a night. I no longer get to have feelings or care. I no longer understand how not playing with other people's feelings works. I no longer trust my instincts or trust. I no longer see, nor hear. I no longer get to make decisions thus I no longer get to actually live. I no longer know what's good or right and I no longer ask for advice. I no longer see clearly in the daylight and I no longer want to remember the night. I no longer.

I wish I had better thoughts in mind but I, no longer.

08 October 2011

dimineţile astea-s toate pe fugă

dimineţile astea-s toate pe fugă, cu staţii de metrou în întârziere, cu semafoare care nu se schimbă niciodată, cu treceri de pieton înşelătoare, cu nori care dispar când crezi că o să plouă, cu ceai, cu cafea, cu ceai, cu multă cafea, oh, cu frici, cu multe frici, cu staţia de metrou iancului, cu cerşetori, cu foi scrise cu pix negru şi împachetate cu grijă, cu 23 de apeluri nepreluate, aşa arată dimineţile astea cu scări de bloc pustii şi cu vecini iscoditori, cu alte frici înainte de paharul de vin, cu promisiuni deşarte şi nepromisiuni în care crezi, cu pauze inexistente pe care ţi le imaginezi, cu multe frici, doar sunt dimineţi care se prelungesc până dincolo de prânz, cu frică de oameni, cu cea mai mare frică de oameni, chiar şi până de oameni mărunţi care nu-ţi pot face niciodată rău, dar care te pot răni atunci când îşi încalcă o promisiune simplă făcută la telefon şi tu te sperii şi parcă n-ai mai vrea să te-ntâlneşti cu persoana respectivă faţă în faţă doar ca să-ţi spună că în ziua de azi promisiunile nu există şi că doar oameni suntem, nu? dimineţile astea-s toate pe fugă, alarmele sună alandala şi în fiecare dimineaţă oprim câte trei alarme, doar inima continuă să mai bată până spre prânz, atunci când ştie că mai e puţin şi se face seară şi poate, doar poate, va reuşi să se ascundă puţin în semi-întuneric, lângă un perete cu grafitti şi în faţa a cincizeci de oameni la fel de semi-fericiţi că e semi-întuneric.

paşi către nicăieri

ne-am pierdut în sfaturi zilele acestea, în paşi către nicăieri, într-un trecut de care niciunul dintre cunoscuţi nu poate să se despartă, nici chiar eu. ne-am pierdut în lucrurile pe care ni le spunem reciproc pentru a ne face să mergem mai departe, mirându-ne, în acelaşi timp, de optimismul celor care au reuşit. uite ce spune bellow:

"Aş fi putut adăuga, cum îmi trecuse deja prin cap, că unii oameni găsesc satisfacţia în a fi. (Walt Whitman: "E de-ajuns doar să fii! Ajunge doar să respiri! Bucurie! Bucurie! Pretutindeni bucurie!"). A fi. Alţii se mulţumesc să devină. Oamenii care-şi trăiesc viaţa din plin au parte de toate noroacele. Cei care devin sunt foarte ghinionişti şi sunt mereu un pachet de nervi. Cei care devin nu fac altceva decât să caute explicaţii şi să ofere justificări pentru cei care sunt, în vreme ce aceia care sunt declanşează astfel de explicaţii".

în unele zile devin, în altele zile sunt.

06 October 2011

De o mie de ori pe zi

Uit, de o mie de ori pe zi, ca viata mea e controlata, cel putin in proportie de 90%, numai de mine. Si mai uit ca nu mi se va intampla nimic rau daca o sa imi schimb brusc directia, daca o sa inchid o usa, daca o sa se sparga o ferestra atunci cand miscarea va fi prea brusca. Steve Jobs a murit azi-noapte. A fost un om pe care curajul si pofta de viata l-au dus departe. Un om care a muncit pana aproape de sfarsitul vietii si care lasa in urma nu numai o lume schimbata, ci si oameni care ii datoreaza o schimbare a vietilor in bine. Am simtit ca ii datorez si eu asta atunci cand ii citeam sfaturile: Stay hungry, stay foolish and don't settle. De o mie de ori pe zi uit ca dorinta de a deveni mai buni este esentiala. De o mie de ori pe zi uit ca nu trebuie sa ma complac in nicio situatie, ca nu trebuie sa fac niciun compromis, ca alegerile pe care le facem nu ar trebui constranse de nimic si de nimeni si ca cel mai important este sa credem intr-un suflet care trebuie sa adoarma noaptea linistit.

