31 October 2009

let's do it over

nu ştiu cui să promit, mi se întâmplă uneori să încalc promisiunile făcute mie însămi, aşa că o să promit blogului, aşa cum există el, cu scriitor şi cititori, că schimbarea aceea pe care mi-o doresc, că întoarcerea aceea de care am mai vorbit, va începe de luni. de luni pentru că luni are întotdeauna miros de nouă zi. pentru că nimic nu o să se schimbe cu adevărat dacă nu mă schimb şi eu. nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de luni îmi iau veşminte noi.

zen-zen

ar trebui să dorm mai mult, să citesc mai mult, să zâmbesc mai mult, să îmbrăţişez mai des, să iubesc mai mult. ar trebui să beau mai mult ceai, să fiu mai recunoscătoare, să iert mai repede, să uit mai uşor, să fiu mai fericită. ar trebui să râd mai mult, să ascult şi mai mult, să îmi pese mai puţin şi să mă întristez şi mai puţin. ar trebui să nu mai uit niciodată ce-am scris acum. şi nici voi. ar trebui să fim pur şi simplu un picuţ mai fericiţi. nu ştiu la voi cum e, dar aici e soare. în alte zile, aş fi fost tristă fără motiv. pentru fericire nu există însă motive aşa cum adesea ne întristăm fără un motiv anume. prin urmare, să fiţi fericiţi, chiar dacă la voi plouă sau bate vântul sau cineva tocmai v-a dat un motiv de supărare. cum spuneam, să zâmbim atunci când ne vine să plângem. o să fie bine.

30 October 2009

Let me ask you this

ar trebui să ne mulţumim cu mai puţin? să "lăsăm de la noi" în speranţa că vom fi fericiţi? să închidem ochii şi să ne lăsăm luaţi în braţe de cineva care nu ar aduce decât instabilitate emoţională? ei bine, dacă mă întrebaţi pe mine, nu. în primul rând, nu ar trebui să lăsăm pe nimeni să ne convingă că nu merităm ceea ce ne dorim. şi, mai apoi, fericirea e acolo, dar nu o să apară dacă renunţăm pentru că pur şi simplu e mai uşor aşa, în braţele lui, în braţele ei. prin urmare, nu ar trebui să ne mulţumim cu mai puţin. cumva, undeva, ar trebui să găsim întotdeauna puterea de a merge mai departe fără să avem impresia că ne irosim viaţa prin această continuă căutare. ce s-ar fi întâmplat dacă cei mai mari scriitori ar fi renunţat să scrie pentru că nu reuşeau de la bun început? şi poate nu e cel mai bun exemplu, cu siguranţă, nu e, dar ce s-ar întâmpla dacă ne-am trăi viaţa renunţând continuu în loc să mergem mai departe şi să devenim mai puternici? şi oricât ar suna de clişeic, se întâmplă. fericirea nu înseamnă suferinţă, fericirea nu înseamnă lacrimi şi, ce e poate cel mai important, fericirea nu înseamnă compromisuri. fericirea nu înseamnă să ajungi cu inima făcută zdrenţe în braţele cuiva şi să spui "am obosit, aici rămân". fericirea înseamnă să te trezeşti cu inima împăcată, să zâmbeşti ştiind că persoana de lângă tine nu te-ar face niciodată să suferi şi că nu a trebuit să lupţi din răsputeri pentru privirea aceea care acum îţi înseninează dimineţile. fericirea înseamnă să fii liniştit de la început şi până la sfârşit. fericirea nu înseamnă că nu există lacrimi din când în când. dar fericirea înseamnă liniştea împăcării, cu remuşcările şi sinceritatea fără de care împăcările nu ar trebui să existe. fericirea nu se câştigă prin certuri care duc în cele din urmă la ură. fericirea există, altfel nici nu ar fi purtat un nume.

26 October 2009

It's funny how...

...viaţa ne poartă către cele mai mari aventuri.



Spre ce ne îndreptăm atunci când vine vorba de iubire? Spre ce ne îndreptăm dacă am uitat să-i dăm o definiţie clară? Dacă am uitat ce simţim atunci când iubim şi am uitat cum să le povestim celor care acum ar trebui să experimenteze primii fiori ai iubirii? Spre ce ne îndreptăm dacă nu mai putem să spunem exact ce ne doare atunci când ceva în noi se frânge?

Ce-am pierdut şi când anume? Şi cum se face că devenim atât de laşi încât ne temem de aproape orice? De necunoscut ne-am temut întotdeauna, dar acum ne temem să nu trecem iarăşi prin aceleaşi întâmplări.

N-ar fi teribil să te trezeşti într-o dimineaţă şi să îţi dai seama că ai uitat să iubeşti? Că oricât ar ţine cineva la tine, tu nu mai eşti în stare să oferi nimic, nici îmbrăţişări, nici săruturi, nici măcar un zâmbet, oricât ar fi de fals. N-ar fi teribil să te trezeşti într-o dimineaţă şi să te întrebi spre ce te îndrepţi acum că nu mai poţi să simţi nimic, nici măcar când cineva îţi cerşeşte iubire, iar tu îţi întorci privirea spre propriile dureri, închise în tine de atâta vreme încât nimeni nu le mai poate vindeca?

