răni

am descoperit zilele trecute în mine o rană, o plagă deschisă, o gaură care nu s-a închis, ceva ce sângerează intern. de fapt, o hemoragie internă pe care m-am prefăcut că nu o simt. numai că răul, când începe să se manifeste, îşi arată toţi colţii deodată şi te culcă la pământ.

iar eu, cu această rană, nu mai pot să trăiesc. mă arunc spre necunoscut fiindcă deşi nu ştiu dacă în braţele necunoscutului îmi va bine, acum mi-e rău. acum, acum când vă scriu, mi-e bine, dar mi-a fost rău. şi ştiu, fiindcă trecutul m-a învăţat, că răul poate să muşte adânc, poate să frângă, poate să distorsioneze realitatea destul de mult. nu mai stau să fac ordine, fiindcă am o frică în mine de care nu pot scăpa decât înlocuind-o cu o mare nebunie.

şi-n nebunia asta vreau să mă scald, pas după pas, ca-n cea mai răcoritoare mare în care am intrat vreodată. nu e om care să plutească pe nori zi de zi, dar nici om care să aibă deasupra lui constant nori de ploaie nu vreau să devin.

niciodată, dar niciodată, să nu uitaţi cine sunteţi şi ce puteţi să faceţi. şi dacă nu mai ştiţi, mergeţi să descoperiţi.

        pleasure                                 -              flow                  -                        meaning

steppenwolf

Sunt prea puţini oameni în lume care să nu te învinovăţească, într-un fel sau altul, pentru că, de la un moment dat, nu le-ai mai oferit ceea ce îşi doreau sau ceea ce îşi imaginau că le-ai putea oferi. Sunt prea puţini oameni acolo care să nu se gândească la ceilalţi decât ca la nişte piese care le-ar completa perfect existenţa. Şi nu ai cum să nu te simţi nedreptăţit când ştii că şi ţie ţi "s-a luat", la un moment dat, ceea ce îţi plăcea să primeşti, dar nu ai cerut nimic înapoi ştiind că nu ai de ce să încerci să te opui unei stări de fapt care are o cu totul altă traiectorie. Şi dacă tu nu te-ai simţit nedreptăţit atunci, de ce să îi laşi pe alţii să te învinovăţească acum?

Poate că mai târziu, la treizeci, la patruzeci, la şaizeci de ani o să apară o înţelepciune pe care acum nu o am. Poate că abia atunci o să înţeleg multe decizii greşite pe care le iau acum ghidându-mă după un singur principiu: niciun compromis cu mine. Ceea ce e straniu e că, deşi nefericirea multora vine tocmai din minciunile pe care şi le spun singuri, nu se vor sfii să te arate cu degetul când o să iei o deciziei care nu o să corespundă aşteptărilor generale: "Puteai să mai laşi de la tine".

Normal că o să ţi se facă frică să mai spui cuiva despre cine eşti tu cu adevărat când simţi că ai de luptat cu o lume întreagă. Noroc că ştii că lupta se duce, în realitate, numai cu tine. Dar nu e una uşoară şi durează de câţiva ani. Cu siguranţă însă, niciuna dintre marile victorii n-a fost obţinută după doar două săptămâni de asediu.

Ştii că ai mai învăţat ceva când nu mai aluneci şi mai mult la primul pas greşit. Când reuşeşti să mai rămâi doar puţin pe marginea drumului şi porneşti din nou, fără să mai crezi că o mie de eforturi din trecut s-au prăbuşit. Sau, cel puţin, aceasta este minciuna pe care prefer să mi-o servesc astăzi, la cafea. Poate că ajută, poate că nu. Mai ales că, mai sus, am amintit de minciunile pe care ni le spunem singuri. Dar acesta nu e un compromis. E un pansament. Fiindcă, în mod cert, dacă nu mi-aş spune-o, aş continua în direcţia greşită. Iar peste o săptămână, poate în aceeaşi zi, mi-aş spune acelaşi lucru. Cu diferenţa că atunci ar fi o minciună sfruntată.

And now, let me show you how I do that trick. Fiindcă de cele mai multe ori acest dezechilibru e produs sau amplificat de oameni, echilibrul mi-l recapăt fără ei. Şi cred că asta spune multe despre un om care, deşi cât se poate de sociabil, va rămâne mereu un lup de stepă.

for fear

printre toate sentimentele pe care le are un om intr-o viata, teama e unul care il insoteste aproape in permanenta. pe mine mai pune uneori stapanire frica aia care te imobilizeaza, care ar putea sa te opreasca de tot daca ai lasa-o, care ar putea sa puna capat fiecarui inceput nou din viata ta. si e o frica sub forma unei intrebari. ce fac eu aici? pot eu sa fac asta? si atata frica se aduna in aceasta intrebare incat iti amortesc bratele si ochii si-ai vrea sa te afunzi intr-o mare in care sa nu fii nevoit sa faci nimic.

de unde oboseala, de unde frica? din ceea ce apare dincolo de rutina. din momentele in care un univers pe care l-ai vrea stabil te zguduie putin de umeri. si-atunci obosesti subit si-ai vrea sa te stii in mijlocul unui glob mare si alb, la randul lui aflat intr-un spatiu infinit si gol. linistea infinita a certitudinii ca esti singur si ca nimic nu te poate atinge.

un univers perfect in care nu ai cum sa te retragi. si totusi, nu e universul pe care il avem cu totii inauntru si in care fugim cand vrem sa nu ne atinga nimic din exterior, sa nu auzim ganduri, sa nu induram priviri, sa nu fim nevoiti sa oferim raspunsuri?

de unde vine frica? din teama de a fi dezamagit si din teama de a dezamagi, din experientele lungi care intr-un final n-au dus nicaieri desi ne repetam ca tot ce ni se intampla ne formeaza, ne formeaza. parca traiesti in mijlocul cetii si pierzi sensul lucrurilor.

si uneori te temi si sa mai vorbesti, alteori obosesti pur si simplu si nu vrei sa mai vorbesti. noroc ca toate astea trec chiar daca revin atunci cand toate cele de mai sus se reiau intr-o logica numai de ele stiuta.

fii singur

sunt multe lucruri care te pot dezamagi in viata. si sunt multi oameni care te pot tine pe loc. si poate cel mai dureros e sa vezi ca exact oamenii pe care ai vrea sa te poti baza oricand nu vor intelege sprijinul de care ai nevoie. nu vreau sa cunosc dezamagire mai mare, inca nu stiu cum sa o gestionez pe aceasta. dar cred ca e adevarat ca astfel de lucruri se intampla ca sa devenim mai puternici. fiindca, pe de alta parte, exista si oameni care vor rezona cu tine, oameni care iti vor intinde o mana de ajutor, oameni care vad in tine ceea ce tu azi vezi numai pe jumatate. si am incredere ca din afara lucrurile se vad intotdeauna mai bine.

invata sa fii singur si sa fii sigur de ceea ce vrei sa faci si unde vrei sa ajungi. fiindca atunci vei pune mai putine intrebari, vei cere mai putin altora si vei face pasi ascultand numai de tine si de inima ta. nimeni, niciodata, nu o sa simta durerea in locul tau si nu o sa verse nimeni lacrimi in locul tau.

am plecat. am plecat dintr-un loc care a incetat sa-mi fie refugiu. si sunt atat de departe, din ce in ce mai departe. de dincolo nu se vede aceasta legatura rupta, aceasta distanta pe care o mentin prin faptul ca nu ma mai intorc. e modul meu de a fugi de o situatie care ma raneste. fiindca uneori nu tine de tine si nici macar nu are legatura cu tine.uneori oamenii te vor rani fiindca au problemele lor, iar tu vei fi doar o victima intamplatoare. si nu vreau. asa ca ma tin deoparte. un egoism pe care mi-l asum fiindca durerea care vine odata cu el imi justifica si decizia.

stiu cum problemele lor pot sa ma afunde, sa ma prinda intr-un cerc in care ei se afla deja fara sa inteleaga ca  exista solutii. nu suntem legati de nimeni. traiti-va viata cum vreti, plecati cat mai departe daca e nevoie, faceti ceea ce simtiti. fiindca daca nu va ascultati inima, peste ani, o sa ajungeti sa fiti plini de regrete. nu veti mai vedea solutii, ci probleme. si-o sa vreti sa-i tineti si voi pe altii pe loc asa cum vi s-a intamplat si voua. nu sunteti legati de nimeni. traiti-va viata.

dacă nu întreb, înseamnă că nu vreau să ştiu

în ultimele două săptămâni cred că m-am dezamăgit de vreo zece ori. şi-n astfel de situaţii ştii că eşti cumplit de singur fiindcă n-ai cui să explici fără să fii judecat. aşa că te mai laşi puţin să aluneci în direcţia greşită, te lupţi cu tine sperând că o să revii, că o să ieşi la liman. fiindcă tot ce trebuie să faci e să nu uiţi că trebuie să te menţii deasupra liniei de plutire.

suntem toţi centrul universului nostru. şi mulţi oameni au atâta nevoie de alţii, de energia lor, au nevoie să fie ascultaţi. doar că li se-nchid urechile atunci când ai vrea să le spui că singur parcă ai obosit să mai încerci. că-i greu, că nu ştii de unde să mai storci un strop de voinţă.

nu va mai fi timp pentru ei, dar o să ţi se promită că vor fi acolo. dar nu va fi aşa. fiindcă trebuie să ne rezolvăm singuri problemele reale. pe cele pe care ni le imaginăm le putem dezbate la nesfârşit fiindcă oricum nu putem găsi soluţii atunci când în realitate nici nu ni le dorim.

aşa că ştiu asta şi nici nu încerc să cer vreun fel de ajutor. ce să ceri altcuiva? voinţă? să aibă alţii voinţă în locul tău? să se dezmeticească? să se schimbe ei pentru tine? sunt cât se poate de conştientă că sunt responsabilă pentru viaţa mea aşa că nu văd de ce aş încerca să mă agăţ de alţi oameni. n-aş face decât să mă transform într-un fel de vampir energetic.

îmi ajunge blogul ăsta unde am ştiut mereu să fiu sinceră cu mine. să văd totul scris. fiindcă atunci când înăuntru e haos, trebuie să faci ordine afară.

te aud

aş vrea ca scrisul, da, scrisul să fie cel care îmi spune, măcar o dată, că o să fie bine. să-mi scrie, literă cu literă, că lucrurile pe care nu le pot controla nu-mi vor face rău. să-mi spună că am putere, că ăsta nici măcar nu e un hop, că e o reuşită, să mă mintă scrisul, cu diacritice cu tot.

te aud
aud cum loveşti
dangăte mici
în spatele a tot ceea ce sunt
cât să răsune înnăbuşit
începutul lumii
un urlet mut
te aud
în sfârşit
sfârşitul

a pressure I cannot handle

©verdeursuz

it's never good when I run out of words.

spune-i răului tot răul

e cerul pe care l-am privit în ultimii doi ani de zile şi de la care îmi iau acum la revedere. spune-i răului tot răul şi mărturiseşte-ţi ţie însuţi toate păcatele. nu te încrede în nimeni atunci când nici de tine nu mai eşti sigur şi nu uita că singurul om care te poate salva din cel mai negru hău nu e om.

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

(Arghezi, Psalm VI)

aşa că vezi, nu ştiu cum este mai bine. de frică să nu te mânii şi să nu ne dai nouă ceea ce putem îndura. căci nici durerea asta măruntă de care-ar trebui să-mi fie ruşine să mă mai plâng, nici nesomnul şi nenopţile şi neviaţa din ultimii ani nu sunt dovezi pe care să le pot aduna în palme. e praf. e ceea ce a azi e cenuşă pe care nu o mai poţi aduna la loc nicicum. e tot ceea ce am lăsat să se descompună, să se descompună, să se descompună. nu mi-am găsit chemarea, dar uite-mă, nu plec nicăieri. lasă răul să dea năvală peste tot şi să iasă din toate colţurile şi din toate oasele. respir adânc în timp ce de sus ar trebui să se pogoare ca-n filme o iertare ca o ploaie rece de vară. şi-atunci aş inspira un "te iert" adânc, un "mă iert" care ar desprinde pielea necunoscută, haina strâmtă a unui străin. 

aşa de mult mă tem încât voi mulţumi pentru noaptea aceasta.

durerile dispar şi apar la orice vârstă

cu toată cafeaua şi ceaiurile şi cu tot vinul din lume, premoniţii, îmbolnăviri, subţieri, micşorări, pagini nesfârşite ale unor cărţi în care începi să-ţi cauţi sfârşitul şi apropierea de punctul ultim pe care l-ai simţit şi în trecut, dar de care ţi-a fost teamă. îl primeşti acum cu toată fiinţa ta. zbaterea neîntreruptă a unor aripi invizibile, undeva în plămâni. mici zgârieturi pe care ţi le lasă încercarea nereuşită de a păstra aparenţa cuiva care încă se potriveşte peisajului năucitor şi jalnic al unei vieţi mărunte de zi cu zi. simţi durerea care-ţi apasă adânc pieptul, simţi sfârşitul în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, dar mergi în fiecare zi pe acelaşi drum pentru că renunţarea la firul pe care-l ţii cu degete din ce în ce mai subţiri e singura legătură cu lumea asta. adevărul cel mai dureros este că ai vrea să pleci chiar acum, simţi că ai vrea să-ţi petreci luni întregi într-o deplină singurătate, fără prieteni, fără telefoane, fără alţi oameni faţă de care să trebuiască să te prefaci că te potriveşti. în realitatea mea, nu vorbesc. în realitatea mea, nu vă văd. în realitatea mea, nu mănânc. în realitatea mea, sunt cu totul altcineva. în realitatea mea, am spart lanţurile astea care mă ţin acum, aici, spre destinaţii înşelătoare în fiecare zi.



în realitatea mea, timpul se scurge altfel. în realitatea mea, supravieţuiesc. înaintez. nu pe drumul acesta pe care-l aplaudă străinii, ci în visul care mă secătuieşte zi de zi. înaintez în vis în propria mea realitate. mie nu-mi trebuie oameni, nu mi-au trebuit niciodată. mie nu-mi trebuie voci care să mă smulgă din vis. nu eu mă ţin pe loc, ci ei. aş vrea să fac puţin pauză, să apăs pe un buton şi să ne revedem peste mult timp, eu întoarsă din vis, cu  înfăţişarea propriei realităţi.

de-a valma

calc pe un teren nisipos. nemultumitului chiar i se ia darul. certitudinile se transforma in incertitudini. sfaturile se transforma in "chiar nu stiu ce sa-ti spun". te trezesti singur, pentru a mia oara. nu indraznesc sa mai cer, sa mai intreb, sa mai vreau. e un timp al meu, e o viata a mea pe care alti oameni au inceput in ultima vreme sa o mestece cu dinti de capcaun dupa bunul plac. iar eu ii las in timp ce mi se pare ca ma scufund din nou si ca imi dispar ultimele farame de speranta si energie.

as vrea sa existe un punct de sprijin exterior, dar stiu ca tot in mine va trebui sa gasesc raspunsul. trebuie sa ma eliberez. trebuie sa indraznesc sa renunt la anumite situatii, pentru a trai lucruri noi. si trebuie sa cer mai mult, pentru a primi mai mult.

ieri am terminat oficial programul de master. proiectele pentru vara aceasta par sa fie date la o parte tocmai de aceasta deznadejde care si-a aratat din plin coltii in ultimele trei zile. ma intreb ce merit si ce nu merit si nu stiu ce sa-mi raspund. pana la urma, nu tine totul doar de haos, ci de modul in care actionam noi. mi se pare ca cineva a urzit un plan ironic. sau poate e doar un mod indirect prin care viata imi arata ca a sosit vremea sa pornesc pe alte drumuri.

and all that nothing

mi s-au înecat toate corăbiile în drumul spre casă. simplu, una câte una, la fiecare pas. o etapă încheiată care mă secătuieşte cumva, mai ales pentru că nu am cu ce să umplu acel gol. în faţa mea, la un moment dat, o fetiţă de aproximativ 7 ani mânca o îngheţată şi vorbea la telefon. mi s-a părut un mic om mare. m-a izbit lipsa acelor diferenţe dintre un adult şi un copil. în afară de acel metru înălţime care nu exista, nimic nu părea să trădeze că acela era un copil. poate mi-am văzut tocmai interiorul, poate că doar mă prefac că sunt un om mare. în ziua în care s-au deschis zeci de drumuri noi, eu nu mai am puterea să merg mai departe.

oricât de mare ar fi tonul dramatic, nu pot să-mi neg această tristeţe, această ciudă împotriva lucrurilor care se petrec în cea mai nepotrivită manieră. I know nothing. poate ce am ajuns să detest cu adevărat este că a doua zi va trebui să zâmbesc şi să uit totul.

and then I closed my eyes and cried

am rugat un dumnezeu în care am încetat să cred. probabil că la un moment dat am făcut un lucru foarte rău pentru care voi plăti la nesfârşit sau până când o să înţeleg ce se întâmplă cu adevărat. am încredere însă, nu în ordinea prestabilită, ci în haosul care îmi va oferi o clipă de linişte. mă-ntreb unde mi-a dispărut curajul şi unde am dispărut eu cu totul şi de ce nu mai îndrăznesc nimic şi când am început să mă desprind atât de mult de realitate. aşa că fă să fie bine, oricine ai fi.

e un teren alunecos, viata asta

slippery slope, I'm falling alone.

237 de randuri scrise si sterse. cuvinte care au curs unele dupa altele, zeci si sute, vorbeai din inima, scriai din inima, dureros, dar peretii au urechi, ti-e frica, iese totul la iveala, acum ca esti aici. stii? simti? auzi? muzica de la miezul noptii imi hraneste fiinta, dar tu nu o auzi.

s-au dus principii intr-o clipa, imi las inima prada tuturor ranilor din lume. puteti sa o umpleti pentru ca e goala. puteti sa aruncati acolo toate sentimentele de care nu mai aveti nevoie, iubiri mototolite si sentimente second-hand, incap toate aici pentru ca nu-mi voi aminti nimic.

e infiorator sa stii ca nu mai poti avea incredere in nimeni si nici macar in tine cand crezi ca doar tu singur te poti salva, dar singur te ingropi. dati-mi voie sa fiu singura pe lumea asta macar o clipa. oamenii spun sa te temi de dumnezeu, dar tie ti se pare ca nu exista nimic. si nu exista nimic.

nu mai sterg. nu-mi pasa. e suficient sa simt durerea asta. la pachet, te rog. vezi, inca mai am puterea sa ma tin de glume. e mai bine asa, cand renunti la propria persoana. esti mai liber cand nu-ti mai pasa de ceilalti. e chiar bine. abia astept sa am inima facuta praf.

be careful what you wish for is bullshit. ia-o ca pe literatura postmoderna daca iti zgarie urechile.

some people are good at

tearing you apart.

but you? you should handle it. e luni şi-mi spun că-i marţi sau miercuri şi că joi voi fi deja în avion. n-ai cum să nu te gândeşti că ar mai fi lucruri de rezolvat aici în caz că ăsta e ultimul zbor. unii nu se gândesc niciodată. eu mă gândesc. şi-mi spun că nu fac planuri, dar planurile mele arată cam aşa: paris, viena, paris, copenhaga. şi sper să rămân acolo.

e ciudat cum nimeni nu înţelege de ce nu mai trăieşti aici de foarte mult timp şi de ce, în realitate, nu mai ţii la nimeni.

un etaj. nu-mi amintesc treptele, doar uşa. oricum, am simţit că dacă există dumnezeu, atunci trebuie să fie unul foarte ironic. pe urmă mi-am spus că nu ştiu nimic. şi-am renunţat.

ştiu că e un singur drum. şi e unul pe care cei mai mulţi îl judecă. dar ştiu că cei din jur nu ştiu ce e mai bine pentru tine. şi chiar dacă ştiu, nu contează. ai dreptul să faci toate greşelile din lume.

oricum, fir-ar.

despre zambetele care pot schimba lumea

nu lumea intreaga, ci doar lumea lui. sau a ei.

nu prea mai stiu cum functioneaza pentru ca nu am mai zambit de mult prea mult timp. dar astazi zambesc din nou si-mi vine sa plang de bucurie. zambesc din inima si chiar daca nu stiu ca totul va fi bine, cred asta. sunt bine acum. zambesc si nu ma gandesc la ziua de maine.

si mai stiu si unde ma aflu:
"Give up trying to avoid mistakes. – The only mistake that can truly hurt you is choosing to do nothing simply because you’re too scared to make a mistake."

Asa ca o sa incep sa fac multe greseli. O sa fac toate greselile de care am fugit pana acum. Si nu o sa ma mai tem si chiar daca o sa primesc raspunsuri pe care nu mi le doresc, o sa stiu ca am fost sincera cu mine cu adevarat si o sa zambesc in continuare. O sa vad lucrurile mai clar. Hai sa facem greseli. Incepem acum? :)

Mi-s dragi tare mult unii oameni. Si mi-e tare drag unul dintre ei pe care il admir, dar nu i-am spus asta niciodata. Si-o sa-i spun, ca sa stie. Si mintea mea, cu pitici marunti si tematori, se gandeste ca va interpreta gresit si va fugi. Sa fuga. Eu tot o sa il admir pentru ceea ce este, pentru inima lui, pentru modul in care isi traieste fiecare zi, pentru felul in care zambeste altor oameni, pentru cum isi bea cafeaua dimineata sau la pranz, nici macar nu stiu. Dar il admir cunoscandu-l doar pe jumatate, si iata, s-ar putea sa gresesc in privinta lui, dar nu-i nimic, doar am zis ca de azi facem greseli. Asa ca te admir pana la proba contrarie de care nu voi tine cont, alegand sa gresesc in continuare.

Ce sa fie, ce sa fie? Afara e innorat, iar eu zambesc asa cum nu stiam ca pot. Nu e nimic. Starea mea de bine vine din nimic. Ba nu, vine din suflet. Dintr-un adanc in care lucrurile inca se misca haotic, dar din care incepe sa iasa la iveala, putin cate putin, o ordine benefica pe care am crescut-o singura.

O sa ajung oriunde. Da, oriunde, nu intr-un loc anume. Si-o sa-mi fie bine, cu nebuniile mele, cu flori, cu suportul de umbrele, cu presse-papierul, cu ursii de plumb, cu usile de lemn, cu ferestrele mari, cu ceaiurile, cu peretii ascunsi de carti pana-n tavan.

E iubire? E iubire.
  

I have faith in the unknown

nebunia vine din muzică, din cărţi

aproape că am alergat până acasă. simţeam cum frigul îmi atingea oasele. coastele. acum le simt. pot să le număr. am urcat scările până la uşa apartamentului. am ajuns repede sus, din zi în zi e mai uşor şi din zi în zi e mai greu. am deschis uşa, cumva îmi place lumina neonului.

corpul nu m-a ascultat de data aceasta. hai, fir-ai tu să fii. ce, am întârziat zece minute! zece minute. febra a crescut cu fiecare secundă. şi frig, şi cald, în acelaşi timp. lacrimi, n-ai văzut niciodată atâtea lacrimi, e ciudat cum curg aşa de repede, ca la comandă.

pentru asta n-am soluţie. m-am uitat în oglindă cu furie. în seara asta am ajuns prea târziu. şi nu ştiu cine e fiinţa aia cu rimelul întins, cu eyelinerul scurs, dar îmi place. hai să mai încercăm o dată. câteva minute de febră. trebuie. altă soluţie nu ai. altă soluţie nu am. nebunia vine din muzică, din cărţi. la mine vine de la alţi oameni.

acum mi-e rău. degeaba. rău fără niciun rezultat.

nu sta! găseşte o soluţie! nu ai voie să stai locului. nu ai voie să te opreşti din acest drum. mai încearcă. du-te înapoi. câteva minute de febră. nu sta, de data asta o să facă aşa cum îi spui tu.

offtopic: în mai plec în paris. mult aşteptata pauză.

în ţara orbilor

ciocolata mi se topeşte pe limbă. e 7.52. m-am îmbrăcat, mi-am făcut ceaiul, am mâncat. sunt gata să plec. ştiu că mă voi întoarce acasă abia pe la 6. ceai verde. urmează trei ceşti de ceai de soc de-a lungul zilei. atât. drumul prin aceeaşi zăpadă nesfârşită la care se adaugă cea de azi-noapte. nu înţeleg nopţile în care ninge furios, urmate de dimineţi senine. mă întristează.

cio-co-la-tă. nu am răcit deloc iarna aceasta. am încercat, m-am îmbrăcat mereu atât cât să prind o răceală sănătoasă. nimic. nici sinuzita nu şi-a mai arătat colţii. 7.57. nelipsita pudră şi eyelinerul. şi gata, eşti alt om. gata să ieşi din casă în aşteptarea orei şase când te vei putea întoarce pe alte străzi.

dar ştii ce mult am de mers?

ştiu, dar îţi place.

aş putea să merg la nesfârşit pe alte străzi.

the same way you did last night

închid repede ochii şi încerc să uit, să şterg totul, dar cum de eşti pretutindeni? şi când am devenit eu omul obsesiilor? dac-ar şti. dac-ar şti ceilalţi, dac-ai şti tu. dar atâta nebunie e cel mai bine să o ţii doar pentru tine dacă vrei să mergi mai departe în lumea asta.

trebuie să te îmbraci ca şi cum eşti bine, trebuie să mănânci ca şi cum eşti bine, trebuie să zâmbeşti ca şi cum eşti bine, trebuie să cumperi cărţi ca şi cum eşti bine, trebuie să ai prieteni ca şi cum eşti bine. îmi lipsesc emoţiile alea, cât farmec pierdut.

şi pe urmă, când dispari, se miră toţi, cred că nici măcar un meteorit în plină intersecţie nu le-ar produce aceeaşi mirare. socotelile sunt însă încheiate, eu nu am cum să mai dispar.

a apărut o eroare la salvare.

cum mi-am zugravit peretii in verde

ieri:

de cand m-am mutat in casa noua am inceput sa imi zugravesc peretii in verde ursuz, zi de zi, putin cate putin. mi-a luat aproape doi ani sa imi dau seama astfel ca in camera mea totul devenise ursuz, ca draperiile atarnau morocanoase agatate de acelasi sistem improvizat si legat cu snur, ca pana si veioza cumparata candva cu mult drag sta acum intr-o parte si arde frecvent becurile pe care le tot inlocuiesc.

teancul de carti necitite sau incepute s-a marit. in colturi, lucrurile au inceput sa se adune in diferite gramezi sub diferite forme si culori. camera se transforma treptat intr-o vizuina, iar eu nu-mi dadeau seama. cumva a inceput sa-mi fie teama sa-i mai vad si in alte culori. dar am ajuns astazi intr-un punct in care aproape totul depinde de mine. poate ca mereu a fost asa, poate ca doar acum mi se ofera pe tava, dar am intins mainile cu incredere si am zambit.

a fost prima schimbare care nu m-a speriat. asa ca astazi m-am trezit din nou la 7, am mancat din prajiturile pregatite aseara, mi-am baut ceaiul, mi-am verificat e-mailurile si am plecat spre redactie zambind. e drept ca afara iarna inca se bucura de drepturi depline, dar nu mi-a mai pasat. poate ca in aceasta liniste voi reusi sa gasesc si drumul cel bun catre ceea ce imi doresc in acest moment.

azi:

ma bantuie fantome ale trecutului. incerc sa nu le aud, sa nu le ascult, dar mi se strange inima, ma supar, ma incrunt, imi vine sa plang de ciuda ca nu inteleg ce s-a intamplat si ca nu reusesc nicicum sa trag linie si sa pornesc mai departe. ma apasa lumea, cerul, blocurile, trecatorii, e o presiune imensa pe care o port pe umeri. ma sperii si nu inteleg cum de reusesc sa ies totusi din casa. as pleca in alta tara chiar acum daca as gasi in mine curajul. ma intreb de ce mi-e frica. poate totul se rezuma, pana la urma, la bani.

as vrea sa scap de sinceritate, dar ma bucur doar ca incep sa tin din ce in ce mai putin la oameni si sa observ, inca de pe acum, ca pot trece zile in sir, saptamani, luni, fara sa mai simt lipsa cuiva. asa ca ursuzul se face si mai ursuz in timp ce reuseste sa construiasca totusi niste relatii lineare cu alti oameni. nimic dramatic, dar nimic pasional.

asta e un punct de cotitura. da, totul e bine daca ma pui sa iti desenez o zi din viata mea, da, totul e frumos, uite ce oameni interesanti, uite ce proiecte frumoase, uite ca vine si primavara. dar nimic nu e bine daca vrei sa vezi cum inauntru e cineva care iti intoarce spatele in timp ce aceiasi ochi te privesc si iti povestesc despre cum lucrurile sunt acum linistite.

imi lipseste o parte din memorie. am trait saptamana aceasta doar pe jumatate. nu am timp, iar asta ma sufoca. nu reusesc sa ma organizez pentru ca nu ma pot desprinde de infinita nelamurire la care oricum nu voi gasi niciodata raspuns.

as vrea sa schimb niste locuri, dar nu stiu cu ce.