Sa nu te opresti niciodata din invatat. Sa nu te opresti niciodata din citit, din scris si din a impartasi mai departe ceea ce ai invatat. Sa faci si sa iti propui sa faci lucruri minunate in fiecare zi. Sa crezi in tine. Sa crezi ca poti merge mai departe. Sa crezi in Dumnezeu sau in Buddha sau in orice altceva te inspira si te face sa fii mai bun. Sa crezi in iubirea ta pentru tine si sa crezi ca esti ceea ce gandesti. Sa stii ca nu poti schimba trecutul, dar ca poti face o schimbare chiar din clipa aceasta. Sa iei deciziile in valtoarea momentului. Sa iti asculti instinctul. Sa te bucuri de viata. Sa apreciezi ceea ce esti, dar sa vrei in permanenta sa devii mai bun. Sa te impaci cu tine si cu lumea. De o mie de ori pe zi uit toate aceste lucruri asa ca vreau sa ni le reamintim impreuna.

Acum zece minute am adoptat un catel. Un metis de labrador. A fost o decizie pe care am amanat-o luni de zile. Brick on your feet, mi s-a spus. Simpla decizie si simplul fapt ca am pus mana pe telefon si ca nu am mai asteptat m-au facut mai fericita. Si-am stiut, atunci cand vocea de la telefon mi-a raspuns ca anuntul e inca valabil, ca am luat una dintre cele mai bune decizii din ultima vreme.

Azi-dimineata am iesit pe balconul biroului, cu o ceasca de cafea pregatita de acasa si inca fierbinte. Am ascultat din nou la radio propria-mi voce, ca o confirmare ca am reusit inca o data sa fac ceva despre care sa merite sa iei un interviu. Alte voci din interviu isi gaseau raspuns in inima mea. Oameni pe care i-am cunoscut in Bucuresti, oameni care raman in viata ta sub diferite forme si in care inveti sa capeti incredere. Oameni care iti confirma ca poti face lucruri frumoase cu ajutorul lor si intr-un oras in care cu greu mai zaresti frumusetea. Am ascultat interviul dintr-o cladire situata in una dintre cele mai aglomerate intersectii din Bucuresti. M-am simtit ca intr-o zona de periferie din India. Doar lumina soarelui era frumoasa azi-dimineata, dar pana si pe ea o poti aprecia cu greu atunci cand se reflecta in geamuri murdare de masini.

De o mie de ori pe zi uit cine sunt.

05 October 2011

te aud





aş vrea ca scrisul, da, scrisul să fie cel care îmi spune, măcar o dată, că o să fie bine. să-mi scrie, literă cu literă, că lucrurile pe care nu le pot controla nu-mi vor face rău. să-mi spună că am putere, că ăsta nici măcar nu e un hop, că e o reuşită, să mă mintă scrisul, cu diacritice cu tot.

te aud
aud cum loveşti
dangăte mici
în spatele a tot ceea ce sunt
cât să răsune înnăbuşit
începutul lumii
un urlet mut
te aud
în sfârşit
sfârşitul

04 October 2011

03 October 2011

run run run



n-am scurtat timpul, n-am scurtat nimic, nici ziua asta n-am reuşit s-o îngrămădesc în doar câteva ore şi să mă prefac, să cred că nici n-a existat. uneori plângem pentru toată durerea şi pentru toate bolile din lume, pentru toţi necunoscuţii şi pentru toate lacrimile pe care nu le-am lăsat să cadă atunci când am vrut să arătăm că suntem mai puternici decât eram în acele momente. uneori plângem atât de tare încât avem impresia că nu ne vom mai opri niciodată. aşa cum râzi uneori şi începe să te doară burta de la atâta râs. am nevoie de toate minutele din lume, dar în realitate sunt zile şi le număr. nu merge pe niciun drum doar până la jumătate şi nu face niciun pas înapoi. just run run run.

on the run

lucruri ciudate, mici, gânduri fugare, dar suficient de puternice încât să le simţi esenţa drept în inimă. vei pleca. simţi că de fiecare dată când ai ştiut că vine vremea să pleci, ai plecat. ai împachetat puţin, iar de data aceasta vei lua, poate, şi mai puţine bagaje. de data aceasta, cărţile contează cel mai mult. şi timpul liber. şi presentimentul unor mari schimbări. doi ani în viena de care mă desparte fix un an. un an în care cărţile de limba germană şi filmele se vor îngrămădi din ce în ce mai multe pe masă. în care se va urma un traseu fix. un an în care parisul va apărea din nou în calendar şi în care te vei întreba de o mie de ori dacă iei decizia bună. dar vei pleca. e un oraş din care pleacă toţi, mai devreme sau mai târziu. şi e un oraş în care nu găseşti nimic schimbat în bine atunci când te întorci.

în altă ordine de idei, e luni, iar lucrurile devin brusc amare şi aglomerate. timpul aleargă de la prima oră, de la un şapte nemilos şi de la o dimineaţă extrem de friguroasă. nu e toamnă, e doar dezordine.

02 October 2011

I've got



TV in the back of my head. messages flickering on the phone and several unanswered e-mails. get a few days off, just get a few days off. slightly messy cooking machine, just a bit. rice spread. we love rice. we love coffee. we love mornings but we never get to actually sleep in. how come you always watch art films. you know what they say? you can kill a film in many ways, one of them is by talking about it. we had a neighbour, but that was last year. I don't talk about movies. I can barely remember any. there's just music now. and eyes which hurt. just computer screen in the morning, computer screen in the afternoon, and then at night after several beers and some wine and then in the morning we never get to sleep in, have coffee or just take a breath. we had a neighbour, last year. several friends. all gone now.

can't keep people around us, but we're always free to go find them. to find the same people who are still here although they decided to go.

I've got TV in the back of my head. messages flickering on the phone and several unanswered e-mails.

nu mai cred



în întorsăturile neaşteptate ale vieţii, în bunătatea absolută, în oamenii care te privesc în ochi, în zâmbete, în prognoza meteo, în îmbrăţişări, în pelerinele de ploaie, în serile de vară, în dumnezeu salvatorul, în sinceritate, în drumurile marcate, în podurile suspendate, în blocurile cu prea multe etaje, în lifturi, în încuietorile uşilor, în pâinea din supermarket, în termene de garanţie, în vecini, în iertarea altora, în desfăcătoarele de vin, în strângeri de mână, în şireturi, în trepte.

nu mai cred

în întâmplări neaşteptate şi amuzante, în sfinţi pe pământ şi sus în cer, în pâinea fără aditivi, în cuvintele rostite de oameni noi, în ora exactă, în promisiunile pe care ni le facem singuri sau în speranţele pe care ni le şoptim.

cred în etape, în ani, în timp, în inimă, în prezent. în cei care rămân, oriunde s-ar afla.

mi-e dor de voi toţi, în mii şi mii de feluri.

28 September 2011

ştiu, vine ca nuca-n perete după postarea anterioară.

asta ca să ne reamintim că mai trăiesc şi-n offline. am organizat eventul de mai sus împreună cu un om minunat care a înseninat multe zile de când s-a mutat în Bucureşti. link în ziua în care o să-şi facă blog. aşa că cine e prin Bucureşti pe 1 octombrie e aşteptat în Home Mătăsari. Pagina de Facebook e aici.

27 September 2011

sunt lucruri mai rele pe lume, doamne

apară-mă de ele chiar dacă nu crezi că merit. sunt lucruri mai rele pe lume. e o boală şi asta. muzica s-a oprit după ce a săpat adânc până dincolo de coaste. şi n-a mai auzit nimic, doamne, acolo nu mai bătea nimic. doar rău, vedea răul. singurătatea ca o fărădelege pentru care te pedepseşti tot singur. ţi-e otravă şi alin în aceeaşi secundă în care simţi că nu mai ai nimic şi că ai putea să o iei de la capăt oricând. ne-am îndepărtat, doamne, de răul scris în două cifre, o mână mai puternică m-a dus spre răul mai mare. apără şi păzeşte şi să nu crezi că asta e o blasfemie. e doar frică. e ceea ce ne întoarce la tine de nenumărate ori, e ceea ce ne face slabi. ajută. drumul ăsta singur e trasat în cercuri şi mă duce tot acolo. fă-l drept. rupe aceste tipare pe care omul slab le urmează cu inima strânsă pentru că le vede, pentru că îşi ţine ochii larg deschişi din cauza durerii. toarnă încredere în inimă, prin puterea ta. şi nu da omului ce crezi că poate duce.

sunt lucruri mai rele pe lume. şi iartă.

23 September 2011

nu mai ştiu ce etichetă aveai




©verde ursuz


ioana-mi spune peste masă că e iubire. o cred. ne bem laptele cu cacao în atelier când nu ne bem vodka dincolo. e bine. e bine să uiţi şi să poţi trăi cu deciziile pe care le iei. e bine să te poţi privi dimineaţa-n oglindă şi să n-ai ce să-ţi ierţi pentru că nu ţi-ai greşit cu nimic. e bine să strănuţi. e bine să mai pierzi săptămânal câte două nopţi ca să simţi că trăieşti. e bine să nu uiţi şi e bine să nu-l uiţi. e bine să crezi în ceva. ar fi bine să pot crede în dumnezeu. e bine să crezi că o să treci peste. că o să-ţi fie mai bine pentru că o să-ţi fie. şi e bine să ştii că nu eşti singur pe lume. e bine să ştii că unii oameni nu te vor iubi niciodată. şi e bine să ştii că sunt şase miliarde de oameni. e bine să nu disperi. e bine să te gândeşti din inimă la alţii. e bine să laşi muzica şi vinul să te îmbete. e bine să ai 50 de kilograme. e bine să lucrezi de un an şi jumătate în acelaşi loc de muncă. e bine să mănânci dimineaţa. e bine să locuieşti la etajul şapte. e bine să te bucuri singur de o tonă de zăpadă, de prima zăpadă. e bine să trăieşti, să te cunoşti, să te iubeşti. e bine să vrei să mergi mereu mai departe. să fii mai bun decât ai fost ieri. e bine să ştii că limitele sunt fictive. e bine să iubeşti necondiţionat. e bine să ai un câine. e bine să ai un tatuaj. e bine să fii pretutindeni. e bine să stai în preajma oamenilor care nu vor să te schimbe. e bine să ştii că nu sunt mulţi. e bine să zâmbeşti şi să nu-ţi fie frică să mergi cu liftul. e bine să iei liftul până la şapte. e bine să ai un balcon pe care să ieşi seara. e bine să dormi şi e bine să nu dormi. e bine să îţi notezi ce ai de gând să faci. e bine să ştii că poţi mai mult. e bine să citeşti. e bine să vrei să înveţi în fiecare zi. e 00:02.

22 September 2011

plan nou, drum vechi


Breakbot - Baby I'm Yours (feat. Irfane) - HD from Ed Banger Records on Vimeo.



iubire etc.

00:17/ mi s-au subţiat nopţile

şi dimineţile, trăite pe fugă. am răscolit trecutul, am răscolit în iarna trecută ca-ntr-o cenuşă, dar n-am găsit nimic. n-am înţeles de unde reuşeam atunci să-mi adun forţele şi să mă apropii de ceea ce astăzi aproape că uit. poate că mereu suntem mai puternici decât credem. poate că abia acum sunt slabă cu adevărat. atât mi-am dorit. să ajung aici, unde e cald, unde sunt în siguranţă, unde sunt acasă. unde timpul nu ajunge, dar măcar nu-mi mai apasă umerii. unde ceaiurile curg în neştire, unde nu e mereu linişte, dar pe unde mai găsesc, în unele colţuri, pe unele rafturi, amintiri.

18 September 2011

pills and bits and smiles and did I ever

fericirea se găseşte în lucrurile mărunte. am negat-o. am fugit de ea şi-am întors capul ori de câte ori am crezut că poate fi în ceva sau la cineva. uitasem că, mai presus de toate, fericirea e în mine. şi lucrurile astea mărunte, minciunile şi falsetele de zi cu zi, pastilele iluzorii pe care le primim din toate direcţiile, selectate cum trebuie, au doar rolul secundar, indispensabil însă, de a ne aminti că putem fi fericiţi în orice moment, că dacă ne-am putea autoeduca să privim viaţa cu alţi ochi, am trăi mai intens şi mai corect faţă de noi înşine. nu ştiu cum arată un om fericit. poate mama mea care, dacă ar trebui să arate către cea mai mare ei realizare, ar trebui să indice o mie de direcţii. pentru că ea a ales să vadă viaţa plină de împliniri şi a ales să facă totul posibil. în rest, văd din ce în ce mai puţini oameni care uită de cât de uşor ne poate fi, la urma urmei, să fim fericiţi. cum de ni se pare că e atât de greu să ne regăsim echilibrul şi nu vedem ce uşor e să fărâmăm totul? ăsta e din nou un drum care urcă şi-l urmăm împreună.

16 September 2011

nu e greu, în definitiv

încerc să descriu tot. să schimb tot. să mă schimb în întregime. de la culoarea părului şi până la culoarea ochilor. de la cafeaua pe care o beau dimineaţa să revin la ceaiul verde, de la camera asta din care scriu acum în semi-întuneric sau semi-lumină la casa-casă, de la scaunul din redacţie care-mi dă dureri de spate la un moment în care o să-mi beau ceaiul pe balconul care dă spre cea mai aglomerată intersecţie din lume. încerc să strâng toate aprecierile şi să nu le mai las să-mi scape printre degete. să le cred. îmi ciupesc mâna dreaptă ca să verific dacă mai simt durerea fizică.

îmi spun că ar fi mers o ţigară, dar eu nu fumez. e un joc de-al meu, printr-un exerciţiu imaginativ am fumat deja toate ţigările din lume. acum e întuneric. s-au pierdut oricum mai toate gândurile. ideile care la început urmau să curgă suficient de bine încât să-mi placă să recitesc ce-am scris. mărunţenii, îmi spun. de trei zile inventez cuvinte. tare-aş vrea să fabric şi sentimente.

14 September 2011

scrie pentru tine

Mananca pentru tine. Iubeste pentru tine. Iarta pentru tine. Crede in ce vrei tu, dar pentru tine. Am lasat lucrurile sa curga de-a valma atunci cand nu mergeau sontac-sontac. Am construit piedici uriase, le-am imaginat in timp ce le desenam cu degetele prin aer si le descriam ca si cum povesteam despre cea mai importanta masinarie din lume. In inima in care versi uneori tocmai mizeriile de care ar trebui sa stii sa te feresti, in inima in care torni ceai cu nemiluita doar ca sa uiti, in aceeasi inima vor incepe sa se auda batai din ce in ce mai rare si din ce in ce mai slabe. Si pe urma, chiar daca Dumnezeul in care ai vrea sa crezi, dar nu mai poti, te impinge de la spate sau te ia de mana si te lasa la umbra unui copac batran, inima ta nu mai zburda, nu mai palpita, nu mai simte nimic. Si pe urma te indoiesti de tine, de oamenii din jur si nu-i mai crezi pentru ca stii ca nu mai simti nimic. Si mai stii ca daca pana la urma in inima nu te-ai mai afla doar tu, ca intr-o vagauna in care iti raspunde numai ecoul propriei voci, poate ca ai crede atunci cand altii iti spun ca o sa fie bine. Dar cand numeri nu doar zile, nu luni, ci mai bine de doi ani de zile de cand nimic nu mai este asezat cum ar trebui sa fie, cand linistea instalata se confunda cu zbuciumul care rasare la rastimpuri si care loveste zguduitor, nu mai auzi nimic. Asa ca atunci cand cineva iti spune "scrie pentru tine" iti opresti brusc sirul gandurilor si nu stii ce sa raspunzi. Cine e "tine"?

11 September 2011

îngroapă-mă sub zăpezi

îngroapă-mă sub zăpezi, o să vină iarna. şi-o să las să ningă peste mine o mie şi una de nopţi. îngroapă-mă sub zăpezi căci nimic nu îmi spală mai bine păcatele decât uitarea pe care mi-o aduc ninsorile, frigul, noaptea. le aştept şi-mi simt inima cum bate din ce în ce mai tare, cum ar vrea să-mi amintească de sosirea iernii, cum ar vrea să gonească dincolo de toamnă, în nebunia ei care nu mai rabdă acum nici septembrie, nici octombrie, nici noiembrie. îngroapă-mă sub zăpezi, pentru ultima oară. şi lasă să ningă peste amândoi cu uitare şi linişte, ca şi cum lumea ne stă la picioare. iar lumea suntem noi. lasă să ningă în toate zilele din decembrie şi-n toate nopţile. să fie linişte. atât m-am îndepărtat că atunci când m-am privit în oglindă, nu m-am recunoscut. atât m-am îndepărtat, că nici nu-mi amintesc de chipul meu de anul trecut. poate mai fericit. zăpezile sunt cele mai dureroase din lume. şi-ţi amorţesc degetele, şi-ţi scârţâie amintirile sub ghete. le calci în picioare, apăsat, te bucuri că a dispărut tot griul din lume. şi-s nopţile lungi şi le împarţi cu el şi te prefaci că dimineţile nici nu există. o să vină iarna, pe furiş, târâş. aşa o să ne petrecem toamna, în ascunzişuri şi greşeli, în temeri şi fărădelegi. îngroapă-mă sub zăpezi şi oferă-mi iertarea.


dă-ne nouă, doamne, frica noastră cea de toate zilele

poţi alege să ţipi, să urli dinăuntrul tău, să crezi că-i vei zgâria pe cei din jur când numai degetele tale singure vor sângera. citeşte cu voce tare şi imaginează-ţi o piesă de teatru în care eşti unicul actor. poţi alege să te jertfeşti pe altarul vieţii. şi-o să te doară atât cât alegi tu să te doară. şi-o să vrei să plângi după aceea, atâtea zile câte o să vrei să plângi. sau ai putea să te opreşti, să-ţi pipăi inima şi să simţi că încă mai bate. jertfa ta e viaţa pe care nimeni nu o poate trăi în locul tău. nu cerşi iubire, nu aştepta înţelegere din partea unor oameni care nu te pot înţelege. iubeşte-i atât cât poţi, dar iubeşte-te mai întâi pe tine pentru a-ţi fi suficient în viaţă. pentru a şti sigur că în tine iubirea este fără sfârşit. că împlinirea o găseşti abia atunci când alegi să trăieşti cu adevărat. nu e o jertfă, e curaj.