20 October 2009

nu degeaba verde ursuz

uneori se instalează, odată cu ploaia, un sentiment de goliciune şi teamă. şi mai apar apoi nori negri de furtună pe care nici măcar ceaiul nu-i potoleşte, nici măcar muzica, nici măcar eu. se instalează, odată cu frigul, dorul acela de a fi iubit, iubit cu adevărat, iubit până când ai uita că afară e frig şi toamnă. sunt momentele acelea în care nu te mai temi să îţi dezgoleşti sufletul în faţa lumii întregi, nu te temi să laşi liber un izvor de sinceritate care nu a folosit nimănui niciodată, dar care ţie îţi e medicament şi uneori îţi aduce zâmbete. construit astfel, lumea păşeşte parcă mai uşor pe lângă tine, cu zilele şi nopţile ei din ce în ce mai lungi şi reci. o să ningă în curând, bine-ar fi să ne uităm de pe acum supărările şi să ne pregătim de marile depresii.

adunate-n sac grămadă

mi-e dor de tine când pe înserat se-ntorc acasă şi se ţin de mână tot soiul de iubiţi şi de amante ce-abia s-au cunoscut de-o săptămână.

19 October 2009

uneori se întâmplă atât de puţin şi totuşi, atât de multe...

un gest mic pentru ceilalţi, un zâmbet pentru mine. :)

daca toate umbrelele s-ar lua de mana

trotuarele ar deveni deodata mult mai colorate daca toate umbrelele s-ar lua de mana, daca umbrela timida si rosie a doamnei de la etajul 3 ar lua de brat umbrela cenusie de la parter care iese foarte rar din casa, daca umbrela galbena cu elefanti turcoaz nu ar mai vrea sa plece de langa umbrela mare si in carouri a domnului serios care lucreaza in cladirea aceea in care umbrelele nu au voie sa intre asa ca sunt inghesuite cu brutalitate la intrare intr-un suport in care sunt uitate pana la terminarea programului si de unde pleaca uneori cu alt proprietar decat cel care le-a lasat acolo de dimineata; daca umbrela transparenta ar lua de mana umbrela roz cu urechi de pisica si s-ar plimba agale printre alte sute de umbrele cu pete de vopsea, cu urme de dulceata sau ochi somnorosi desenati cu o carioca aproape tocita, daca toate umbrelele ar deveni in sfarsit prietene si ar acoperi trotuarele, iar pasarile s-ar intreba ce fel de flori atat de mari infloresc toamna; daca in sfarsit tu m-ai lua de mana, iar nimeni nu s-ar mira cum de umbrela cenusie si gri a luat de mana o umbrela verde si ursuza.

13 October 2009

când vântul suflă cu atâta putere încât te ascunzi şi mai mult sub pătură şi nu mai vrei să pleci...

n-ai mai vrea să pleci. aş putea să creez o lume imaginară în care totul ar fi perfect, în care eu aş fi perfectă, în care tu ai fi perfect. în care îmbrăţişările s-ar pierde printre aşternuturi cu miros de zăpadă şi frig. de seara până spre dimineaţă. n-ai mai vrea să pleci când cafeaua ar avea aroma perfectă sau când ceaiul ar fi cel mai bun pe care l-ai băut vreodată. n-ai mai vrea să pleci când ai descoperi că tot ceea ce contează la un om este privirea pentru că nimic nu te lasă mai bine decât ea să îi citeşti în suflet. dar cum noi nu suntem perfecţi, nu ne pasă niciodată nici de cuvinte, nici de priviri. în căutarea perfecţiunii, rătăcim la nesfârşit, ameţiţi de amintiri ale unor iubiri trecute şi de noi dezamăgiri.

10 October 2009

în căutarea dimineţilor pierdute

pisica pătrată şi-a umplut burta de porţelan cu ceai verde încă de la şapte dimineaţa. din colţurile camerei, din covorul cu urme de valuri şi din uşile de carton se învălmăşeau sunete ascuţite care îmi zgâriau somnul. m-am trezit fără să mă trezesc. încet, paşii s-au îndepărtat de pat şi s-au apropiat de amintirea nopţii trecute. de nişte ochi a căror culoare nu mi-o mai amintesc. poate erau negri. sper că erau negri. de nişte cuvinte pe care nu vreau să mi le amintesc. ne-am oprit în dreptul unui dulap cu sertare în care s-a ascuns fumul de ţigară. cu spatele lipit de el, adun rămăşiţele a ceva ce ar fi putut să fie. mucuri de ţigară şi zâmbete obosite. există oameni care transformă în cioburi tot ce ating. şi nu sunt cioburi de sticlă frumoasă şi colorată cu care nişte copii ar putea să se joace. sunt cioburi pe care dacă le adunăm şi le lipim la loc, vor rămâne urme şi totul va fi mai fragil.

îmi zâmbeşte, nu-mi zâmbeşte, îmi zâmbeşte, nu-mi zâmbeşte...

în piept am o broşă cu zâmbete culese de la tot soiul de oameni. sunt oameni care zâmbesc cu gust de cafea, sunt oameni care zâmbesc cu o idee timidă în colţul gurii şi oameni care zâmbesc chiar şi atunci când sunt serioşi. azi-dimineaţă, acul ascuţit a străpuns şi zâmbetul tău.

07 October 2009

Toţi, dar absolut toţi copiii vecinilor sunt graşi

Domnişoara Nepriceputeanu nu se pricepe la multe lucruri. De multe ori se înţeapă cu acul atunci când coase nasturii ursului de pluş pe care tot ea i-a desprins din greşeală. Uneori trebuie să pună apă de mai multe ori ca să facă ceai pentru că uită de ea şi apa se transformă în vapori şugubeţi care fug la joacă afară, iar ea se miră de fiecare dată cum de nu mai este apă acolo. Când face prăjituri pentru toţi, dar absolut toţi copiii din vecini, domnişoara Nepriceputeanu uită să pună glazura de ciocolată aşa că o ia de la capăt şi îi cheamă iar pe copii să le dea prăjituri, de data aceasta cu glazură. Toţi, dar absolut toţi copiii vecinilor sunt graşi. Uneori încearcă să citească, dar se înconjoară de fiecare dată cu romane şi volume de poezii şi uită ce a început şi ce trebuia să termine de citit. În mintea ei, Don Quijote era însoţit la drum de Motanul Încălţat, iar Sancho a salvat-o pe Frumoasa din Pădurea Adormită. Mai demult, dar tare demult, domnişoara Nepriceputeanu a încercat să iubească. Şi a iubit, dar într-o zi l-a strâns în braţe atât de tare, încât băiatul care o iubea pe domnişoara Nepriceputeanu s-a speriat şi a fugit. De atunci, domnişoara Nepriceputeanu nu a mai strâns în braţe pe nimeni, de teamă să nu dispară. Copiii vin la uşă, iau prăjiturile şi o sărută pe obraz. Uneori stau şi la ceai, dar părinţilor le e teamă ca nu cumva domnişoara Nepriceputeanu să înceapă să ţină prea mult la ei şi să vrea să îi strângă în braţe.

03 October 2009

de când mi-am zis că am timp, s-a dovedit că am timp.

hello.
hello.
totul e un joc de priviri, la urma urmei nici nu avem nevoie de altceva.
am cunoscut un om care se aştepta să îl cert ca pe un copil mic şi atunci când nu l-am certat, nu a ştiut cum să reacţioneze. unii oameni mari sunt copii în stofă de calitate, cu cravată sau papion. înăuntru se ascunde însă un copil care nu ştie ce să facă aşa că aşteaptă ca cineva să îl certe pentru ceva ce nu a făcut. aşa o să ştie ce trebuie să facă de fapt.
aşa ne dăm seama dacă noi am crescut sau nu.

tu, octombrie. zâmbete şi frânturi de pian.

chiar şi aşa pe ploaie, hai să ne iubim. în ploaie, ce-ţi pasă dacă trecătorii ne vor privi şi ne vor judeca pentru sărutările noastre pline de patimă? se vor umple străzile cu şuvoaie de apă murdară, cutii de bere goale vor trece plutind şi se vor opri deasupra unor canale. şuvoaie de apă cu o spumă gri şi murdară, mai lipsesc broaştele strivite sub roţile maşinilor. aici nu ies râmele după ploaie, oamenii le-au zidit pentru totdeauna. şi o să plouă, o să plouă ca acum, uită-te numai cât de greu e cerul, parcă o să ne strivească sub toată mânia aceea pe care abia dacă o mai poate stăpâni. şi o să ascultăm muzică. atât de tare încât o să devină dureros şi vecinii vor anunţa poliţia, dar cum casa nu are uşi, nu vor avea pe unde să intre. suntem ca râmele, zidiţi într-o încăpere cu tavan din cer prin care plouă de când au anunţat că e octombrie.

Zilele şi nopţile îmi par la fel

...de la o vreme.

Am scris aproape în fiecare noapte, am tradus şi-am tradus şi-am tradus. Azi munca mi-a fost răsplătită prin bani, printr-un e-mail cu veşti bune şi prin începerea unei perioade care se va dovedi cel puţin interesantă. Concertul Those Dancing Days a fost anulat, dar noaptea a fost oricum minunată. Nici ploaia de la 4 dimineaţa nu m-a supărat. Acum e 4.13 şi sunt prima care vă spune "Bună dimineaţa!".
Mâine seară (adică în seara asta) ne vedem la filmul lui Mungiu la Studio. Merită văzut. :)
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare