destul

am amânat, din teamă. unii oameni te amână cu doar câteva zeci de minute. sunt pe drum, îţi vor spune, dar tu ştii că sunt departe, foarte departe, şi că niciodată nu vor mai fi la fel de aproape, cum au fost cândva. am amânat câteva ore, iar alte lucruri au fost amânate ani de zile. cine ştie ce trăiri încă amân, cine ştie ce frici încă las deoparte pentru un viitor de care încă n-am habar. am renunţat, de multă vreme, să mai încerc să-l mai compun în vreun. şi nu mai cred, nici nu ştiu cum de-am crezut vreodată, că suntem toţi la fel din acest punct de vedere, că dacă urmăm nişte reguli, anumite lucruri se vor întâmpla. cred că ne schimbăm atât de mult de la un an la altul încât nici nu ne vom mai aminti măcar de ceea ce simţeam cândva.

şi cred că e bine, n-aş fi vrut să nu ajung în acest punct, mergând pe un singur drum. cred că aş fi trecut pe lângă multe lucruri. şi nici nu putem face cu toţii aceleaşi lucruri. şi nu putem începe să ne bucurăm în acelaşi moment si să zâmbim la unison. clişeic, dar îl las aici: capitolul 1 al vieţii cuiva nu poate fi comparat cu jumătatea cărţii la care a ajuns altcineva.

ce ciudat. ai crede că nici măcar nu poţi defini această existenţa bizară, condusă în ultimele luni nici eu nu ştiu de ce forţe şi ce energii. mai mult am plutit şi, fără să caut să înţeleg, am înţeles destul. destul cât să renunţ la unele întrebări, destul cât să ştiu că s-a făcut loc de altele noi. destul cât să văd acest râu, destul cât să mă mai tem din ce în ce mai puţin.

mai ştii?

povesteam acum cuiva despre cum îmi imaginez că va trăi într-o bună zi. e un om fantastic şi merită tot ce-i mai frumos şi bun pe lume. văd în jur cum mulţi oameni caută să găsească echilibrul, cum uneori le scapă printre degete. sunt unul dintre ei, caut, încerc, fac linişte, o iau de la capăt. cert e că azi, povestind cu acest om, mi-am dat seama că am uitat de o imagine foarte puternică pe care am văzut-o acum câţiva ani, când vârsta de 30 de ani părea ceva foarte îndepărtat. cred că mulţi se simt copii încă până la vârsta asta. probabil că eu n-o să mă desprind niciodată de copilul din mine. nici n-aş vrea. poate doar să fie un pic mai curajos, uneori. dar doar uneori. în rest, nu ştiu. multe par un vis. nu îmi dau seama cum acelaşi copil încă mă iartă. dar îl iubesc pentru asta.

şi încă mai vreau ca acea imagine să se împlinească, dar cu inima deschisă şi fără niciun compromis. ce bine era aici. uitasem să-mi spun adevărul.

I think but I'm not sure

Geffen Rafaeli

Povestesc cu Edi la un ceai despre cam tot ce-am făcut până acum în materie de "eu vreau să creez, eu trebuie să creez". Să cazi într-un soi de rutină ameţitoare şi să crezi că nu mai poţi face mare lucru e foarte uşor. Desigur, asta vine cu timpul şi e nevoie de mult "exerciţiu".

Nu ştiu dacă fac bine ceea ce fac. Privesc în urmă şi ştiu că nu e suficient. Văd greşelile. Văd temerile. Şi mă gândesc, pe de o parte, că altfel nu aş fi ştiut să le fac. Şi totuşi, cea mai mare eroare e să nu aplic ce învăţ. Am învăţat teoria şi n-am avut cum să o aplic.

Să mă trezesc dimineaţa şi să îmi spun că azi pot mai mult. Fiindcă multă vreme, mult prea multă vreme, dimineţile şi serile n-au fost decât momente în timp, ore în care nu-mi mai aminteam ce am făcut.

Lucrurile trebuie făcute bine şi să aibă acea substanţă care nu vine decât din grija faţă de ceea ce faci. Am mai ieşit la suprafaţă şi în trecut, ies şi acum. Continui. Ceea ce fac poate fi greşit şi insuficient, dar nici fără nu ştiu să fiu. Aşa că le fac fiindcă trebuie să existe. Nu fără teamă, nu fără griji. Dar muncesc să mă eliberez. Respir adânc şi-ajung din nou la mine.

E important să ştim să luăm uneori alegerile bune, comparându-le cu cele din trecut. Şi să ştim că enorm de multe depind numai şi numai de noi. Şi, totodată, să fim recunoscători şi bucuroşi de oamenii noi şi frumoşi pe care viaţa ni-i scoate în cale.

Ce mai cred eu azi că e întâmplător? Cred că ceea ce lăsăm să se întâmple fără să facem nimic. Mereu mi-am imaginat viaţa ca pe un ocean întins. Dacă tu nu mişti niciun deget, ori te îneci, ori faci pluta toată viaţa, fără să faci în jurul tău nici măcar cel mai firav val. Dar dacă tu înoţi, dacă ajungi în locuri noi, cercurile de apă se vor întâlni cu alte cercuri de apă. Nu întotdeauna trebuie să înotăm de unii singuri, dar întotdeauna trebuie să ştim să ne menţinem singuri la suprafaţă.

răni

am descoperit zilele trecute în mine o rană, o plagă deschisă, o gaură care nu s-a închis, ceva ce sângerează intern. de fapt, o hemoragie internă pe care m-am prefăcut că nu o simt. numai că răul, când începe să se manifeste, îşi arată toţi colţii deodată şi te culcă la pământ.

iar eu, cu această rană, nu mai pot să trăiesc. mă arunc spre necunoscut fiindcă deşi nu ştiu dacă în braţele necunoscutului îmi va bine, acum mi-e rău. acum, acum când vă scriu, mi-e bine, dar mi-a fost rău. şi ştiu, fiindcă trecutul m-a învăţat, că răul poate să muşte adânc, poate să frângă, poate să distorsioneze realitatea destul de mult. nu mai stau să fac ordine, fiindcă am o frică în mine de care nu pot scăpa decât înlocuind-o cu o mare nebunie.

şi-n nebunia asta vreau să mă scald, pas după pas, ca-n cea mai răcoritoare mare în care am intrat vreodată. nu e om care să plutească pe nori zi de zi, dar nici om care să aibă deasupra lui constant nori de ploaie nu vreau să devin.

niciodată, dar niciodată, să nu uitaţi cine sunteţi şi ce puteţi să faceţi. şi dacă nu mai ştiţi, mergeţi să descoperiţi.

        pleasure                                 -              flow                  -                        meaning

cu conditia sa

Nimic nu pare mult cand esti indragostit. Cand esti cu adevarat indragostit. La a doua intalnire, pentru cea care avea sa-i devina sotie, Nichita Stanescu s-a intors din drumul catre Cluj: "Mi-am amintit ca la 8 de dimineata trebuia sa fiu in Bucuresti, cu tine".

Suntem astfel inzestrati cu putere, determinare, hotarare. Nimic nu pare prea mult cand suntem indragostiti, cu adevarat indragostiti. Prindem parca puteri nebanuite si gasim in noi rezerve nesfarsite de energie, dar si de iubire.

Oferim tot, riscam tot. Punem un pariu cu noi insine si speram ca o sa-l castigam. Punem pariu si credem ca o sa ne fie bine. Si ca celalalt nu o sa ne raneasca. Ne asumam un risc, aproape pe negandite. Aratati-mi mie un om care isi mai pastreaza in intregime capul limpede atunci cand se indragosteste. Sau atunci cand simte ca o sa-i fie bine. Cand vrea, cand spera. Cand se bucura ca inca simte si ca are cui sa ofere si mai multa iubire.

Pe urma insa, apar fricile. Fricile nemarturisite, fricile pe care nu ni le spunem, in spatele inimilor deschise. Apar si pariul se pierde, legatura se rupe, totul se risipeste. Cumparam din nou un bilet fiindca pare, nu-i asa, de prea multe ori, un joc la loterie. "Cum ti-o fi norocul". Sau cum ti-e scris. Sau cum si cand. Cineva a spus odata ca, dupa orice situatie pe care incearca sa si-o explice, se intreaba ce ar fi putut face sau spune pentru a scoate din celalalt ce e mai bun. Mie mi se pare o responsabilitate prea mare pe care ulterior sa o iei cu tine. Eu cred ca trebuie sa oferim, mai intai, ce e mai bun din noi. Si ce e rau sa lasam deoparte. Sa nu alegem binele nostru in detrimentul altor persoane. Sa gasim acel echilibru care sa ne ajute sa evoluam fara urme care nu se mai pot sterge, fara crapaturi si zgarieturi care inca sa se vada peste ani. Si sa gasim echilibrul asta in noi, fara sa facem reprosuri, fara sa ranim, fara sa oferim ce e mai rau, ce nu face parte din noi decat in masura in care nu vrem sa le indreptam.

Momentele grele de trecut sunt cele pe care nu le intelegem. Dar chiar si acolo, daca suntem sinceri cu noi, ne vom recunoaste o parte din vina. Si e bine sa incercam sa descifram cat la suta e vina noastra, cat trebuie sa ne asumam, cat am gresit. Fara sa ne gandim, mai apoi, ca mai putem rasuci trecutul in vreun fel. Ce putem face, in schimb, este sa fim mai corecti in viitor, fata de noi, fata de celalalt. Mai onesti, mai atenti la cat cerem fara sa oferim.  La motivele care ne fac sa cerem.

Alteori, lucrurile se intampla intr-un fel anume, independent de noi. Si acelea sunt momentele in care, dincolo de vina, dincolo de asumarea responsabilitatii, dincolo de intrebari la care nu gasim raspuns (nu poti sti ce e in mintea unui om cu exceptia cazului in care tu esti omul acela), exista o situatie care, credem sau nu, avea un parcurs al ei, unul pe care noi nu-l prevazusem, dar care exista deja.

Exploziile, artificiile, emotiile ar trebui impartasite in egala masura. Ar trebui inmultite atunci cand exista de ambele parti. Si totul ar trebui sa fie rau, rau curgator.

talk about being grateful

s-au adunat multe in ultimele zile. griji legate de volumul de munca. nimic imposibil, dar nimicuri pe care, fiindca nu le-am organizat cum trebuie, le-am lasat sa ma apese. am invatat multe despre mine in ultima vreme si sper sa pot fi un om din ce in ce mai bun dupa ultimele lectii si concluzii. am uitat sa fiu recunoscatoare si-am uitat sa va spun ca ma simt un om norocos, din multe puncte de vedere. peste cateva zile plec in viena si pana si faptul ca n-am avut timp sa ma gandesc la asta m-a obosit. o sa fie un bagaj facut in ultimul moment, asa cum nu-mi place sa fac lucrurile, dar asa cum ajung, de multe ori, sa le fac.

am invatat sa fiu mai sincera cu mine, dar merit sa fiu certata. cred ca trebuie sa recunoastem fata de noi cand ne gresim (mi-am inceput ziua cu ciocolata, ca sa ma impac, nu de alta). m-am gandit zilele acestea la bunicul meu, de sfantul nicolae ar fi fost onomastica si m-am intristat gandindu-ma ca atata vreme, prinsa intre munca, atelier si altele, am reusit sa nu ma gandesc la el, asa cum uitam de multe ori sa ne gandim la cei care sunt inca alaturi de noi. m-am gandit la lucruri pe care va trebui sa le fac abia in ianuarie, entuziasmata si tematoare in acelasi timp. fiindca am facut un pariu cu mine si trebuie sa-l castig. fiindca o sa cer de la mine mai mult ca niciodata si fiindca trebuie sa-mi demonstrez ca pot. am vazut ca ma pot autodepasi, nu e indoiala. doar sa-mi amintiti, va rog, cand obosesc, ca singura directie e tot inainte.

si ma mai simt tare recunoscatoare datorita unor intamplari recente despre care n-am stiut cum sa scriu, cum sa povestesc, le-am trait si-atat si-am zambit si inca zambesc. grateful, in orice caz. :)

a long time

Vosgesparis: X X X BERLIN | Black Fashion Multi-Label store

                                                                          Lily Kamper

N-o sa mai vorbesc astazi despre ritmul lucrurilor, ci doar despre liniste. Parerile sunt impartite cand vine vorba de ce ar trebui sa faci. Tu crezi una, altii cred alta. Inclin sa cred ca oamenii cu experienta mai multa stiu mai bine. Dar inca nu sunt pregatita sa renunt la tot, sa renunt la zece lucruri ca sa imi ramana unul singur pe care sa-l pot face cel mai bine. Nu e un parcurs firesc sa incerci sa faci in continuare ceea ce iti place? Si simt ca cel mai mult atarna in balanta tot WOLF 25. Momentan, cat pot, atat ii ofer. Si lucrurile bune vor aparea, progresul se va face simtit dupa ce vom parcurge inca o etapa pentru care am muncit cum am stiut noi, cat am putut. Stiu prea bine ca investitiile facute au fost facute cu un risc si tot ce facem are un risc. Dar sanatosi sa fim si sa lucram atat cat ne tin puterile, nu-i asa? Si sa ne bucuram de ce facem si sa depunem eforturi sincere si sa avem grija ca lucrurile sa se desfasoare cinstit fata de noi.

Poate mi-au scapat din vedere unele lucruri, dar ma regrupez. De azi ma gasiti si pe Metropotam unde o sa va povestesc nu doar despre ce-am mai gatit, ci si de ce imi place mie Bucurestiul atat de mult. Iar asta e unul dintre lucrurile la care nu ai cum sa spui nu atunci cand esti intrebat. Eu n-am vrut, nu stiu altii cum ar fi facut.

Sa nu mai visezi si sa treci la actiune e un lucru mare. Adica visezi mai putin si muncesti mai mult. Si rezultatele muncii nu te lasa sa mai visezi foarte mult cu ochii deschisi. Te concentrezi pur si simplu pe munca si rezultatele concrete te duc mai aproape de ceea ce candva doar iti imaginai. Dar nu e o nebunie? Sa ajungi intr-un loc si sa zici ca tot nu e totul suficient de concret? Pe urma, sa fii si mai aproape de ceva, sa mai faci un pas si sa stii ca mai urmeaza inca zece. Si tot asa. Tot mai departe? Asa e parcursul asta? Asa se simt toti cei care isi croiesc un drum prin necunoscut? Un drum pe care nu l-a scris nimeni dinainte pentru ei si pe care nu-l dicteaza nimeni de clipa?

Eu habar n-am, dar suficientul din prezent nu e niciodata suficient si sper ca asta sa fie un stimulent suficient de bun pentru viitor. Sa fie printre motivele care ma vor face intotdeauna sa merg si mai departe si sa vreau si mai mult.

Si exista si linistea, fiindca am spus ca despre ea o sa va scriu. Cand dispare, ma lupt pentru ea. In zilele mai grele, continui sa-mi amintesc ca trec peste inca un hop. Si rabdarea, nesfarsita rabdare. Rabdarea pretioasa care ne va rasplati in cele din urma.

anti-eul

exista uneori un om (sunt tot eu, ce ironie) care e tot ce nu as vrea sa fiu. dar sunt tot eu si-atunci nu mai cred in nimic. iese la iveala in momentele in care lucrurile nu mai au nicio directie si iese la iveala dupa zile in care intrebarile "ce-ar fi fost daca?" incep sa se inmulteasca. si acest anti-eu (altcineva si eu in acelasi timp) imi va face mereu mai mult rau decat bine. dupa zile in care depui eforturi si pe urma pur si simplu nu-ti mai pasa si dai cu piciorul la tot ce-ai reusit sa construiesti, anti-eul traieste isi face de cap. e tot ceea ce nu vreau sa fiu si e tot ceea ce incerc sa scot din viata mea, dar uite ca apare si strica tot, pe nepusa masa.

griji marunte care devin mari, griji mari care continua sa fie mari. e mai bine sa fii suparat mereu? asta e o tampenie, nu poti sa torni continuu otrava in tine. dar nici eforturile bune si constiente nu te duc mereu mai departe. nu exista o garantie a lucrurilor, trebuie sa treci prin ele, indiferent daca alegi sa iti fie bine sau nu cand treci prin toate.

multe par dezamagitoare zilele acestea, iar anti-eul m-a dezamagit cel mai mult.

running

tsolo munkh

uneori - sau poate de cele mai multe ori - trebuie sa te ridici singur. sa te bati pe umar si sa-ti spui ca poti. sa mergi drept inainte, chiar daca e ceata si chiar daca habar n-ai daca ai pornit in directia buna. cand toate lucrurile pe care ti le spuneai par la fel de in ceata, desi sunt pe acelasi drum. cand, desi le repeti, nu mai stralucesc la fel de mult. cand remediu dupa remediu nu mai functioneaza. si-atunci te-ntorci la tine si ai bucuria sa gasesti un om linistit care se poate ridica de unul singur si care indrazneste sa mearga mai departe. e greu sa nu bagi in seama ce spun alti oameni, e greu sa incerci sa mergi drept cand altii se tem pentru tine mai mult decat tine. adica e greu sa te feresti de fricile altora, parca sunt pietre pe care ti le arunca in poala si tu trebuie sa le cari mai departe.