hai.
"Je crois que c’est une besoin humain d’avoir le corps marqué. On fait ça partout dans le monde. Ca marque des étapes, ça a des sens multiples, souvent liés à des ages de la vie, à des expériences qui nous transforment.
J’ai une cicatrice sur la joue, car un chien m’a mordue quand j’étais petite. J’ai depuis peu une cicatrice de césarienne aussi.
Ces marques sur mon corps sont indélébiles. Mon corps porte déjà les marques de mon histoire, pas besoin de tatoo pour moi mais je peux comprendre cette envie. Marquer le temps qui passe et les choses importantes pour soi." (Laura, bloguese)

Am găsit aici poate cea mai frumoasă explicaţie pentru nevoia pe care o simt. Nu este un moft, un tatuaj va fi un semn, un "marque-page" pe care l-am tot amânat. Dar schimbările din ultima vreme, etapele care îmi arată că viaţa se umple încetişor aşa cum nu m-aş fi asteptat, îmi reamintesc să nu mai amân nimic. 

10 September 2011

knut hamsun, alberto manguel, Freunde peter, dostoievski

între noi doi, o bibliotecă. între noi doi, un an. nume răsfirate printre cutele din pat, în aceeaşi seară. între noi doi, o mare şi istoria lumii. nimic nu se iveşte întâmplător aici. aproape că mi-ar plăcea să cred că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, o să se întâmple. dar ştiu că nu e nimic mai mult decât un sfat zen, o uşoară atingere pe umăr pe care ne bizuim atunci când vrem să ne oferim singuri o nouă speranţă. în realitate însă, doar acţiunile  tale te vor duce acolo unde îţi doreşti. doar faptele şi vorbele şi deciziile. şi munca. va trebui să munceşti, va trebui să te motivezi singur atunci când vei simţi că nu ai de ce să mergi mai departe. într-un om mic în care gândurile apasă greoi fix pe inimă, poate că numai un dumnezeu, în chip nevăzut, a făcut să fie linişte şi să fie bine, fără să uite să reamintească o lecţie: răbdarea este o virtute.

şi-ar mai fi multe. să revin, să nu revin?

mi-ar plăcea să vă ştiu mereu aici, aproape. va veni toamna în curând. adevărata toamnă. apoi frigul. şi o nouă viaţă.

06 September 2011

spune-i răului tot răul

e cerul pe care l-am privit în ultimii doi ani de zile şi de la care îmi iau acum la revedere. spune-i răului tot răul şi mărturiseşte-ţi ţie însuţi toate păcatele. nu te încrede în nimeni atunci când nici de tine nu mai eşti sigur şi nu uita că singurul om care te poate salva din cel mai negru hău nu e om.


Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

(Arghezi, Psalm VI)

aşa că vezi, nu ştiu cum este mai bine. de frică să nu te mânii şi să nu ne dai nouă ceea ce putem îndura. căci nici durerea asta măruntă de care-ar trebui să-mi fie ruşine să mă mai plâng, nici nesomnul şi nenopţile şi neviaţa din ultimii ani nu sunt dovezi pe care să le pot aduna în palme. e praf. e ceea ce a azi e cenuşă pe care nu o mai poţi aduna la loc nicicum. e tot ceea ce am lăsat să se descompună, să se descompună, să se descompună. nu mi-am găsit chemarea, dar uite-mă, nu plec nicăieri. lasă răul să dea năvală peste tot şi să iasă din toate colţurile şi din toate oasele. respir adânc în timp ce de sus ar trebui să se pogoare ca-n filme o iertare ca o ploaie rece de vară. şi-atunci aş inspira un "te iert" adânc, un "mă iert" care ar desprinde pielea necunoscută, haina strâmtă a unui străin. 

aşa de mult mă tem încât voi mulţumi pentru noaptea aceasta.

04 September 2011

hear me out, bog

this is how they used to call you, isn't that right?

iartă-mi blasfemiile şi iartă-mi chemarea. iartă-mi neputinţa şi renunţarea. neîncrederea şi delăsarea. iartă-mi dezordinea interioară şi dezechilibrul mintal. iartă-mi tot ceea ce eu nu-mi pot ierta şi mai şterge o parte din memorie. e deja lipsită de orice consistenţă. n-ar trebui să lipsească de-acolo sentimentele, dar s-au dus. n-ar trebui să dispară amintirile frumoase, dar nu rămâne decât un dor dureros, ca o chemare a viitorului în prezent. dar a trăi în viitor înseamnă a-ţi amâna viaţa, nu? iartă-mi întrebările retorice şi momentele de introspecţie. pe astea poţi să mi le mai laşi însă puţin. cât să fac ordine. cât să şterg şi mai mult. iartă-mi răspunsurile în doi peri şi dezinteresul. iartă-mi prelungirea nemulţumirilor şi imposibilitatea de a-mi urma dorinţele care mi-ar fi cu adevărat de folos. iartă-mi regretele pentru faptele de care doar alţii sunt mândri pentru mine. iartă-mi tăcerile şi cuvintele rostite bâlbâit sau numai pe jumătate.

mi-ai adus schimbări şi mă ţii pe loc. ce facem?

cărţi, minute şi minuni

duminicile miros întotdeauna într-un fel doar al lor. nu-mi plac atunci când miros a amintiri, dar îmi plac atunci când au parfum de linişte. tăceri multe, adunate, aşezate frumos în tăvi şi-n ceşti, gânduri gătite cu multă pricepere, asezonate cum trebuie, plăceri mici şi dulci, rânduri răsucite şi caramelizate ascunse printre pagini, uneori hotărâri amare şi răzgândiri mult prea sărate pentru o zi de duminică.

aseară am simţit că am uitat tot. că trecutul nici nu a existat, că poate nici nu mai pot simţi nimic şi că timpul este, în realitate, nu un tratament adjuvant pentru uitare, ci un zdrobitor al mecanismului inimii. şi-aproape că te sperii când nu mai poţi aduna nimic din urmă. e nevoie de trecut ca să putem merge altfel mai departe. pe un alt drum, cu un alt mod de a îmbrăţişa lucrurile.

fă să nu existe tipare, dumnezeule, aşa cum ai făcut să fie lumină.

02 September 2011

nuştiuştiuşieu?



a început festivalul enescu. locuiesc la doi paşi de ateneu. în toamna trecută şi-n primăvară mi-am umplut inima cu cele mai frumoase concerte de muzică clasică. puţine lucruri reuşesc să întreacă astăzi măreţia unei orchestre sau a unei viori bine strunite. şi, cu siguranţă, şi mai puţine lucruri reuşesc să mă facă să zâmbesc fără întrerupere. sunt poate singurele momente în care gândurile nu mai au forţă şi inima îmi aduce acel zâmbet pe chip. şi-l păstrez acolo o oră, două şi retrăiesc mai apoi fiecare secundă. în sala mare a ateneului aerul este întotdeauna parfumat. îmi place să-mi imaginez cum toţi oamenii aceia care îşi îngrijesc ţinutele cu smerenie au acasă biblioteci uriaşe. sunt doctori, profesori, iubitori de frumos. sunt oameni care au prins cândva ultimele rămăşiţe ale Bucureştiului interbelic. şi doar pe ei îi mai iubesc, privindu-i.

se redeschide şi stagiunea tnb. întotdeauna mi-a plăcut ideea de a dărui cuiva ceea ce simt atunci când merg la teatru. pot să ofer însă mult prea puţin atunci când povestesc cum a fost. din trecut mi-a rămas prea puţin. au rămas emoţiile în faţa marilor actori. a rămas strângerea de inimă la gândul că într-o zi îi vom pierde şi că nu-i apreciem pe cât de mult ar trebui. simt că nu am zile să ascult toate piesele de teatru de aici, dar ştiu că ordinea pe care încerc să o capăt mă va ajuta într-o bună zi să scap de sentimentul neputinţei.

v-aş spune despre cât de important este să ne regăsim liniştea, dar nu am nicio credibilitate când eu însămi jonglez cu fericirea şi cu viaţa ca şi cum nu le-aş datora nimănui.

O viata, un om, un drum


Poate suna a titlu de campanie sau a reclama ieftina care face apel la sentimentele oricum ciuruite ale tuturor oamenilor pe care ii cunosc. In dimineata aceasta mi-am amintit cat de multe alte lucruri mi-am dorit sa fac. Au miscat brusc in inima planurile pe care le-am ingropat pe jumatate si mi-au soptit "suntem inca aici". Iar ele fac toate parte din mine. Cate planuri va amanati in fiecare zi? La cate lucruri sunteti si voi, fortati de imprejurari, sa renuntati? Imi spun ca partial fac ceea ce vreau, dar ma tem ca fac aproape 80% ceea ce vor altii. Nu spun ca e neaparat un compromis sau ca fac un sacrificiu prin care imi irosesc viata. Atata doar ca ma intreb daca nu cumva lucrurile ar fi putut sa stea si altfel. Este insa o intrebare pe care incerc sa o evit pentru ca ma tem ca nu-i stiu raspunsul. Mai exact, nu stiu ce as fi putut sa fac pentru a schimba ceva. Poate ceea ce imi propun in fiecare dimineata? Sa nu mai aman nimic? Mi-as dori sa iau aceste dorinte pe rand, insa le incep pe toate deodata si le intrerup in acelasi timp. A ramas prea putin in ultima vreme din omul care facuse pace cu rabdarea si o recunoscuse drept semn al intelepciunii.

