2014

am descoperit, pe final, lucruri pretioase despre mine. pe care acum le iau mai departe, in 2014. si nu le mai uit fiiindca e ca iubirea din ultimele cateva luni. inveti sa o simti pentru tine, pentru trairi, pentru oameni. nu se uita, ci se invata. devine mai buna, mai blanda, si-ti dai seama ca e infinita. netarmurita. ca iubesti si ca poti sa iubesti si dupa ce ti-ai propus sa iubesti mai putin. ca nimic nu te face mai frumos decat iubirea. ca daca te incrunti, te incrunti la tine, nu la altcineva. si continui, cateva ore mai tarziu. trecem prea usor peste unele lucruri. parca ne-am obisnuit sa ridicam din umeri. nu stiu, nu cunosc, n-am fost eu. dar am fost noi, am cunoscut, am spus. si nu renunt. incep asa ini 2014, cu gandul asta. ca la unele lucruri nu ar trebui sa renuntam asa de usor. ca la oameni nu ar trebui sa renuntam. ca atunci cand ai inima deschisa, incap multe schimbari si incape multa rabdare. si anul asta incepe cu un astfel de gand. si cu mult drag, cu mai mult drag decat mi-a fost dat vreodata sa simt. pentru ceea ce unii oameni pot fi. si cu increderea ca noi putem fi altfel, putem fi mai buni. nu cred ca exista cineva acolo care are planuri mai bune pentru noi. cred ca fiecare lucru din prezent are legatura cu ceva din viitor, in mod firesc. si vreau ca prezentul asta sa continue. nici nu mi-am pus dorinta la miez de noapte, am si uitat-o. cred ca a fost o propozitie simpla, fara sens. m-am gandit ca noi, ca oameni, trebuie sa ne cunoastem bine si sa nu ne temem. si mai cred ca anul asta o sa fie magic, oricat ar suna a Disney. dar cred ca o sa fie asa. fiindca numai in ultimele luni am vazut cum lucruri bune cresc sub ochii mei. si vreau sa continue. de data asta nu mai renunt. ganduri bune in noul an. sa credeti in voi. si sa aveti rabdare. multa.

Pentru tine cum arata fericirea?

La mine, de multe ori, vine din muzica. E tot timpul in interior, dar muzica o lumineaza, nu stiu cum altfel sa explic. Pun alte lucruri acum pe primul plan, fara frica. Cineva spunea odata ca ratiunea trebuie sa primeze, dar cred ca ratiunea ne poate pacali usor daca uitam de etica si daca nu mai ascultam de vocea inimii care ne va spune intotdeauna ce e gresit sau bun. Ne inteapa, e usor. Ne inteapa cand gresim fata de noi, ne inteapa cand gresim fata de ceilalti.

Si fericirea mai vine de la oamenii din jurul meu. Iar cei mai apropiati sunt atat de minunati ca mereu ma mir cum de am avut norocul asta, sa-i am langa mine sau sa ma tina ei langa ei. Si parca ii iubesc din zi in zi si mai mult si toate regasirile noastre, toate intalnirile, momentele infinite pe care le petrecem impreuna sunt cele care ne formeaza viata impreuna cu cele mai frumoase amintiri.

Habar n-am cum ar trebui sa fie lucrurile sau daca ar trebui sa fie in vreun fel anume. Am invatat de la un om pe care il admir mult ca ordinea cea mai buna poate fi si cea mai dezorganizata, important e ca tu sa stii sa te adaptezi si sa nu ai niciun tipar fix in minte.

Stiu in mare ce vreau sa fac, ce trebuie sa continui sa fac, unde imi doresc sa duc unele proiecte. Nu intotdeauna se intampla asa de repede pe cat as vrea sau pe cat si-ar dori alti oameni. M-am intrebat de multe ori daca, in unele perioade, am facut tot ce imi statea in putere. Si am invatat ce e rabdarea atunci cand mi-am dat seama ca nimic facut intr-o goana bolnavicioasa nu are cum sa reziste in timp.

Nu vreau sa dau nimic la o parte pentru un vis pe care, mai tarziu, as ajunge sa-l vad ca motiv al unor sacrificii. Vad oameni care au sacrificat multe si care privesc in urma cu regret. Nu am niciun regret si ca tot ce s-a intamplat pana acum, cu bune si rele, a fost menit sa se intample. Si mai cred in convingerile astea pe care, de multa vreme, nu le mai poate zdruncina nimeni.

Whatever works, ar spune Woody Allen, iar pentru mine astea functioneaza cel mai bine si fara sa cred in bine, fara sa cred ca orice are o solutie si ca viata e asa cum o vedem noi, n-as ajunge nicaieri, n-as misca un deget si as renunta inainte de a incerca vreun lucru.

Asa ca fericirea mea se imparte intre oameni, iubirea de sine, proiectele personale si increderea pe care o am in fiecare noua zi. Pentru tine cum arata fericirea?

and I don't care

Play this first:

I'm not perfect. God knows I'm far from being perfect. And so are you. Imperfect. I get angry sometimes. Boy, I can get so angry. Upset with other people. Upset with myself. But so do you. And sometimes I'm wrong and won't always admit it. Sure, I'll admit it later when it could be too late. Because sometimes it is too late and it's something we should all keep in mind. But could you tell me you've never been wrong? And you've never lied to yourself even?

We made up perfection. And now we're trying to achieve the impossible. I'm a genuinely loving human being. And so are you. I love the feeling of loving or being in love. And so do you. I care about my family and my friends. I care about strangers. And so do you.