asa ma simt in ultima vreme si nu prea stiu decat cum sa mentin acest echilibru cu mine si sa ma concentrez pe ceea ce, acum ceva vreme, stiam sa fac foarte bine. dar pauza a fost mare, totul s-a imprastiat, iar acum adun si adun, caut, fara sa stiu daca rezultatul va fi asa cum ar trebui sau fara sa stiu daca voi ajunge la vreun rezultat.

dar merg drept inainte fiindca pe loc nu pot sta. e cel mai rau sa stai pe loc. e un loc cald, intotdeauna. te-asezi in pozitie de fetus, te cuibaresti, iti ascunzi chipul intre palme si ramai acolo, la caldura. numai ca peste zece ani te vei trezi tot acolo, in propriul tau cocon, cu regretul de a nu fi mers mai departe, chiar daca paseai direct spre ceata.

e toamna si...

... cine are dreptate intr-o poveste care pare ca se repeta si, totusi, nu e deloc aceeasi? mi se pare ca adesea suntem purtati de muzica, nu de actiuni constiente, nu de noi insine si ca ne trezim imbatati de o stare, nu de fapte concrete. sau poate doar asa sunt eu, habar n-am. traiesc poate un pic prea mult in prezent, nu mi-as fi imaginat ca o sa zic asta. ancorata intr-un prezent cu margini mici inspre trecut, dar maricele inspre viitor.

si acum am ajuns din nou in acea etapa in care schitele se fac si se refac, in care arunc foaie dupa foaie, imi duc palmele la tample, inchid ochii si incerc sa imi imaginez ceva ce inca nu exista. nu trebuie sa existe. nu vreau sa vad ceva ce a mai fost deja facut. am sansa de a crea ceva chiar unic. nu o copie. chiar daca in mintea mea se vor aduna idei deja lansate. linii deja trasate.

rezultatul va fi unul unic, va fi mereu concluzia acestor zbateri si procedee pe care nu le inteleg, carora nu le dau de cap, care ma macina si pe care le iubesc in egala masura. si scrisul, scrisul e o parte prea mare din mine ca sa pot renunta vreodata la el. ma tine in priza, ma tine alerta, poate in legatura, poate prea in legatura cu mine uneori. dar e ceea ce ma tine aici, aproape de cine stiu ca sunt in contexte in care nici n-ai spune ca sunt eu. si poate ca nici eu nu vreau sa uit de cine sunt in unele ore si-atunci am nevoie de blogul asta ca de apa. sau de un caiet. sau de gandurile mele pe care sa le pot insirui ca intr-o postare. acum adorm cu o imagine in minte si ma trezesc cu aceeasi.

ce sa mai adaug, ce sa mai sterg? e a mea realitatea asta, eu o traiesc? ii acord prea multa atentie acestui vis inca in stare semi-latenta, inca la un pas mic aproape de punctul culminant in care eforturile noastre vor fi rasplatite printr-o prima piesa finalizata? ale noastre si ale atator oameni care au crezut in noi. in mine. in ceva ce nici nu exista inca la vremea aceea. de la o zi la alta, nici nu avem cum sa stim daca lucrurile sunt bune, daca luam deciziile corecte. poate ca avem cu totii un destin, poate ca intr-adevar exista lucruri scrise, menite, pentru fiecare dintre noi. si poate ca ni se intampla toate sau numai unele in functie de ce gandim in anumite momente. nu e asta karma? nu stiu cum sa le asez in ordine sau daca sa cred in astfel de miscari ale universului. voi cum le vedeti?

lost a self

poti sa fii in conexiune cu tine, sa te cunosti, sa intelegi unde te afli intr-un moment, ce vrei, cine esti, in ce punct ai ajuns si de unde ai plecat. cat de mult te bucuri si cat suferi. ce ai de gand sa mai faci. mie mi se pare ca am uitat sa mai fiu cine stiam ca sunt acum un an si ceva. e foarte greu de explicat, daca nu chiar imposibil. si tare ma tem ca doar memoria imi joaca feste si ca acum un an si ceva credeam la fel, ca am pierdut pe undeva o legatura la fel de importanta.

parca m-au schimbat locurile, nici eu nu stiu. totul acasa, de exemplu, e despre mine, dar eu simt ca exista mai putina atentie din partea mea catre ceea ce stiu ca sunt. suna un pic paradoxal, dar nu e. poate e doar o senzatie data de o alergatura continua. sau poate doar un sentiment de dor de cine reusisem sa fiu la un moment dat. da, asta este. tanjesc dupa un "eu" din trecut desi n-ar trebui, dar sper, chiar sper, ca asta nu ma face sa dau la o parte nimic din ce am acum. si chiar cred asta.

poate ca inca nu m-am desprins de acel sine, poate inca nu inteleg in ce fel ma transforma toata aceasta experienta. dar n-as vrea sa uit de mine, chiar n-as vrea.

Stress is working both ways and none of them is working

I wish you'd see this chaos so not me and so much me at the same time
you'd see clothes everywhere and clothes nicely arranged on shelves
you'd see books everywhere and books nicely ordered on tables
you'd see a lot of mess in the kitchen while noticing how neat the cups are
how in the morning I drink coffee and forget to eat breakfast
how I'm always late but each morning wake up very early
wish you'd notice all the nonsense and the meaningful things I'm saying
the firmness and the indecision I'm using when talking
if you'd want, you'd see how every little thing is misplaced
but how everything is in the right corner
you would not find a better place for them
the same way I would not find a more elusive question
but I hope you'll see how I'm responding to myself
saying yes and no at the same time
confident and skeptic.

all the things in the Universe

ieri nu intelegeam nimic, mi se parea ca am obosit peste masura, ca ce fac e ingrozitor de gresit (ca habar nu am ce fac), dar nici macar ieri, nici macar in zilele in care simt ca vreau sa mai dorm inca 10 ore nu ma gandesc sa abandonez cursa asta. e ceva ce e in mintea mea in mod constant, e lucrul ala care pentru o perioada m-a modelat frumos si pe care acum il tin strans in brate, fara sa am cu ce sa-l hranesc la fel de mult ca inainte. dar il tin acolo fiindca uneori inima mea ii este de ajuns, gandurile mele ii sunt de ajuns ca sa supravietuiasca si poate sa se si intareasca desi eu nu imi dau seama. fac prea multe lucruri in acelasi timp, oare asta sa fie cauza? oare acum imi pun singura piedica lansandu-ma in multe alte proiecte? nu cred. cred ca atunci cand se vor aseza lucrurile pe care acum doar le astept, o sa pot renunta la multe fiindca acum inca nu spun nu, dar daca mai exista cineva care imi poate citi gandurile, atunci acel cineva stie ce imi doresc cu adevarat, imi intelege oboseala, de unde vine, imi intelege starile si desi nu imi spune niciodata ca o sa fie bine, ma ajuta sa merg pe acelasi drum sau ma ajuta sa nu uit.

eu nu am nicio vacanta in minte si nici nu ma pot gandi la altceva pana cand nu stiu ca ceea ce a devenit un obiectiv pentru urmatoarea perioada nu se va implini. si poate ca se verifica multe lucruri asa, din renuntarile astea, din faptul ca prea putine lucruri mai conteaza, din faptul ca doar asta trebuie sa se implineasca. I'm surviving, my patience is all lost, I am tired but I keep on walking. Toata oboseala asta o sa dispara, entuziasmul meu vine din a face lucruri, nu din a astepta. Nu suport sa astept.

uite-asa

dupa o saptamana tulbure, cu stres din mai multe directii, cu griji si intrebari fara raspuns, concluzia era una singura: am nevoie de ceva stabil, i-am spus unui prieten cu care ma bucur sa descopar ca am atat de multe lucruri in comun. si stabilul ala s-a petrecut si pot rasufla (cumva) usurata. simtim nevoia, din cand in cand, sa dam jos din greutatile care se tot aduna, nici noi  nu stim cand, pe umeri. asa ca azi am dat jos o povara, pentru mine asa a fost, fiindca nu era in contextul potrivit, iar eu eram mult prea obosita ca sa-mi fac doar jumatate din grijile pe care mi le facusem. 

sa fie intr-un ceas bun, cum bine-a zis cine-a zis, sa fie intr-un ceas care sa ne ajute sa ne indeplinim visele si sa ne tina aproape de o munca pe care am ales-o dupa ce am descoperit-o. sau, mai stii, poate ne-a ales ea cu mult timp inainte, iar noi doar ii urmam traseul invizibil. 

mi-e in sfarsit un pic mai bine, fie, mai bine, revin la starea mea de om recunoscator si merg la culcare. somn usor!

let you go

pe oameni ii tinem langa noi fiindca ne e frica. ii tinem langa noi fiindca ne temem de durerea pe care o sa ne-o provoace plecarea lor. alteori am vrea sa disparem, sa nu fim noi cei care trebuie sa indure. "de ce noi?", ne intrebam, ca si cum in acel moment am fi singurii din lume aflati in suferinta. dar omului ii e dat sa sufere prin el sau altii, intr-o forma sau alta.

unii fug. merg peste mari si tari, departe. e mai usor sa nu suferi cand nu mai esti acolo. ochii care nu se vad chiar se uita. distanta pacaleste oamenii si macina sentimentele. dar nimanui nu-i place sa vorbeasca despre lucruri triste. e ceea ce e si e ceea ce trebuie sa fie.

cu durere, cu bucurie, fara sa ne putem pune vreodata la adapost de ceva. dar trebuie sa traim cu inima deschisa, atat cat traim. si cand ne copleseste frica, sa ne amintim ca o sa treaca. si sa avem incredere.

doar o stare sau... this is it?

ma cunosc prea bine ca sa stiu ca atunci cand incolteste o idee de acest fel, va continua sa creasca si sa creasca pana cand o sa spun ca e de ajuns. numai ca acum e prima etapa in care parca trebuie sa pun prea multe lucruri in balanta. si atata haos n-am mai cunoscut de mult. si nu stiu ce e mai bine. nu-mi aud nici inima dincolo de vocea ratiunii care ma sacaie. da, ma sacaie fiindca eu cred ca uneori ratiunea trece dincolo de ce e etic. si mai cred ca alteori inima pierde fiindca e prea fricoasa. si acum am o voce a ratiunii pe care nu vreau s-o ascult si o inima prea fricoasa. doi factori cu care nu prea pot sa ma inarmez si sa plec la drum, nu-i asa?

sfaturi? cred ca un singur om pe lume ar sti ce sa-mi spuna. numai ca stiu deja raspunsul. doar ca nu stiu daca are dreptate.

pana la urma, tine de asumarea responsabilitatii. fiindca daca ceva nu-ti prieste, daca simti ca nu ai crescut suficient, iti asumi responsabilitatea pentru schimbare. e ceva mai complicat de-atat? sigur, procesul e complicat in sine. dar se spune ca ce nu te omoara te face mai puternic. si asta sigur nu o sa ma omoare. si I'm stepping out my comfort zone bla bla.

numai ca nu stiu daca e cea mai buna motivatie. uf, of, uf. impresii, pareri?

argh

normal ca atunci cand ma supar, cel mai mult ma supar pe mine. asa fac toti oamenii, fie cand ii supara altcineva, fie cand se supara singuri din motive numai de ei stiute. azi ma supar fiindca stiu ce resurse zac in mine, iar eu ma zbat prea putin sau mai deloc. si mi-a intrat in cap ca trebuie sa respiri ceea ce vrei sa faci, altfel nu vei ajunge niciunde. asa ca n-o respir suficient si-mi scrasnesc dintii de ciuda. ce motiv stupid sa te plangi, nu-i asa? get your business together si treci la treaba. da, numai ca mai exista si factorii x, y, z etc.

si credeti-ma pe cuvant ca am uitat al doilea motiv in timp ce-l scriam pe primul. dar poate e mai bine asa. am visat azi-noapte ca cineva m-a intrebat cati ani am si mi-a zis: 45? implinesc 26 in mai putin de o luna, multumesc.

o fi si asta ceva, sa zicem, desi n-am legat niciodata implinirile de varsta, nu exista niciun plan cu pana la varsta asta trebuie sa fac toate astea. am bifat multe, dar s-au intamplat intr-o ordine dezordine a lor si nu m-a deranjat, am invatat destul de repede ca e mai bine sa se intample asa.


ok, poate ca mai multa organizare m-ar ajuta, poate ca ar trebui sa merg cu listele lipite de mine ca sa bifez toate acele "o sa"-uri. ideea e ca exista un element care ma incurca acum teribil si sunt convinsa ca nu vad padurea din cauza copacilor. uite si al doilea motiv. ha, mare bucurie.

dar se spune ca nemultumitului i se ia darul. oricum, in curand, pe ecrane, ceva frumos la care am lucrat destul de mult (nu suficient, ca am lasat loc de mai bine). si poate o fi si frica aia de dinaintea unui pas. ca nu degeaba mi-am zis singura johnny panic. I can panic very well sometimes.

uf. s-auzim de bine!

play this whenever.

keep that thought in mind

                                                         when in anger, we see nothing.

am trecut, in ultima vreme, prin aceleasi stari. stari pe care mi le recunosc si de care ma tem in egala masura. poate nu le stiu in totalitate cauzele sau poate le stiu si le reneg. poate doar astept sa treaca, asa cum las multe altele sa intample si sa isi desfasoare parcursul firesc.

numai ca, in aceasta curgere a timpului, uit de mine. imi spun ca fac mai mult, dar nu fac suficient. sinele, in anumite privinte, pare adancit in spatele unor lucruri atat de superficiale, atat de banale, dar daunatoare, incat singurul lucru de care sunt constienta e ca imi fac rau in mod voit. e lupta mea, pe care o duc de ani. si desi am urcat doar cateva trepte, mai sunt multe, multe.

rau ne facem cu totii fie prin ce facem, fie prin ce nu facem. ne facem rau uneori si de la prima ora cand ne trezim deja suparati. ne facem rau cand nu avem suficienta grija de noi, ne facem rau cand nu ne pasa suficient de cei de care ar trebui sa ne pese.

ne facem rau cand ne ingropam sinele doar ca sa ne bucuram de lucruri triviale. mi se face efectiv rau. nu e vorba de vointa, ci de ascultarea, de descoperirea sinelui. de a-ti urma vocea interioara, de a deveni cine stii ca esti sau ca vrei sa fii. intinzi mainile tot catre tine, zi de zi si te indepartezi in egala masura. nu stiu ce ma tine inca la aceasta distanta. nu stiu de ce distanta nu se ingusteaza. dar am speranta. ca lucrul, ca tot ceea ce fac atunci cand nu am grija ca distanta sa ramana aceeasi, ma schimba, ma face sa reusesc sa micsorez distanta fara sa mai fac imediat pasi inapoi.

se poate sa ne fie frica de noi insine, de faptul ca am putea primi, dintr-o data, o atentie pe care credem ca n-am putea-o suporta? se poate sa ne sabotam singuri de teama ca nu suntem inca pregatiti sa incepem, in fond, o noua viata?

multe s-au intors cu susul in jos. am obosit teribil in timp ce unele lucruri s-au asezat. e o zi in care nu pot face niciun plan. si nu stiu daca vreau sa spun: "and that's okay".

lights out! - wayfaring [live session]

mi-am comandat o carte despre cum sa duci lucrurile pana la capat. fara gluma. e scrisa de david allen si cred ca e una dintre cele mai vandute carti. cu atata reclama pentru procrastinare, nici nu e de mirare. am invatat cum sa fac lucrurile fiindca asa simt, insa fac doar jumatate din ceea ce ar trebui sa fac. si fiindca stiu ca totusi m-am schimbat, continui sa cred ca pot face mult mai mult, mai bine, mai repede. si trebuie sa am energie pana la cer si inapoi pentru ceea ce vreau sa indeplinesc. si voi reusi.


lucrurile sunt inca intr-o zona tulbure. mi-am dat seama de asta si aseara cand am avut constiinta acelui lucru care nu e inca palpabil. e greu, cand ai ceva in minte, cand vezi un punct fix spre care tintesti, sa crezi ca ceea ce ai facut pana acum e cu adevarat o parte din acel ceva. nu e vorba de calatoria in sine (e oricum numai pe jumatate), ci fix despre modul in care reusesti sa vezi ceva in ansamblu.

momentan trec peste orice stari, le las sa se intample si sa treaca, asa cum ultima oara cand am urat tot ceea ce facusem stiam ca e doar o stare si ca trebuie sa lucrez si mai bine. si, ca dovada, chiar asta am si facut. cred doar ca m-am saturat un picut de planuri, de lucrurile concrete care depind de bani (si nici prin gand sa ma plang de asta, cred ca daca momentan e un aspect care ingreuneaza lucrurile, inseamna doar ca asa trebuie sa se intample).

am nevoie de cadru. am nevoie de o constructie in care eu sa fiu eu. sa fie acel palpabil. sa simti ca esti in acel mediu in care te-ai imaginat dintotdeauna. si sunt, pe jumatate, sunt. nu pot sa neg asta sau sa fiu atat de nerecunoscatoare si sa minimalizez ceea ce exista deja. doar ca nu stiu cum sa ma impac tot timpul cu mersul asta al lucrurilor.