Nu gasesc liniste, iar atunci cand aceasta lipseste, ma pricep cel mai bine sa instalez haosul, dezordinea. Lista mea e mare, iar eu sunt acea lista. Imi aman astfel ceea ce imi pare viata insasi, bucuriile, implinirile. Unele nu tin de mine, sunt lanturi care ma tin acum pe loc si pe care nu stiu cum sa le dau la o parte. Acum cateva luni in urma, am incetat sa invat. Am uitat ca trebuie sa fac in fiecare zi ceva nou, am uitat ca avem doar prezentul. Nu gasesc forta pentru a ajunge acolo unde imi doresc, dar slabiciunea aceasta, pe care nu o accept, imi mareste neincrederea. Sunt zeci de drumuri pe care trebuie sa merg, unele dintre ele sunt scurte, iar eu nu pot ajunge la capatul niciunuia dintre ele? Trebuie sa aleg, sa fie macar unul. De ce nu mai functioneaza nici listele, nici promisiunile facute fata de mine? Va trebui sa promit altcuiva? Sa fac un "legamant" ca voi merge pana la capat pe fiecare dintre aceste carari?

01 September 2011

sunt stări



am scris mult şi-am şters tot. important e că am răcit fix de la 1 septembrie. şi că se întâmplă atât de multe lucruri în acelaşi timp încât nu mai am timp decât pentru aceste două rânduri.

28 August 2011

aici, pe lume, suntem puţini

mi-am deschis gândurile şi inima din nou. trupul se transformă, totul se transformă. vinul umple fiecare venă, răsună zdrobitor bjork dintr-un vinil cumpărat dintr-un loc de la care mi-am luat în seara aceasta la revedere, cărămidă cu cărămidă. mi s-au desprins braţele şi privirea şi inima de locul cel mai drag din lume după cea de-a doua casă. mă apropii în timp ce mă îndepărtez şi mă înghite răul şi mă las pradă bolii şi viselor rele. m-ai abandonat şi-ncerc să-mi amintesc că doar eu îmi fac rău. aici am închis, aici am deschis, aici au rămas urme pe paharul de vin, ce bine că se spală uşor. aşa ne vor fi toate nopţile, cu bjork şi urme care se spală uşor, cu cearcăne pe care le vom ignora a doua zi ca şi cum nici nu ne-am fi întâlnit cu doar o noapte în urmă.

suntem ceea ce alegem să nu regretăm.

sunt eu, poate nu ştii, dar azi mi-am regăsit iar contururile şi-am întins mâna către oglindă şi-am şoptit că mă iert pentru a mia oară. cunosc cel puţin zece oameni care-mi spun pe alt nume, de ce mă strigaţi aşa cum eu nu v-am spus niciodată că mă numesc, nu ştiu de ce nu m-aţi întrebat, dar de aceea nici nu o să vă recunosc vreodată. cunosc cel puţin zece oameni care-mi spun pe alt nume.

îmi întind braţele către virginia woolf atunci când dimineaţa nu mai eşti aici şi te trezeşti mult mai devreme, cu o noapte mai devreme decât mine, cu un zâmbet cu câţiva ani întârziere. poate dumnezeu îşi întinde mâinile ocrotitoare şi mă ţine în viaţă, poate îşi râde de noi, eu nu-l văd, aşa blasfemiatoare cum sunt, fără voia mea. iartă-mi golurile şi renunţarea şi nepăsarea şi durerea, iartă-mi privirile tulburi preţ de care lumea se pierduse într-un pahar de vin, o ţineam în pumni, nici eu nu mai ştiu. am învăţat doar că e foarte uşor să nu-ţi mai pese şi am învăţat că omenirii i-ar fi fost mult mai bine într-o noapte veşnică a celor mai senine şi sincere gânduri. poate e din cauza stelelor sau din cauza vinului, dar nu ne-am spus niciodată cuvinte mai sincere şi nu ne-am iubit niciodată mai mult.

în definitiv, all is full of love. deschidem fereastra larg şi ascultăm bjork. în definitiv, all is full of love.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare