I think but I'm not sure

Geffen Rafaeli

Povestesc cu Edi la un ceai despre cam tot ce-am făcut până acum în materie de "eu vreau să creez, eu trebuie să creez". Să cazi într-un soi de rutină ameţitoare şi să crezi că nu mai poţi face mare lucru e foarte uşor. Desigur, asta vine cu timpul şi e nevoie de mult "exerciţiu".

Nu ştiu dacă fac bine ceea ce fac. Privesc în urmă şi ştiu că nu e suficient. Văd greşelile. Văd temerile. Şi mă gândesc, pe de o parte, că altfel nu aş fi ştiut să le fac. Şi totuşi, cea mai mare eroare e să nu aplic ce învăţ. Am învăţat teoria şi n-am avut cum să o aplic.

Să mă trezesc dimineaţa şi să îmi spun că azi pot mai mult. Fiindcă multă vreme, mult prea multă vreme, dimineţile şi serile n-au fost decât momente în timp, ore în care nu-mi mai aminteam ce am făcut.

Lucrurile trebuie făcute bine şi să aibă acea substanţă care nu vine decât din grija faţă de ceea ce faci. Am mai ieşit la suprafaţă şi în trecut, ies şi acum. Continui. Ceea ce fac poate fi greşit şi insuficient, dar nici fără nu ştiu să fiu. Aşa că le fac fiindcă trebuie să existe. Nu fără teamă, nu fără griji. Dar muncesc să mă eliberez. Respir adânc şi-ajung din nou la mine.

E important să ştim să luăm uneori alegerile bune, comparându-le cu cele din trecut. Şi să ştim că enorm de multe depind numai şi numai de noi. Şi, totodată, să fim recunoscători şi bucuroşi de oamenii noi şi frumoşi pe care viaţa ni-i scoate în cale.

Ce mai cred eu azi că e întâmplător? Cred că ceea ce lăsăm să se întâmple fără să facem nimic. Mereu mi-am imaginat viaţa ca pe un ocean întins. Dacă tu nu mişti niciun deget, ori te îneci, ori faci pluta toată viaţa, fără să faci în jurul tău nici măcar cel mai firav val. Dar dacă tu înoţi, dacă ajungi în locuri noi, cercurile de apă se vor întâlni cu alte cercuri de apă. Nu întotdeauna trebuie să înotăm de unii singuri, dar întotdeauna trebuie să ştim să ne menţinem singuri la suprafaţă.

one too many thoughts

Daca uit, daca nu-mi mai amintesc ce va scriu azi, sa-mi scrieti inapoi si sa-mi spuneti ca eliberarea de sub cunoasterea celuilalt este cea mai mare libertate. Sunt oameni pe care ii intalnesti cat sa-ti dai seama daca visele tale pot fi frante sau nu. Sunt si oameni care iti deschid ochii, sufletul, inima. "Vezi ca la fel te-ai mai entuziasmat si in trecut", imi spune mama, ori de cate ori ii povestesc de o noua prietenie, de o noua relatie, de o noua intalnire. Ea stie, fiindca am avut noroc sa-mi fie si prietena, nu doar mama, cat am suferit in trecut. Si mai stie, dar nu-mi spune, ca nimeni nu-i ferit de noi suferinte, de noi dezamagiri. Dar eu sunt indragostita de oameni si cred orbeste in noi inceputuri. Si mai sunt indragostita de conversatiile bune, de muzica buna, de vinul bun. De mine? Asa si-asa. Abia acum ne ispitim reciproc, in lupta, sa stiti, cu frigul asta imens care parca a coborat si peste inimi, nu doar peste case. E lucru mare, imi spun, sa stii sa te descurci atat cu frigul de afara, cat si cu frigul din oameni.

Lucruri importante pe care sa le ai in vedere daca in viata ta nu e ordine? Ordinea, asta ar fi pe primul plan. Sa faci ordine in casa astfel incat sa ai ordine si in minte. Obiective. Pe termen scurt si pe termen lung. Chiar daca nu ai chef, chiar daca te temi, chiar daca ti se par inutile. Nu sunt. Scrie-le fiindca e mai bine sa le vezi in fata ochilor decat sa crezi ca le tii bine minte si asa. Relatiile. Nu ma refer doar la relatia cu partenerul, ci si la cele cu prietenii si cunostintele. Fa curat si aici. Cel mai important cred insa ca e sa le lasam sa mearga in ritmul lor. Sa nu tragem nici de oameni, nici de intamplari.

Cineva mi-a oferit zilele trecute una dintre cele mai importante lectii, in timp ce savuram un cappuccino cu dovleac copt. Mi-am dat seama ca tot trecutul meu m-a adus aici, in acest prezent. Ca nu mi-ar fi spus ce mi-a spus daca eu nu as fi luat anumite decizii. Si-i ascult sfatul, sfatul care m-a transformat deja mai mult decat as fi putut eu sa ma schimb singura intr-un an de zile.

Teatrul. Am vazut "Insemnarile unui nebun" acum doua seri. N-am stiut sa-i fac recenzie, asa ca am facut o poezie. Poezia. Fara de care nu mai pot trai si e bine ca s-a intors din nou in viata mea. Increderea. Ca o sa fie bine. Multumirea. Ca respiri, ca esti. Ca incerci sa faci sa-ti fie bine. Si, pe final, desigur, fa sa-ti fie bine.

se asteapta de la tine

pot sa iau o pauza? pot sa-ti explic? pot ca in urmatorii cativa ani sa nu mai fac nimic din ce-mi imaginez ca oamenii asteapta de la mine? eu pentru mine nu stiu ce sa fac. as vrea, intr-adevar, sa simt ca sunt cu adevarat libera. sa simt ca am depasit si acel ultim prag. dar tot ca intr-o intersectie aglomerata ma simt, blocata de mult prea multa vreme. nu ma intelege gresit. privesc in urma si inteleg, sunt recunoscatoare. e totul perfect acum, e un moment pe care nu l-as da pentru nimic in lume si nu l-as schimba cu nimeni. inteleg asta, stiu asta. doar ca, uite, din cand in cand, obosesc. sunt zile in care ma intreb daca voi reusi vreodata. si nu e vorba de munca, in caz ca la asta te gandeai. nu. e ceva ce are legatura cu mine si numai cu mine. mi se pare ca nici nu am timp pentru acest cel mai important lucru. ca nu e bine sa ii acord prea mult timp, ca tocmai atunci progresul inceteaza. vezi? iar eu obosesc. le scriu si le citesc si par sa nu aiba sens. si nu vad, crede-ma, o cale de iesire, o scurtatura. e un nimic, mi-ai spune. iar eu ti-as spune atunci ca nu e un nimic. poate in relatie cu alte probleme. dar pentru mine ramane acel ultim prag de trecut. si parca ma apropii. si-n acelasi timp pare ca nimic nu s-a schimbat. ce gluma. iti scriu azi, ma dezvalui azi, cand ploua atat de mult afara, cand oricum mai toti oamenii sunt tristi, ursuzi, posomorati, cand ne supara ambulantele care trec, fosnetul cauciucurilor pe asfalt (mie imi place, recunosc), ploaia marunta, norii grei (ii ador). vezi? le iubesc, pe toate, pe rand, din inima. dar asta nu-mi inlocuieste oboseala, frica. nu mereu. am zilele mele in care as putea ridica muntii. si stiu, stiu prea bine, ca acesta e singurul drum pe care trebuie si pot, de fapt, sa merg. si nu e usor. ma intreb doar daca nu cumva e imposibil.

pe rand

asteapta-te la miracole -

mi-a spus cineva in ziua in care

n-am cerut niciun sfat

si-am asteptat fara sa mai fac vreun pas

in timp ce ma transformam, pe rand,

in toate personajele din istorie care nu au facut nimic

ori sa astepti pana cand vei cunoaste totul

inseamna sa nu mai faci nimic

s-a facut mai intai dimineata

o dimineata tarzie in care am uitat tot,

dar stiu ca au trecut atunci multe anotimpuri

ma asteptam, in orice caz, la un miracol.

au schimbat strazile, au inlocuit trotuarele, au daramat stalpii,

au luat bulina rosie, au pus un nume de firma,

cladirea e inca in picioare

au rascolit totul - uneori parca trece un razboi invizibil peste noi

alteori purtam pelerine ca sa nu ne mai vada nimeni

reci, pe dinauntru, cafele infinite, mari, generoase

medium or large

cert este ca atunci, ca si acum,

a fost ziua in care n-am avut curaj.

asteapta-te la miracole ar putea fi un titlu de film

in care miracolele sunt medium sau large.

inspira sunetele, inspira secundele

universitate, 27 septembrie 2014, bucuresti

Sunt multi pasi pe care ii fac, intr-o directie pe care o simt, iar toate ideile, toate banuielile, toate presupunerile si gandurile fugitive duc la aceeasi concluzie. Schimbarile care se produc zi de zi si clipa de clipa duc la o schimbare mai mare, inevitabila, la un rezultat insa in continua transformare. Imi dau ultimii bani pe carti si mi se pare cel mai firesc lucru din lume. Descriu si simt nevoia sa scriu despre un prezent in stare de conflict si stiu ca nu poti ignora un razboi care se desfasoara la granite. Asa cum nu poti ignora o stare de conflict interna. Si ma privesc in oglinda, ma iau la intrebari si stiu, stiu prea bine, cu ce imi sunt datoare, dar si ce merit. Si mai stiu ca mintea asta, desi acum inca adormita, inca nu suficient de alerta, in ciuda unei ciocolate pe care am mancat-o in timp ce savuram o cafea neagra, stie, cunoaste mai multe, intelege mai bine. Nu inchid acum ochii, nu merg la somn, am de terminat un text. Ma gandeam ca aseara am reintalnit intamplator, pe strada, un om care mi-a oferit o semi-imbratisare, m-am gandit apoi ca e un om bun, mereu vad mai intai binele in oameni, dupa care, descoperind si altceva, plec. Sunt mici calatorii spre noi plimbarile nocturne, nu ne trebuie intotdeauna o alta tara ca sa descoperim ceva ce n-am indraznit sa ne spunem.

cum miroase toamna

iti scriu ca sa intelegi. ca sa vezi, daca vrei sa vii vreodata prin bucuresti sau daca locuiesti deja aici, ca toamna poate fi unul dintre cele mai fermecatoare anotimpuri. fiindca aici toamna, chiar daca se dezvaluie mai greu, stie sa te farmece pentru totdeauna. poate sa te si supere, teribil, daca nu intelegi ca trebuie sa iubesti ploaia. ma gandesc ca multe nu s-au schimbat. nu ne indepartam cu mult de locurile care ne-au devenit, de-a lungul timpului, dragi. daca avem noroc, pastram in vietile noastre si oameni pe care ii stim de multa vreme. poate ca norocul asta e, sa cresti alaturi de oameni dragi. sa iti stii anotimpurile pe de rost, sa te poti bucura de chipurile blande si de zambetele sincere pe care le-ai intalnit si toamna trecuta. sa mananci o supa crema cu unul dintre cei mai buni prieteni. sa teseti, impreuna, planuri si vise noi. si, odata cu nota, sa stiti amandoi ca o sa fie bine.

un fel de credit

Imi sunt datoare, pana la varsta asta, cu cateva lucruri esentiale:

- o iertare pe care nu mi-am acordat-o in totalitate
- o iubire pe care nu am stiut sa mi-o ofer inca din adolescenta
- un rasfat pe care il invat abia acum, zi de zi
- o incredere mai mare
- niste riscuri pe care nu mi le-am asumat
- o schimbare pe care am tot amanat-o
- un timp pe care l-am oferit altora in loc sa mi-l ofer mie
- uitare
- convingerea ca pot fi altcineva in alta parte
- increderea ca voi reusi
- iubirea fata de mine pentru a intelege si primi iubirea din alta parte
- educarea in aceasta directie de descoperire a sinelui
- proiectele abandonate fara un motiv
- un timp pe care sa nu-l mai impart, o vreme, cu nimeni

Listele

listele sunt bune. stiu ce am de facut, e mult de munca. dar incerc sa nu ma gandesc la ce va fi, doar la ceea ce este acum. sa fac acum sa fie bine. azi am primit o veste mai putin buna. e prima oara, in cei trei ani de cand m-am mutat in casa noua, pe care am cumparat-o, cand imi dau seama ca vreau sa o vand. ca pot locui si in alta parte, ca nu ma leaga nimic de locul acela. ca amintirile le poti lua cu tine. ca in casa asta in trei ani am suferit de doua ori. ca, in rest, a fost bine, caldut, dar nu extraordinar. ca schimbarea e buna si ca o vreau, de asta mi-am dat seama azi cand ideea de a vinde casa peste fix doi ani a ajuns sa ma bucure. daca pot sa o iau de la capat in alta parte? da, pot. fiindca in alta parte uneori chiar e mai bine. si cand in jurul tau nu se schimba unele lucruri, e bine sa pleci tu. fiindca uneori locul schimba omul, si nu intotdeauna invers. nu stiu daca voi fi alt om in alta parte, dar stiu ca vreau sa-ncerc. am facut multe lucruri care au pornit de la un singur gand. acum vreau o casa mai veche, mai luminoasa, cu pereti mai inalti, pentru o biblioteca mare. imi pot gasi locul oriunde fiindca am inteles un adevar mare, acum cativa ani. as vrea sa-mi mai gasesc si curajul de... ei bine, iata ca pentru asta inca nu am curaj. rabdare. ca poate asa o sa trec si marea.

20 septembrie, Institutul Francez

wolf 25

wolf 25

un proiect care trebuia sa existe. un proiect care transmite un mesaj, care atrage atentia asupra unui context care trebuie schimbat. o lupta pe care fiecare trebuie sa o duca. dar nu prin violenta, ci prin tragerea unor semnale de alarma. stop shooting e un astfel de proiect, iar piesele vor fi un manifest in sine. le puteti vedea pe 20 septembrie la noaptea alba a creatorilor si designerilor de produs unde am avut bucuria sa fiu printre cei selectati in urma aplicatiilor trimise. ne vedem acolo.

trebuie sa te arunci in valtoarea lucrurilor

Fericirea e talentul de a nu complica lucrurile. Uneori iti trebuie curaj ca sa alegi calea simpla. Asta-i motivul pentru care foarte multi oameni traiesc vieti complicate si, implicit, nefericite. - Lia Bugnar


It is very difficult to describe the creative experience in such a way that it would cover all cases. One of the essentials is the variety with which one approaches any kind of artistic creation. It doesn’t start in any one particular way and it is not always easy to say what gets you going.


I’ve sometimes made the analogy with eating. Why do you eat? You’re hungry. You are sort of in the mood to eat, and if you are in the mood to eat, the food tastes better; you’re more interested in what you’re eating. The whole experience is more “creative.” It’s the hunger that stimulates you to eat. It’s the same thing in art; except that, in art, the hunger is the need for self-expression.

How does it come about that you feel hungry? You don’t know, you just feel hungry. The juices are working, and suddenly you are aware of the fact that you want a piece of bread and butter. It’s about the same in art. If you pass your life in creating works of art in one field or another, you recognize the “hunger” signs and you are quick to take advantage of them, if they’re accompanied by ideas. Sometimes, you have the hunger and you don’t have any ideas; there’s no bread in the house. It’s as simple as that.

Aaron Copland

cumnecum

nu prea avem cum sa functionam cu totii la fel. si e bine asa. e perfect asa. mai mult, ce functioneaza pentru mine s-ar putea sa nu functioneze pentru alta persoana si invers. si e perfect asa. am primit de dimineata raspunsuri fara sa pun intrebari, ca si cum un om care te cunoaste bine iti ghiceste gandurile si-ti scrie, si-ti raspunde.

ma bucur de aerul rece, aveam nevoie de toamna. multe afine, mult ceai verde. cam asa arata ultima luna, pierduta-n moliciunea canapelei si-n somn prelungit. dar nu stiu cat sunt eu. a fost pauza mea de la cine am crezut ca sunt. mi-a prins bine. tare bine.

acum vine frigul, e timpul sa reordonam planurile, sa facem rost de noi caiete, albe, curate. sa intelegem mai mult, sa facem mai mult, sa vrem mai mult, sa riscam mai mult. de scris nu ma desprind. e necesar, e bun, ma defineste. va avea si are si el rolul sau.

imi doresc sa-nvat lectiile pe care le-am trait nu doar o data. sa nu mai fie ca lectii de istorie, pe care le toceai si pe care le uitai. nu mi-a placut istoria. am redescoperit-o, mai tarziu, citind singura. istoria caderii lui ceausescu scrisa de un francez.

ma tem ca se duc de rapa multe lucruri in tara asta. le vad schimbandu-se in rau. continui sa fiu schimbarea pe care imi doresc sa o vad, vad mai mult binele decat raul, dar tot ma intreb de ce nu ne schimbam odata, de ce nu ne revenim, de ce nu intelegem de ce suntem cu adevarat aici.

drumul meu? inca il caut. imi place cum se rescrie. imi place jocul asta. imi plac zilele. asteapta-te la miracole, mi-a zis acelasi om recent. sa crezi, altfel spus, ca se intampla lucruri frumoase, ca sunt posibile. sa le vezi.

le vad. ma-ntreb ce-i si cu mine, in ce directie sa pornesc uneori. m-a molesit vara asta, m-a trezit prima adiere mai rece. vine toamna. dar cum prezentul e de baza, ramanem in prezent. un pic mai organizati si mai harnici.

talk about being grateful

s-au adunat multe in ultimele zile. griji legate de volumul de munca. nimic imposibil, dar nimicuri pe care, fiindca nu le-am organizat cum trebuie, le-am lasat sa ma apese. am invatat multe despre mine in ultima vreme si sper sa pot fi un om din ce in ce mai bun dupa ultimele lectii si concluzii. am uitat sa fiu recunoscatoare si-am uitat sa va spun ca ma simt un om norocos, din multe puncte de vedere. peste cateva zile plec in viena si pana si faptul ca n-am avut timp sa ma gandesc la asta m-a obosit. o sa fie un bagaj facut in ultimul moment, asa cum nu-mi place sa fac lucrurile, dar asa cum ajung, de multe ori, sa le fac.

am invatat sa fiu mai sincera cu mine, dar merit sa fiu certata. cred ca trebuie sa recunoastem fata de noi cand ne gresim (mi-am inceput ziua cu ciocolata, ca sa ma impac, nu de alta). m-am gandit zilele acestea la bunicul meu, de sfantul nicolae ar fi fost onomastica si m-am intristat gandindu-ma ca atata vreme, prinsa intre munca, atelier si altele, am reusit sa nu ma gandesc la el, asa cum uitam de multe ori sa ne gandim la cei care sunt inca alaturi de noi. m-am gandit la lucruri pe care va trebui sa le fac abia in ianuarie, entuziasmata si tematoare in acelasi timp. fiindca am facut un pariu cu mine si trebuie sa-l castig. fiindca o sa cer de la mine mai mult ca niciodata si fiindca trebuie sa-mi demonstrez ca pot. am vazut ca ma pot autodepasi, nu e indoiala. doar sa-mi amintiti, va rog, cand obosesc, ca singura directie e tot inainte.

si ma mai simt tare recunoscatoare datorita unor intamplari recente despre care n-am stiut cum sa scriu, cum sa povestesc, le-am trait si-atat si-am zambit si inca zambesc. grateful, in orice caz. :)

Pentru tine cum arata fericirea?

La mine, de multe ori, vine din muzica. E tot timpul in interior, dar muzica o lumineaza, nu stiu cum altfel sa explic. Pun alte lucruri acum pe primul plan, fara frica. Cineva spunea odata ca ratiunea trebuie sa primeze, dar cred ca ratiunea ne poate pacali usor daca uitam de etica si daca nu mai ascultam de vocea inimii care ne va spune intotdeauna ce e gresit sau bun. Ne inteapa, e usor. Ne inteapa cand gresim fata de noi, ne inteapa cand gresim fata de ceilalti.

Si fericirea mai vine de la oamenii din jurul meu. Iar cei mai apropiati sunt atat de minunati ca mereu ma mir cum de am avut norocul asta, sa-i am langa mine sau sa ma tina ei langa ei. Si parca ii iubesc din zi in zi si mai mult si toate regasirile noastre, toate intalnirile, momentele infinite pe care le petrecem impreuna sunt cele care ne formeaza viata impreuna cu cele mai frumoase amintiri.

Habar n-am cum ar trebui sa fie lucrurile sau daca ar trebui sa fie in vreun fel anume. Am invatat de la un om pe care il admir mult ca ordinea cea mai buna poate fi si cea mai dezorganizata, important e ca tu sa stii sa te adaptezi si sa nu ai niciun tipar fix in minte.

Stiu in mare ce vreau sa fac, ce trebuie sa continui sa fac, unde imi doresc sa duc unele proiecte. Nu intotdeauna se intampla asa de repede pe cat as vrea sau pe cat si-ar dori alti oameni. M-am intrebat de multe ori daca, in unele perioade, am facut tot ce imi statea in putere. Si am invatat ce e rabdarea atunci cand mi-am dat seama ca nimic facut intr-o goana bolnavicioasa nu are cum sa reziste in timp.

Nu vreau sa dau nimic la o parte pentru un vis pe care, mai tarziu, as ajunge sa-l vad ca motiv al unor sacrificii. Vad oameni care au sacrificat multe si care privesc in urma cu regret. Nu am niciun regret si ca tot ce s-a intamplat pana acum, cu bune si rele, a fost menit sa se intample. Si mai cred in convingerile astea pe care, de multa vreme, nu le mai poate zdruncina nimeni.

Whatever works, ar spune Woody Allen, iar pentru mine astea functioneaza cel mai bine si fara sa cred in bine, fara sa cred ca orice are o solutie si ca viata e asa cum o vedem noi, n-as ajunge nicaieri, n-as misca un deget si as renunta inainte de a incerca vreun lucru.

Asa ca fericirea mea se imparte intre oameni, iubirea de sine, proiectele personale si increderea pe care o am in fiecare noua zi. Pentru tine cum arata fericirea?

toxic

nu mai vreau sa fac astfel de concesii sau, pe cat posibil, sa le reduc numarul. sa nu mai am parte de mici lovituri doar fiindca, uneori, ne aflam in situatii in care suntem atat de diferiti si refuzam sa ne acceptam diferentele. n-ar trebui sa ne pese, ar trebui sa fim intelegatori. insa uneori pana si privirile dor, dor a ingustimea mintii, a neintelegere, a refuz de a privi dincolo de propria persoana. si alteori sunt priviri care vad prin tine, dincolo de tine si cred ca au inteles totul si ca eticheta pe care au lipit-o de tine va ramane aceeasi pana la sfarsitul vietii.

n-as suporta sa nu ma schimb. sa mai treaca inca un an si eu sa fiu aceeasi. cu acelasi numar de carti citite. cu nimic nou in viata mea. cu niciun loc nou in care sa merg. cu nicio noua descoperire despre mine. fara oameni noi. fara lectii nou invatate. fara sa stiu ca am mai crescut, ca am mai multa incredere in ce pot face si ca am facut mai mult. iar asta e contrariul a ceea ce am fost candva, nu stiu cum lasam zilele sa treaca pe langa mine.

simt ca iubesc enorm acum si poate ca nu e zi sa nu ma simt indragostita. si, daca pot, de ce sa nu ocolesc o situatie care nu va face decat sa ma raneasca? de ce sa stai in calea adversitatilor atunci cand te poti feri? nu asta te face mai puternic, nu sa sorbi otrava pe care altii nu se vor sfii sa ti-o toarne in pahare.

si ii iubesc pe ei, pe oamenii care mi-au aratat ca se poate sa nu dezamagesti si sper ca nici eu nu o sa-i dezamagesc vreodata, o sa am grija.

nu mi-as fi imaginat niciodata ca poti sa te schimbi atat de mult si ca iubirea se poate simti si asa, ca poti sa devii atat de familiar cu niste oameni incat sa simti ca ei fac practic parte din familie, sa iti incante diminetile si sa aveti sute si sute de amintiri impreuna.

e frumoasa viata asta si e bogata prin oamenii bogati sufleteste, nu altfel. nu mai vreau rani si nu mai vreau dezamagiri. si stiu ca vor mai veni, eu stiu ca iert acum mai usor, repede, ma iert pe mine, imi fac noi promisiuni. doar ca nimeni nu vrea sa fie ranit, iar eu ma simt uneori teribil de obosita pentru a trece din nou printr-un astfel de proces de curatare si curatire.

the glow

Fericirea vine din interior, iar asta o sa se vada intotdeauna la exterior. Numai ca pentru a fi fericiti in interior trebuie sa armonizam totul, trebuie sa depunem eforturi in viata reala, sa lucram intens si sa ne depasim limitele. Si avem de lucru si cu sufletul: sa iertam mai mult, sa ne iertam si pe noi si sa ne suparam mai putin, sa iubim, sa iubim neconditionat, sa spunem zambind "Buna dimineata!" si sa facem curat in casa, in viata, in mintea noastra.

Aceasta e o saptamana grea, nu e una usoara. Nu foarte complicata, dar plina si un picut mai grea decat de obicei. Si fara orele de somn pe care mi le-as fi dorit. Si cu un weekend care se anunta plin de munca. Si as vrea mult, tare mult, sa nu mai uit nimic din ce am scris mai sus, sa zambesc mai des, cum imi tot spune unul dintre cei mai dragi prieteni.

Si fiindca tot veni vorba de cei mai dragi, azi este ziua de nastere a prietenei mele dragi de la care am invatat cum se construieste o prietenie de-a lungul timpului, cum se consolideaza si cum sa fiu un om mai bun.

Se spune ca, mai devreme sau mai tarziu, ajungem sa fim cei cinci sau sase oameni cu care ne petrecem cel mai mult timpul. Mai am de completat acest cerc, mai am de invatat, de crescut. Dar pana acum, ce oameni minunati am langa mine si cat m-as bucura sa devin mai mult ca ei, ramanand in acelasi timp tot eu. Frumos mod de a te transforma ca om, nu-i asa? Iata de ce o curatenie periodica in vietile noastre e necesara.

La multi ani, draga mea D.! Sa ai tot ce iti doresti in lumea asta, sa traiesti povesti uimitoare care sa iti aduca astfel cele mai frumoasa amintiri!

a long time

Vosgesparis: X X X BERLIN | Black Fashion Multi-Label store

                                                                          Lily Kamper

N-o sa mai vorbesc astazi despre ritmul lucrurilor, ci doar despre liniste. Parerile sunt impartite cand vine vorba de ce ar trebui sa faci. Tu crezi una, altii cred alta. Inclin sa cred ca oamenii cu experienta mai multa stiu mai bine. Dar inca nu sunt pregatita sa renunt la tot, sa renunt la zece lucruri ca sa imi ramana unul singur pe care sa-l pot face cel mai bine. Nu e un parcurs firesc sa incerci sa faci in continuare ceea ce iti place? Si simt ca cel mai mult atarna in balanta tot WOLF 25. Momentan, cat pot, atat ii ofer. Si lucrurile bune vor aparea, progresul se va face simtit dupa ce vom parcurge inca o etapa pentru care am muncit cum am stiut noi, cat am putut. Stiu prea bine ca investitiile facute au fost facute cu un risc si tot ce facem are un risc. Dar sanatosi sa fim si sa lucram atat cat ne tin puterile, nu-i asa? Si sa ne bucuram de ce facem si sa depunem eforturi sincere si sa avem grija ca lucrurile sa se desfasoare cinstit fata de noi.

Poate mi-au scapat din vedere unele lucruri, dar ma regrupez. De azi ma gasiti si pe Metropotam unde o sa va povestesc nu doar despre ce-am mai gatit, ci si de ce imi place mie Bucurestiul atat de mult. Iar asta e unul dintre lucrurile la care nu ai cum sa spui nu atunci cand esti intrebat. Eu n-am vrut, nu stiu altii cum ar fi facut.

Sa nu mai visezi si sa treci la actiune e un lucru mare. Adica visezi mai putin si muncesti mai mult. Si rezultatele muncii nu te lasa sa mai visezi foarte mult cu ochii deschisi. Te concentrezi pur si simplu pe munca si rezultatele concrete te duc mai aproape de ceea ce candva doar iti imaginai. Dar nu e o nebunie? Sa ajungi intr-un loc si sa zici ca tot nu e totul suficient de concret? Pe urma, sa fii si mai aproape de ceva, sa mai faci un pas si sa stii ca mai urmeaza inca zece. Si tot asa. Tot mai departe? Asa e parcursul asta? Asa se simt toti cei care isi croiesc un drum prin necunoscut? Un drum pe care nu l-a scris nimeni dinainte pentru ei si pe care nu-l dicteaza nimeni de clipa?

Eu habar n-am, dar suficientul din prezent nu e niciodata suficient si sper ca asta sa fie un stimulent suficient de bun pentru viitor. Sa fie printre motivele care ma vor face intotdeauna sa merg si mai departe si sa vreau si mai mult.

Si exista si linistea, fiindca am spus ca despre ea o sa va scriu. Cand dispare, ma lupt pentru ea. In zilele mai grele, continui sa-mi amintesc ca trec peste inca un hop. Si rabdarea, nesfarsita rabdare. Rabdarea pretioasa care ne va rasplati in cele din urma.

raspunsuri

O sa repostez aici fiindca mi-am gasit partial unele raspunsuri, cred ca cele pe care le cautam in acest moment:

---

12
inShare

One law of human nature is to want more–more horsepower, more serenity, more intimacy, more money, more power, more life.  But getting more is often an uncomfortable business.  To reach the juiciest apples, we have to climb high, reach out, and risk falling off the ladder.  Such risk taking tends to be uncomfortable–physically, financially, socially, especially emotionally.  We spend a lot of time feeling awkward, inept, out of our element.  Terror and exhilaration dance a reckless tango on our nerves.

Reaching for more takes learning, and learning makes us feel like children again, with all the excitement, wonder, and fear that spiced our earliest years.  And it’s not what we’re learning, it’s where we’re starting from and how far we’re trying to reach that make the difference.  Learning is relative.  The experience of a paraplegic rediscovering the complexities of walking is as intense as that of a teenager learning to drive, a downhill skier learning to snowboard the half-pipe, a manicurist learning to run their own shop.  What is routine for one is unimaginable success for another.

In learning, we all start from adversity.  We don’t make enough money, can’t stand our job, don’t know enough, can’t climb the mountain.  Adversity may creep into our awareness as dissatisfaction, a natural manifestation of personal growth, or it may be forced on us by accident or catastrophic illness.  Whatever the case, we desire intensely to move from adversity to triumph.  And in moving, we encounter new ideas, learn new skills, acquire new beliefs, adopt new attitudes.  We face down adversity and stretch ourselves toward success.  We improve.

To improve, we must weigh the desired end against the pain of getting there.  No risk, no gain.  If we opt for comfort and ease, we forgo the rewards of accomplishment.  But if we take to heart what professional athletes are taught and “do something every day that scares you a little,” we stretch our boundaries and move into new territory.  We gain in self-confidence, which makes it easier to push back the limits and tackle bigger challenges.  We convert nervous energy–the jitters–into kinetic energy.  We become unstoppable.

Do you have a story about how you took a risk or faced adversity in order to grow?  If so, I’d love for you to share it in the comment forum below.  You never know who you’ll inspire...

Sursa: http://businessnetworking.com/adversity-risk-taking/


+

sa nu te lasi dominat sau stapanit. Sa ai taria sa te tragi inapoi si sa nu renunti la profunzime: fie ca este vorba de oameni, de sentimente, cifre, comportament, de strategie sau masurarea rezultatelor. Daca ramai sincer si profund, nu pierzi niciodata.

- See more at: http://www.femei-in-afaceri.ro/ro/interviuri/interviu-cu-aliz-kosza-business-strategist/#sthash.I50V4JVN.dpuf

 
"Sa nu te lasi dominat sau stapanit. Sa ai taria sa te tragi inapoi si sa nu renunti la profunzime: fie ca este vorba de oameni, de sentimente, cifre, comportament, de strategie sau masurarea rezultatelor. Daca ramai sincer si profund, nu piezi niciodata". (Alis Kosza, articol complet)

+

View yourself as a success, no matter what is happening.

Know your personal weaknesses and deal with them.

Address the influence of fear and anxiety.

Stay immersed in the details of your work.

Have a supportive family.

Participate in a supportive team atmosphere.

Identify with interests outside your work.

Develop core values.

Learn how to be centered.


( Deepak Chopra )

sa nu te lasi dominat sau stapanit. Sa ai taria sa te tragi inapoi si sa nu renunti la profunzime: fie ca este vorba de oameni, de sentimente, cifre, comportament, de strategie sau masurarea rezultatelor. Daca ramai sincer si profund, nu pierzi niciodata.

- See more at: http://www.femei-in-afaceri.ro/ro/interviuri/interviu-cu-aliz-kosza-business-strategist/#sthash.I50V4JVN.dpuf

avem timp si n-avem

paler spunea ca avem timp. eu cred ca nu avem. nu pentru ca nu ar exista suficient, ci pentru ca il aruncam pe fereastra. credem ca avem un timp infinit pentru iubire, asa ca amanam totul si alegem sa iubim un pic mai tarziu. n-avem timp sa ne mai platim nici facturile, asa ca le platim la gramada, o data la trei luni. ne traim zilele cu senzatia ca totul poate fi lasat pe a doua zi. dar nu avem timp.

iar momentul prezent, atat de plin, il jertfim unor ganduri care nu duc nicaieri. si in astfel de momente nu mai avem timp pentru nimic. privim catre un trecut pe care poate il regretam sau pe care inca incercam sa-l intelegem. ne copleseste un viitor despre care, in realitate, nu se poate sa avem habar. suntem prinsi intre doua momente care nu mai sunt nicidecum ale noastre.

dar avem timp. aseara am privit, de departe, un om pe care il admir mult. o ea care se lasa in bratele unui el, traindu-si povestea de iubire in prezent, de mai bine de zece ani. si mi-am amintit din nou, tot aseara, fiind alaturi de oameni minunati, ce miracol imens e clipa de fata.

lupt sa-mi fac timp. sa eliberez prezentul de tot ceea ce nu ar trebui sa se afle aici. de intamplari, de oameni, de conflicte inutile, de situatii tensionate. o gradina pe care o napadesc buruienile si crengile uscate, daca nu esti atent.


imi scriu ca trebuie sa ajung in anticariat. imi notez ca trebuie sa merg sa rezolv un lucru marunt. fiindca si eu, uneori, poate mult prea des in ultima vreme, uit sa-mi acord din prezent atat cat ar trebui. si asta e metoda mea de ancorare. imi amintesc, prin scris, ca avem timp si n-avem.

iar happy

m-am trezit cu sentimentul ca totul e bine. asta dupa ce ziua de ieri s-a incheiat cu un vin fiert intr-o companie de nota 10+. am trecut in revista niste oameni si niste concluzii. si concluzia finala a fost ca deciziile de pana acum sunt bune si corecte, ca oamenii pe care ii iubesc sunt putini si e bine asa, fiindca ii poti iubi mai mult si ai timp pentru ei si ca s-au schimbat atat de multe in bine incat asta te face sa vezi lucrurile mult mai clar. sau cel putin sa ai mai putina rabdare in unele contexte, spre binele tau. si mai stiu si ca am de lucru cu mine, dar ca acest context imi prieste.

sunt niste limite pe care nu le pot depasi. ma opresc inainte de a ajunge la epuizare. nu lucrez noaptea. mai ales ca trebuie sa mentii un echilibru intre munca (si aici ma refer doar la ce inseamna atelierul pentru mine) si viata personala.

dar da, weekend-urile s-au dus, din punctul asta de vedere. inseamna munca, dar serile sunt alaturi de familia numarul 2, formata din oameni extraordinari. si tare mi-as dori sa-i am langa mine si peste zece ani. lucrurile sunt cum trebuie sa fie. si-mi promit (nu pentru prima data, recunosc) sa nu mai cer ce nu mi se cuvine.

thoughts in the afternoon