Don't aim for perfection, but work on whatever you wanna change. Just keep in mind that you can always get better, but not perfect. Don't lose sight of what really matters. Love matters. Honesty matters. Family matters. Friends matter.

No one cares about perfection, you know? Because behind every single thing that appears to be perfect, you'll discover not ten, but a hundred little imperfections. So go for the imperfect something in your life. And maybe, just maybe, you could discover something close to harmony: the beauty of an honest and loving life. An imperfect and beautiful one.

it's really all about music, love and mindfulness

prieteniile, pe masura ce

pe masura ce inaintez in varsta, cu unii oameni imi pierd rabdarea mult mai repede. in schimb, pe unii ii iubesc si mai mult. eu renunt la incapatanare si-mi cer iertare mai repede. ei ma farmeca zi de zi si-mi reamintesc ca pe lume exista relatii sanatoase, frumoase, ronde si rotunde, dar mai ales politicoase.

prieteniile astea asa de bune pentru inima, dureri de cap, batai de ochi si alte cele se servesc ba cu supa fierbinte, ba cu ceai si povesti sub cine stie ce copac prin cine stie ce parc sau curte, ba cu vin prin cine stie ce balcon sau etaj. ba o prajitura pe care o impartim pe jumatate, ba cu intalniri la care ne trezim ca am adus fiecare cate ceva pentru celalalt. prieteniile astea frumoase se scalda in lumina galbena de toamna sau la adapostul noptii de vara. abia astept sa vina zapada si sa vad cum prieteniile astea nu ingheata, ci stiu sa se bulgareasca fara sa zgarie.

unde mai pui ca atunci cand unul din membrii de vaza ai acestor cercuri diplomatico-prietenesti se scufunda in oala cu melancolie, sarim de pe unde ne invartim si-l tragem de maini si de picioare pana cand ne-am asigurat ca nu se ineaca si uita ca noi n-am plecat nicaieri. mai stim insa si ca, daca avem pofta sa ne retragem in cazematele noastre, ei toti vor fi acolo cand decidem sa revenim la lumina.

nu prea stiu cum sa le mai descriu, sunt bune si frumoase si sunt aici si se impart pe zile, uneori pe ore si parca-ti vine de multe ori sa tragi cu dintii de ele sau sa musti pe oricine ar incerca sa distruga cercul atat de armonios.

un pic de melancolie de toamna.

 

Viata noastra e o gradina. Privesc inapoi si ma bucur ca, de fiecare data, am facut curat. Ca am destelenit, ca am smuls de la radacina buruieni, ca am astupat gauri, ca am netezit si am batatorit pamantul acolo unde fusese sapat prea adanc si prea dureros. Am strans frunzele uscate si le-am pus deoparte. Le-am ars sau le-am lasat sa le usuce. Le-am privit ca pe o toamna care dispare odata cu apropierea iernii. Am lasat loc pentru plante noi. Pamantul proaspat si negru se vindeca intotdeauna singur, atata doar ca trebuie sa-i cureti suprafata. Sa nu lasi stratul de frunze sa devina prea gros, sa nu le lasi sa putrezeasca si sa acoperi pamantul care stie intotdeauna cum sa se reinnoiasca singur. 

In gradina noastra noi putem face aproape tot ce vrem. Nu putem opri ploaia, dar trebuie sa stim ca si dupa cele mai lungi perioade de ploi, pamantul se va inzdraveni, va inghiti apa si noi plante vor creste. In gradina noastra suntem atenti la ce lasam sa creasca si la ce smulgem sau taiem. De o astfel de gradina trebuie sa avem mare grija, sa o vedem intotdeauna ca pe ceva pretios in care nimic nu ar trebui calcat in picioare. Viata noastra chiar e o gradina in care ar trebui sa ne bucuram de soare, de ploi, de iarna. Am facut o analogie care poate nu-mi sta neaparat in fire, dar n-am putut sa nu observ cum in ultimul an s-au schimbat atat de multe, cum am reusit sa fac efectiv loc unor oameni noi, cum am avut grija sa schimb aproape tot si sa stau acum in mijlocul unei gradini de toamna absolut minunate.

zilele mele

începusem să-mi pierd răbdarea cu zilele astea ploioase. ieri am avut o zi excelentă, am primit ciocolată din oră-n oră, am ieşit seara la Ateneu la un concert simfonic (Brahms şi Ceaikovsky) şi-am continuat-o cu vin şi-o prăjitură în compania unui bun prieten.

Azi, de dimineaţă, am mers în piaţă de unde am cules ce vedeţi mai sus (bomboanele Bucuria nu-s în poză, dar le-am găsit la etaj în Piaţa Obor).

Numai zile ca acestea să am tot anul. :) Mai departe, prânz gustos, voie bună şi prieteni.

Se simte primăvara, cu adevărat!

sa credeti in oamenii fericiti

Play this first: http://hypem.com/track/12289/Abbey+Lincoln+with+Hank+Jones+-+Time+After+Time

Vecina mea are 83 de ani, zambeste tot timpul si are leucemie. N-am cunoscut niciodata pe cineva care sa zambeasca asa de mult. In ochii ei se citeste o bunatate nemarginita. Pe ea o am intotdeauna in minte atunci cand spun ca vreau sa imbatranesc zambind.

De trei zile scriu la postarea asta. Rasucesc fragmentele, intorc randurile pe toate partile de parc-as mai putea gasi ceva sub cuvinte. In istoria celor aproape sapte ani ai blogului, e prima oara cand fac asta. N-am vrut sa sune nici melodramatic, nici prea hazliu. Nici pe intepat, nici prea... parinteste. Pe urma a venit Abbey Lincoln si-a potolit totul. Fiindca, in definitiv, viata se rezuma la ritmul potrivit, la cateva nuante, la cateva ploi de toamna, la cateva amintiri din cea mai indepartata copilarie si la un cantec de gugustiuci. Nici la cincizeci, nici la optzeci, nu vom fi niciodata mai mult.

Nu exista reguli. Si nu e nimic filozofic in asta. Traiesti cum simti, in cele mai multe cazuri, dupa ureche. Eu traiesc dupa inima, abia invat, de vreun an si ceva. E coplesitor, dar asa am ajuns sa traiesc zece ani intr-unul. Mi-e frica, uneori, ca altor oameni li se pare ca mie nu mi-e frica. Dar mi-e. Mi-e frica de atat de multe lucruri. Cui nu i-e frica de ceva? Diferenta e ca acum le privesc astfel, le infrunt, le vindec, pe unele nu le mai bag deloc in seama. Si traiesc. Fac ce-mi place. Si ce nu-mi placea inainte, am facut sa-mi placa.

In rest, tot oamenii mi-au demonstrat ca te poti schimba intr-un an cat altii intr-un zece. De exemplu, un singur om m-a invatat sa inteleg cat de important e sa vorbesti deschis despre ceea ce simti pentru altcineva. M-a invatat ca daca spui altcuiva ca e un om minunat, viata ta se infrumuseteaza inzecit. M-a invatat ca daca am inima deschisa, viata se schimba in mod neasteptat. Si frumos.

Un alt om mi-a aratat unde sunt acum atunci cand a ales sa impartim aceeasi masa si care, desi m-a citit ca pe o carte deschisa, a ales sa nu imi spuna asta. Acelasi om nu mi-a demonstrat inca (si nici nu vreau sa-mi demonstreze vreodata) ca dincolo de un nume pe care il admiri, dincolo de un om caruia inca ii sorbi cuvintele se ascunde un al treilea eu. Si poate-o sa citeasca si-o sa-mi spuna ca de ce i-am spus.

Si s-a mai ivit apoi cineva care mi-a amintit ce e tineretea. Mi-a strigat ca e primavara afara si l-am crezut fara sa ma uit pe fereastra. E primavara in luna ianuarie and that made perfect sense. O sa fim tineri pana la optzeci de ani.

Anul trecut am facut un milion de lucruri pentru prima data, am inceput deodata tot ce inainte era doar vis, nici macar proiect. Si-am cunoscut suprinzator de multi oameni. Timpul ne cerne in relatiile dintre noi asa ca nu-mi fac griji. Si nici voi sa nu va faceti. Unii oameni au doar un rol pasager in viata noastra, chiar si de-un minut. Minunat e sa intelegi ca asta e parcursul firesc al vietii si ca, desi ai cunoscut un om doar pentru un minut acum cinci ani, ai toate sansele ca urmatorii zece sa-i petreci alaturi de el, impartind aceeasi ceasca.

Fiindca asa e viata. Cu tumult, cu bune si cu rele, cu entuziasm, cu cap in nori si picioare pe pamant. Simt ca plutesc de nenumarate ori intr-o zi, am chef sa-i strang in brate pe toti cei care au grija sa-mi insenineze fiecare zi si ma gandesc ce pot sa fac mai mult. Si daca asta e nebunie, daca asa se simte, atunci e ceva minunat.

Zilele trecute am avut supriza sa descopar ca se intampla uneori sa faci o intelegere cu tine, nu spui la nimeni, si tocmai atunci ceva din exterior vine sa iti completeze hotararea. Si nu e ceva pur intamplator, nu cred in haos, ci intr-o conexiune care noua ne scapa. In afara de cea conform careia cum ti-asterni, asa te culci. And that's not rocket science.


Si-am mai descoperit ca "asculta-ti inima" nu e doar o vorba-n vant. Am vazut in jurul meu oameni schimbandu-si vietile fiindca eu ma schimbam si invers - un cerc vicios si bun. As putea, desigur, sa va fac si o lista cu lucrurile care "nu merg bine". Doar ca nu le mai vad. Si nu le mai inteleg. Le stiu, dar importanta lor s-a disipat. Ce inseamna ca ceva ce nu poti controla a intrat in viata ta? Inseamna ca nu ai de ce sa-ti faci griji fiindca oricum nu-l poti controla. And I made it so far.

Ma coplesesc, uneori, amintirile din copilarie. Alea dragi si pure, din cea mai frageda perioada a vietii. Am fost un copil care alerga descult, se urca in fiecare primavara in pom cand inflorea caisul si vorbea cu soarele: "Asa-i ca maine n-o sa ploua?". Si nu ploua.

Ma copleseste iubirea. Iubirea pe care o primesc, din zece parti diferite, iubirea sincera a unor oameni care nu-si pun la indoiala sentimentele. Am crescut prin ei si datorita lor. Credeti in oamenii fericiti. Fiindca si eu am crezut si am devenit unul.

atâta haos

atâta haos n-am mai avut în cap de anul trecut când mă luase totul pe nepregătite. abia acum îmi dau seama câte altele mă vor mai lua pe nepregătite, dar câtă muncă e necesară ca să reduci măcar la jumătate sentimentul că lumea aleargă pe lângă tine şi că trebuie să încerci s-alergi şi tu ca s-o poţi prinde din urmă.

totul e posibil. iar tu, ca om, poţi face cam aproximativ orice. şi-atunci când ştii asta, n-ai decât să alegi: îi dau în cap omului încă leneş din mine şi devin omul care munceşte în direcţia lucrurilor pe care vrea să le îndeplinească sau accept faptul că nu vreau să îmi împlinesc obiectivele. din acest punct de vedere, chiar nu există nu pot, există doar nu vreau.

până se face ordine, după tot haosul, visez. diferenţa e că acum visez şi mai mult, mai frumos, mai mare, dacă vreţi. fiindcă vezi că din afară, poveştile tale pe care le crezi mici sunt apreciate la un nivel la care nu te-ai fi gândit şi pe care îl subestimai întotdeauna. nu vă băgaţi visele sub preş. credeţi în ele fiindcă dacă voi nu credeţi, nimeni altcineva n-o să creadă. şi puteţi face orice, asta v-o spun cu certitudine. dacă eu m-am transformat şi mi-am schimbat filozofia de viaţă, oricine poate. nu-i uşor şi, cu siguranţă, nu e confortabil. confortabil e să stai pe canapea, cu punga de ronţănele în braţe şi să te uiţi la TV (no pun intended, fac asta ori de câte ori creierul meu vrea să ia o pauză care să îl relaxeze în modul ăsta). e un exemplu pe care nu îl judec ca atare, încerc doar să exemplific ce confortabil e. şi chiar e. ce-i însă greu şi-o să te dea peste cap, iar tu n-ai altă opţiune decât să rezişti împotriva furtunilor pe care ţi le vei crea singur, e să începi să te schimbi. să munceşti mai mult, să renunţi la lucrurile confortabile care nu făceau decât să te ţină pe loc, să identifici acele obiceiuri dăunătoare şi să renunţi la ele.

şi-n toată nebunia asta, de-acum, îmi dau seama şi mai bine că totul e posibil. sunt pe drumul cel bun fiindcă e un drum al meu, un drum pe care au pornit şi alţi oameni minunaţi, încă de la început. e o plimbare frumoasă de tot, ca pe-o uliţă de sat, cu toţi copacii înfloriţi. o primăvară continuă alături de prieteni dragi.

paradoxal vorbind, I can practice laziness at its best. pot să trag uneori de mine zece ore până să mă dezmeticesc. să las haosul să pună stăpânire pe casă, pe canapea şi pe orice suprafaţă plană şi neacoperită şi cu potenţial de umplere prin dezordine.  dar partea bună e că un astfel de haos nu mă mai copleşeşte nicicum. e dezordinea aia pe care ai chef s-o faci şi-atât. ştii că o să faci ordine lună a doua zi şi că o să-ţi prindă bine când o să vezi totul curat lună. aşa cum dezordinea asta de-acum te relaxează până-n vârful degetelor.

mătuşa din bucureşti, strada hristo botev

iubesc oraşul ăsta. e greu de explicat. mulţi ani l-am urât, dar asta era din cauza mea. nefericit poţi fi oriunde, până la urmă. la fel de bine, bucureştiul poate să ţi se pară unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. acum ninge şi-mi trec prin minte, pe fugă, toate ninsorile trăite aici, adesea cu repeziciune, mereu cu alte privelişti parcă sub fereastră. e o joacă, viaţa asta. ne construim treptat, prin oameni, locuri, decizii. dar cel mai mult ne construim când privim în noi. am ştiut dintotdeauna că azi o să fiu cine sunt acum. din nou, e greu de explicat chiar dacă o simplă propoziţie pare suficientă, definitorie. am devenit mătuşa din bucureşti, imagine pe care ani de-a rândul am păstrat-o în amintire, după primele sosiri aici. iar acum, deşi poate părea imposibil, redescopăr un bucureşti interbelic de care mă îndrăgostesc pe zi ce trece.

ea avea mereu bomboane în casă. poate încă mai are. le ţinea pe o măsuţă, aproape de canapea. eu iubeam dulciurile, încă de pe atunci. eram un copil, cui nu-i plac dulciurile la vârsta aceea? eram însă un copil timid, îndrăzneam rar să iau câte o bomboană. mi-a rămas însă în minte imaginea aceea, a bombonierei de sticlă care lucea uşor în lumina galbenă a unui lampadar ascuns între pene uriaşe de păun şi statuia de bronz a unui pescar chinez.

de-a lungul vieţii, multe dintre aceste imagini sunt şi cele care ne formează. descoperim în ele afinităţi care ne suprind plăcut, completări duioase ale omului pe care îl devenim. take comfort in rituals. am devenit un om al tabieturilor. dar de câtă dezorganizare a fost nevoie pentru a ajunge aici. de cât haos pentru a înţelege cât de mult îmi place, în realitate, ordinea.

nu las astăzi pe nimeni să-mi pună la îndoială fiinţa. şi dac-ar fi să dau un sfat, ca cel mai important peste ani, acesta ar fi. siguranţa ta, certitudinea că îţi place de tine ca om trebuie să fie un zid de netrecut pentru cei care se vor îndoi întotdeauna de ei. da, plec urechea la ce cred că ar trebui schimbat, îmbunătăţit. dar nu mă mai las, de multă vreme, "încurcată" de probleme false, exterioare.

e un tot, un cerc bine definit. ştii cine eşti, ce vrei, de ce e viaţa ta aşa cum e. eşti mulţumit, eşti liniştit. ştii de ce trecutul era într-un fel, de ce prezentul e aşa cum e. şi te bucuri că azi găseşti plăcere în atât de multe lucruri.

Absenţii - Augustin Buzura

"Ştiu, există o lume în mine, neclară, liberă, cu parametri dificili. Există o lume în afara mea, cea de care mă izbesc mereu, pe care mă străduiesc să o înţeleg, să mă integrez în ea, cea pe care o iubesc şi o dispreţuiesc cu o putere neobişnuită, pe care aş vrea s-o îndrept, pe care o refuz şi mă refuză. Mai am una în mine: ea ţine de viitor, este povestea mea cea mai frumoasă, tocmai pentru că îmi aparţine în exclusivitate, pentru că mi-am construit-o singur şi ea nu se va materializa niciodată, deci nu mă va decepţiona... Mai am, în sfârşit, şi ultima lume, de rezervă, în afara legilor cunoscute... Dar ea depinde de o minune, de un miracol... Tragedia constă tocmai în faptul că n-am curajul să renunţ la niciuna, dar nici măcar n-am tăria de a mă gândi la care ar trebui să renunţ." (Augustin Buzura - Absenţii)

Nu mai încerc să mă integrez în nicio lume. Am reuşit. Mă aflu, astăzi, printre oamenii la care, să spunem, am râvnit dintotdeauna. Mi-am imaginat o lume frumoasă, ştiam că voi ajunge aici deşi mă aflam departe ca distanţă, departe ca om. M-am schimbat eu, ca să pot ajunge la mine, apoi treptat s-au schimbat oamenii, locurile, mediul. Ajungi oriunde vrei în viaţa asta, dar trebui să iei decizia de a pleca mai întâi. Nu am alte secrete de dezvăluit în ce priveşte viaţa pe care toţi ne-o dorim. Pe mine mă bucură necunoscutul, găsesc în el o salvare, văd în viitor oportunităţi pe care viaţa mi le oferă. Nu e uşor prezentul. Apar greutăţi la tot pasul, apar lucruri pe neaşteptate pe care habar nu ai cum să le rezolvi şi pe care le laşi pentru o perioadă în braţele timpului, te-ajung din urmă întâmplări pe care credeai că le poţi amâna, dar pe care cursul vieţii nu le opreşte şi pe care încerci să le vezi aşa cum sunt. Uneori, oamenii dispar din această lume, e cursul firesc, îmi repet încercând să mă asigur că voi fi suficient de puternică pentru ceilalţi într-un astfel de moment inevitabil şi, acum, mai aproape ca niciodată.

Nu vreau să dau însă o notă tristă acestei postări, nici pe departe. E o împlinire în acest prezent pe care o am de foarte mult timp. Cum ajungi acolo unde îţi doreşti? Crezi în tine, îţi asculţi inima şi mergi mai departe fără să te agăţi de răni din trecut, de oameni care nu te înţeleg, de lucruri care nu funcţionează şi nu vor funcţiona niciodată. Ai un drum al tău şi, când îl găseşti, multe piese par să se combine într-un puzzle perfect. Şi-atunci nu poţi decât să speri la mai bine, ştiind că tot ce trebuie să faci e să munceşti, să continui să crezi fără să uiţi că fără efort nu ajungi nicăieri.

they disappear, don't they?

play this first:




asta e anotimpul in care dispar multe lucruri definitiv. se sterg, se sterg chipuri, amintiri, trairi. si nu-i ciudat cum am ajuns sa scoatem oameni din vietile noastre sau cum ei au ales sa ne scoata din vietile lor? cum mergem inainte ca si cum niciodata n-am fi existat unul langa celalalt de-atatea zeci de ori, cu-atatia alti oameni? plecau oameni si-nainte, fiindca doar asa e firescul vietii, dar devine bulversant atunci cand cunosti multi oameni noi, cand numarul lor creste, cand apar altii, cand trebuie sa faci parca repede curat ca sa-ti primesti oaspetii cu mintea limpede. si-n toata graba asta, obosesti. dar faci curat de tot-de tot. nici fir de praf nu mai ramane, nici fir de amintire. si-atunci te-ntorci cu si mai mult drag la cei care-ti spun mereu cat le esti draga si le oferi ce stii ca au stiut sa aprecieze intotdeauna si langa care ai fost intotdeauna tu, in cea mai buna versiune. fiindca oamenii pe care-i intalnesti intr-o viata te fac mai rau sau mai bun, tu trebuie doar sa alegi cum vrei sa devii.

mi-am gasit binele dintr-o intamplare

ca asa gasesti oricum cele mai faine lucruri in viata si cei mai faini oameni. ca atunci cand te suna cineva si-ti spune ca a gasit un job incredibil pentru tine si ti se potriveste manusa. sau ca atunci cand el te face sa te simti de un milion de ori mai frumoasa. si eu mi-am gasit binele din intamplare, pe neasteptate. e o realitate care ti se arata brusc, uite-ma, eu sunt ceea ce vezi tu in lume, mai ai de facut asta si asta si asta, dar ce-ai facut pana acum e bine, poti sa fii mandra de asta. si s-a mai adaugat putin echilibru dupa toata asta, dupa multe framantari (ca si aluatul trebuie framantat ca sa creasca si se dospeste abia dupa ce-l lasi in liniste si la caldura). un echilibru suprinzator, oricum. si uite, mai ai asta si asta si asta de indreptat, dar macar le stii si le lasi sa te intepe din cand in cand cat sa nu uiti ca trebuie sa le corectezi.

dupa 25 de ani incepi sa obosesti de oameni. te simti, fara sa-ti dai seama cum, de parca ai fi in varful unui munte: "pot spune ca le-am vazut pe toate pana la varsta asta". si viata te invata ca ce s-a construit in timp, ce a rezistat intr-o armonie vreme indelungata va rezista in continuare. si-ti lasi fruntea in liniste pe umarul celor care au stiut sa fie mereu sinceri cu ei si cu tine.

marcher ensemble

julien green, amos oz, emil brumaru

 nicolae breban, dostoievksi, h. murakami

se-aduna numele, listele, gandurile de dinainte si gandurile de dupa.

uite, azi e 15 octombrie deja.

stii, mi-ar placea sa ne oprim din goana asta in care se pare ca doar ne aglomeram.

mi-am revenit spunandu-mi ca ce norocosi suntem ca avem parte de o astfel de alergatura.

a fost bine, nu?

si e bine, nu?

 da, e bine.

Love

cand incepi sa iubesti, incepi sa iubesti mai tot. pentru ca incepi sa te iubesti pe tine de zece ori mai mult, ca si cum ai prinde drag de tine, din nou, in fiecare zi. si-ncepi sa-i iubesti inzecit pe oamenii la care ai tinut oricum pana acum. mai ales cand vezi ca au trecut ani (mai multi decat degetele de la o mana) si ei sunt tot aici, unii cu inima, fiindca fizic s-au mutat la multi kilometri departare. si sa vezi cum incepi sa iubesti mancarea dupa ce te-ai disciplinat vreo trei ani, cu bune si cu rele, prin echilibru, dar si prin dezechilibru, si-ai invatat cum nu trebuie sa iubesti chiar tot si cat de necesar e sa gatesti sanatos si sa savurezi fiecare bucatica din ceea ce ai pregatit. si iubesti sa vezi cum altii se bucura de ceea ce ai pregatit fiindca, am spus si mai demult si spun si-acum, n-ai nimic daca nu imparti asa cum nu poti fi fericit la nesfarsit de unul singur. daca acum trei ani as fi insirat o lista mare de alimente procesate, azi imi vin in minte doar mancarurile pe care am invatat sa le apreciez si care sunt, in mod cert, in intregime naturale si pregatite in casa. am inteles cum orice invat are si-un dezvat, cum poti sa accepti lucruri noi in viata ta renuntand la ideea ca "eu nu pot sa mananc asa ceva".

am invatat ca ce mananca alti oameni spune ceva despre ei (fara sa emit vreo judecata spunand asta, ci fiind o observatie prin care fac referire si la mine), am invatat ca trebuie sa apreciezi din plin eforturile pe care le fac altii pentru tine si sa ceri sa fie apreciate si ale tale, in egala masura. sa iubesti inseamna sa stii sa te pui si pe primul plan si sa vrei sa primesti pe-aproape de cat oferi. nu ma mai refer aici la mancare, ci la acel echilibru pe care-l pierdem uneori cand uitam un lucru esential, fie ca vorbim de prieteni sau de relatii: cand cineva vrea sa faca parte din viata ta, isi va face timp suficient de mult incat tu sa nu simti niciodata ca persoanele in cauza nu sunt prea sigure ca te vor in viata lor.

multe lucruri sunt binecuvantari, iar mancarea e una dintre ele. nu, nu-mi mai place sa vad cum cineva iti cioparteste mancarea si spune "asta nu vreau, asta nu-mi place, asta nu mananc". sunt lucruri la care incep sa tin din ce in ce mai mult si pe care mi le asum fiindca mi-am propus cu mult timp in urma sa inteleg lectia din tot ce mi se intampla. si-mi place sa cred ca am crescut si ca azi stiu sa ma pun la adapost de mult mai multe. cea mai importanta lectie pe care am invatat-o acum ceva timp si care m-a facut sa trec peste multe dezamagiri a fost sa nu raman prinsa in trecut si sa nu cer altor oameni ceea ce ei nu pot oferi. si printre lucrurile care azi ma fac sa ma incrunt se numara si amintirea acelei senzatii de a fi prins in trecut. o regasesc la alti oameni si le-o inteleg fiindca am facut asta ani de-a randul.

revenind insa la mancare, chiar daca acum sunt intr-un punct in care mananc extrem de putine feluri de mancare (doar pentru o perioada relativ scurta), stiu clar cat de mult iubesc mancarea si cat de mult ma bucur ca o apreciez si ca o vad ca pe una dintre bucuriile de zi cu zi, fara sa fac din asta un exces. si, cel putin in privinta asta a unui echilibru, ajung la concluzia ca "nothing worth having comes easy". in ce priveste relatiile, acolo cred ca tine doar de doi oameni care inteleg ca a ramane indragostit tine si de vointa doar fiindca e foarte usor, mai ales astazi, sa te dezindragostesti.

puncte puncte

am vazut oameni frumosi acolo unde altii s-au grabit sa judece, am luat apararea unor oameni necunoscuti, am cerut scuze in numele altora si m-am simtit nedreptatita de mii de ori odata cu nedreptatitii care nu-si puteau lua apararea. m-a durut inima ori de cate ori am vazut un batran cazand si-am trait frici de toate felurile, dar niciodata, absolut niciodata, n-am incetat sa mai cred in oameni dupa ce am inteles cat de frumos este frumosul deja existent, cat de mult bine iti aduce iubirea neconditionata pe care o oferi din nou cu incredere fara sa-ti spui, dupa o incheiere, ca nu te vei mai indragosti vreodata. am invatat ce mult bine aduce binele si-atunci l-am inhatat si-am zis ca nu ii mai dau drumul. mi-am promis sa continui sa merg indiferent de oricat de greu mi s-ar parea ca inaintez. mi-am promis sa ma privesc in oglinda cu cei mai aspri ochi, dar si cu cei mai iubitori. si mi-am mai promis sa am incredere la nesfarsit pentru ca oamenii nu sunt niciodata la fel, dar modul in care noi ii privim poate sa fie intotdeauna acelasi daca nu ne dam seama ca greselile pe care le facem in relatiile cu ceilalti sunt si ale noastre. nu exista tipare, nu exista etichete, exista doar amintiri de care tragem cu dintii fara sa stim cat rau ne fac. m-am eliberat de multa vreme de trecut, de tot trecutul, dar e o lupta grea si fericirea pe care incerci s-o cladesti. sa mergi echilibrat pe sarma e o reusita care cere multa indemanare si ani de exercitii, nu?

ce n-am stiut in ianuarie, dar stiu in octombrie

n-am stiut niciodata pana anul asta, cat de des poti sa plangi de fericire si cat de usor pot sa iti dea lacrimile cand esti coplesit de bine si de toti oamenii buni care apar in viata ta. m-am transformat parca intr-un om si mai timid cand cunoaste prima data oameni, dar e bine asa, mototol sau nu, macar sa stiu ca am in mine iubire cat pentru inca o suta de vieti.

in ianuarie nu stiam ca poti sa te ridici pur si simplu dintr-un pat in care am ras in cateva luni mai mult ca niciodata si sa nu te mai intorci, sa-ti bei cafeaua la 7 dimineata singura gandindu-te ca celalalt a ramas acolo si sa nu ti se mai faca dor niciodata. si-n ianuarie am mai descoperit ca ti se pot prescrie 42 de pastile intr-o singura saptamana si ca mersul prin spitale te face sa simti pe umeri greutatea unei lumi intregi.

in ianuarie inca nu stiam bine ce inseamna sa fii la casa ta si ma bucuram de primele facturi venite in sfarsit pe numele meu.

am aflat, cand s-a mai incalzit afara, cum te poti indragosti cand nu-ti lasi timp de gandire si ca unde nu-i cap, vai de inima. si tot cand era cald afara am aflat ca orice pare un sfarsit teribil e un inceput mult mai bun.

am invatat ca e bine sa iertam, dar ca e sanatos sa nu uitam. am trait cele mai frumoase dimineti, cele mai pline seri si cele mai productive zile. in mai am inceput sa trasez un arc si-l prelungesc si-acum si creste.

in august am aflat ca oameni care te cunosc de multa vreme te pot abandona intr-o clipa, insa oameni care te cunosc de doua zile cred in tine si se bucura pentru tine cu o sinceritate care te face sa vrei sa ii faci mandri, chiar daca ii cunosti de doar 48 de ore.

prin septembrie mi s-a confirmat din nou ca oamenii vin si pleaca si ca e bine sa ramai intreg fara sa te imparti intre prezent si trecut. am mai inteles ca uneori cele mai importante explicatii sunt cele pe care ti le dai tot tie fiindca intre oameni se pot ridica ziduri insurmontabile, in mod paradoxal dintr-o limba comuna.

in octombrie, inca din primele zile, am simtit cum mintea mea a inceput sa alerge permanent si sa treaca la nesfarsit peste o lista de pe care n-am mai apucat sa tai nimic in ultima vreme. dar ce nu stiam in ianuarie si stiu prea bine acum e ca numai rabdarea si disciplina te pot duce mai aproape de cine ai inceput deja sa fii, dar inca nu esti.

in ianuarie habar n-aveam ca o sa vina octombrie asa de repede si ca in noiembrie o sa se implineasca fix un an de cand m-am mutat in casa cu cea mai draga bucatarie din lume si-n casa mea. si nici nu credeam ca exista un timp al tuturor lucrurilor, dar acum stiu asta si cand nu se intampla ceva, imi spun ca asa trebuia sa fie.

si daca mi-ai fi spus acum doi ani ca astazi o sa fiu aici, ti-as fi spus ca abia pe la treizeci de ani s-ar putea sa imi indeplinesc aceste dorinte. in ianuarie nu stiam cat de des poti fi recunoscator intr-un singur an. in octombrie stiu ca sunt recunoscatoare in fiecare dimineata pentru viata pe care o umplu cei mai frumosi si mai dragi oameni. si pentru fiecare dimineata si pentru fiecare pas pe care-l fac. in octombrie, azi, sunt coplesita de recunostinta.

si-n linistea camerei, si-n linistea casei

nu stii cum e pustiul. nu stii cum e pana nu l-ai simtit cu adevarat pana in maduva oaselor. nu stii pana nu l-ai trait de-adevaratelea si pana n-ai trait singur. nu-l stii pana cand nu ti-au trecut deja prin minte toate gandurile posibile, pana ce nu te-ai framantat la infinit si pana la capatul lumii incercand sa gasesti o scapare. nu-l stii pana cand nu simti ca mai departe de atat nu poti ajunge. nu-l simti cu adevarat decat atunci cand reusesti sa iesi la suprafata, chiar daca numai cat sa respiri, dar si cat se te bucuri ca ai dat din nou cu ochii de lumina soarelui.

nu stii cum e iubirea pana cand n-o simti, pana cand nu esti convins ca ai lasa totul deoparte daca cel pe care il iubesti ar avea nevoie de ajutor. nu stii ce e iubirea neconditionata pana cand nu o compari cu indragostelile care vin si pleaca, oricat de dureroase sunt sau ar parea unele. intelegi ce e iubirea abia atunci cand vezi ca toate vin si pleaca, dar un singur gand ramane neschimbat.

nu stii ce e prietenia pana cand nu reusesti sa fii tu si sa nu te simti judecat de cel din fata ta. nu stii ce e prietenia pana cand nu simti muchia ascutita a cutitului, dar treci dincolo de ea si te salvezi, si va salvati. nu stii ce e prietenia pana cand nu vezi ca anii trec, dar nu acopera ce parea de acoperit si lasa loc unor reintregiri care par sa se intample la momentul potrivit.

nu stii ce sunt diminetile daca n-ai fost niciodata cu adevarat recunoscator pentru ele si nu stii ce sunt noptile daca nu ti le-ai implantat niciodata adanc in inima si nu te-ai scufundat niciodata serios in ele gandindu-te "dumnezeule, asta e cea mai frumoasa noapte".

go to Berlin

ajungi intr-un moment in viata cand nu mai ai rabdare. nici cu tine, dar mai ales cu ceilalti. si nu pentru ca ai devenit nerabdator brusc si nu mai poti sta langa nimeni, ci tocmai fiindca ai invatat cea mai importanta lectie: rabdarea. o apreciezi astfel suficient de mult incat sa intelegi ca nu mai ai de ce sa mai rabzi ce nu-ti convine.

ajungi la un punct in viata ta in care vrei mai putini oameni, mai putin trafic, mai putine zambete necunoscute, mai putine iesiri, mai putine nopti pierdute, mai putine intalniri fara niciun rost, mai putine goluri care nu duc nicaieri.

ajungi la un punct in viata ta in care, din fericire, descoperi un tipar care-ti prieste. mai iesi din el, mai testezi vechile obiceiuri, dar te retragi imediat, ca un animal spasit si speriat totodata, catre acelasi tipar pe care-l aplici mai nou si care, uite, functioneaza. poate nu pentru altii, cu siguranta nu pentru toti, dar functioneaza pentru tine.

si mai ajungi intr-un punct in care vrei sa-ti fie bine si intelegi ca nu exista niciun motiv pe lumea asta care sa te faca sa mai renunti la binele pe care l-ai cautat cu atata infrigurare atata amar de vreme. and then you lose some, you win some.

mi-am pierdut un inel in seara asta dupa ce-l regasisem. l-am cumparat din paris de pe o strada pe care as putea locui oricand, mi-e tare drag locul ala, insa nu-mi mai sunt atat de dragi lucrurile, sper sa continue sa-mi fie dragi oamenii. but then again, you lose some, you win some.

mi-a scris o prietena in seara asta "go to berlin" ca eu sa stiu, in ciuda unei memorii slabe si care si-a pierdut puterea de concentrare, in care dintre locurile hip sa ajung, de preferat in cel deschis. si acolo, intregul oras adunat ca intr-un furnicar de oameni.

nu-ntelegeai nimic dintr-un zumzet continuu si nu mai cunoasteai pe nimeni, iar asta te face sa rasufli usurat cand vezi doar chipuri vechi si putine, cand spui salut doar unor oameni si cand te poti misca in voie fara sa te gandesti la nimic, poate doar la faptul ca pe strada aceea ai trecut spre casa sau spre serviciu doi ani la rand.

pe urma te-ai mutat mult mai departe si poate-abia atunci a inceput binele real, palpabil, cand ai luat in carca mai multe greutati pe care ai fi vrut sa le-arunci altcuiva, cu facturi cu tot, dar le-ai supravietuit si-ai devenit un pic mai organizat si puternic. si poate ca doar asa, patru statii de metrou mai departe, ai invatat ca you lose some, you win some.

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec

"O piesa despre ultimii ani al lui Cioran atunci cand mintea sa stralucita si originala incepuse sa coboare in abisurile Alzheimerului; unul din cei mai lucizi oameni de pe pamant asista neputincios la spectacolul memoriei sale care il paraseste cu delicatete sub ochii lui. Cum te impaci cu o asemenea tragedie cand nu ai niciun fel de iluzii despre un viitor posibil mai bun?

Cu calm si cu eleganta, ne invata Cioran povestit de Matei Visniec."

Sursa: teatrale.nobody.ro

Piesa de teatru poate fi ascultata AICI.

"Timpul nu-l consider decat o iluzie, dar punctualitatea e sfanta. Cum sa te lasi prins in capcana timpului? Punctualitatea e un semn de respect."

"Pe mine cerul nu ma intereseaza. Cand ma uit la cer, ametesc."

"Pasarile care traiesc la oras sunt obosite de propriile lor aripi. S-ar putea ca oamenii sa fi fost la inceput pasari."

"Bucurestiul este capitala unei gauri negre."

"Memoria mea se intoarce la ea acasa cu Orient Expressul."

"Indepartati-va de linia pustie."

"Nu sunteti cumva doamna aceea care face tot timpul firimituri?"

"N-am avut nicio patrie, nici de tradat, nici de servit."

"Nu va mai puneti atatea intrebari si nu mai intrati in dulap. Dulapul este interzis."

"Intotdeauna am fost convins ca oamenii devin mai interesanti cand le merge prost."

"Cartile dumneavoastra sunt ca niste lagara de concentrare."