promisiuni

am descoperit anul acesta trupa "furniture". piesele lor sunt senzaţionale, din ele îmi extrag cu uşurinţă beţia dansului, plăcerea care-ţi inundă inima, secundă cu secundă. nu sunt multe piese care pot face asta, dar cele care reuşesc îţi rămân acolo, amintiri pe viaţă.

azi, de dimineaţă, în timp ce eram în cafeneaua în care mi-am scris cea de-a treia carte, m-a lovit un dor nebun de Ionesco, de Pessoa şi de Cărtărescu la un loc. ce lux, mi-am zis, să pot sta aici. sorb cu nesaţ fiecare fărâmă de timp în care pot sta acolo, cu manuscrisul în faţă. e o carte de non-ficţiune. mulţi o vor judeca. nu-mi pasă. aşa se pot naşte, mai departe, cărţile mele. aşa pot renaşte eu, din nou şi din nou.

cartea de ficţiune apare deja. o să apară. deja o simt, o aud cum îmi dă târcoale, dar e timidă, încă mult prea timidă. e adevărat, între unele cărţi trebuie şi să trăieşti un pic. dar cel mai mult, cred, între două cărţi, trebuie să citeşti şi să scrii. şi să asculţi muzica inimii, fragmentele acelea de fericire pură pe care apeşi "repeat", "repeat", "repeat".

nu-mi pot explica bucuria muzicii cum nu-mi pot explica fericirea scrisului. nu aşa cum am simţit toată vara aceasta cât am scris cartea. ştiu că unii numesc asta "starea de flux". şi ştiu că mi-a luat vreo zece ani să ajung să o simt. sau poate că tot ce am scris vreodată, de la primele propoziţii stângace m-a adus aici. recunoscătoare, cu lacrimi în ochi, fericită că scriu, atât de fericită că scriu.

e dificil să sondezi totuşi în tine, la orice vârstă. nu eşti niciodată acelaşi, întotdeauna descoperi un om nou. dar e un joc plăcut, un exerciţiu folositor. mai ales dacă-ţi place de omul pe care-l descoperi, din nou şi din nou, în tine. mai ales dacă ştii să-i dai mâna şi să vă împrieteniţi.

am văzut "pădurea spânzuraţilor" aseară, la teatrul naţional, un spectacol de radu afrim. mi se pare că între seara trecută şi dimineaţa acestei zile s-au scurs deja luni de zile. am fost sau n-am fost acolo? mi se pare că am fost ca prin vis. să fi fost glasurile acelor bătrâne care cântau dumnezeieşte? eu n-am ştiut, nu mă avertizase nimeni. am plâns din prima secundă în care una dintre ele a început să cânte. hei, ăsta da început de piesă. abia pe urmă mi s-au oprit lacrimile, trei pe un obraz, doar două din celălalt ochi. lacrimi mari, sincere, lacrimi care s-au înnodat rapid în barbă, lacrimi pe care nici nu m-am sinchisit să le şterg. ce dor mi-a fost de teatru. ce stranie senzaţie să nu te simţi totuşi acolo. probabil că e o magie care se pierde atunci când nu e exersată. sau poate nu erau astrele aliniate cu zodia (;)).

azi m-am abţinut de la a merge la cărtureştiul aflat la doar două minute de cafeneaua mea. îmi propun să mă trezesc de la 6, zi de zi, pentru a citi. am nevoie de o astfel de hrană, de o astfel de linişte, de o astfel de inspiraţie. liniştea primelor ore ale dimineţii, incomparabilă. mi-aş putea poate bea şi cafeaua, prima cafea a zilei, în timp ce o prepar pe cea de-a doua ca să o iau cu mine. mă gândesc des la locul acesta virtual. între cine sunt acum şi cine eram s-au scurs milenii. şi, totuşi, ceva, un sâmbure visător, un miez al omului care scrie şi care-l iubeşte incomensurabil pe Ionesco a rămas. şi uneori doar de asta ai nevoie.

mnar, galeria de artă europeană

azi am fost la mnar, la galeria de artă europeană. marile şcoli de artă europeană, prezentate în splendidele galerii din palatul regal. recomand! rodin, el greco, signac, monet şi mulţi alţii. el greco printre cei mai faini, rodin văzut şi-n paris, întotdeauna răpitor. a mers bebelina de-a ameţit. la un moment dat, spre final, pe la şcoala franceză, obosise aşa că se oprea, se aşeza în fund, apoi voia să se întinda cu totul. în schimb mâţâia dacă o luam în braţe căci îi trecea subit oboseala. fain, fain, fain. faină experienţă. ea a văzut într-un an şi o lună multe expoziţii şi multe muzee şi o să tot vadă. evident că nu o ducem special, dar am avut noroc de un bebeluş cuminte care cască ochii mari la picturile renascentiste şi pare că înţelege ce-i cu arta. aham. oricum, ceva-ceva experienţă de un fel sunt sigură că se adună în căpşorul ală mic şi fierbinte. cumpărat aurora liiceanu - prin perdea la două zile după ce mi-am zis să nu mai iau cărţi fiindcă: 1. nu mai am loc. 2: am foarte multe cărţi necitite. 3. mi-e infinit mai uşor cu e-book-urile fiindcă citesc cu ea în braţe când o adorm şi după ce o pun în pat lângă mine. 4. evident, n-a funcţionat.

mi-e dor să scriu recenzii, dar ştiu că practic n-am timp şi mi-ar fi greu să mă concentrez la aşa ceva. că mănâncă şi alea timp, câteva ore bune per carte. nu-mi place centrul Bucureştiului care îmi plăcea într-o vreme (strada benjamin franklin şi cea din spatele ateneului - e mult mai mişto iarna când nu e nimeni). acum au apărut tot felul de ciuperci care stau la soare şi ocupă trotuarul de parcă au dispărut toate terasele din Bucureşti. nu ştiu de ce mă deranjează atâta, mi se pare că unii ocupă loc la masă doar ca să pozeze în loc să se relaxeze şi să bea o bere cinstită la o terasă no name. nu, tre' să fie în buricul buricului, în mijlocul trotuarului, îmbrăcaţi de poză pentru instagram. nu mai pot, după 30 de ani, să mai rabd, ce să fac.

mâine dimineaţă purcedem la drum, avem planuri măreţe de plimbare, la dus conduc eu (prefer să conduc când e mai liber şi când e de plimbare). că pe urmă se instalează jungla în oraş şi ies maimuţele cu volanul în mâini. în rest, să conduci e mişto. ar fi şi mai mişto dacă ar fi doar trei maşini pe stradă, trotuare libere, parcări civilizate. mneah. şi să ştiţi că parcarea aia subterană de la unirea chiar stă goală. deci mai au dreptate şi ăştia când zic că oamenii chiar nu vor să parcheze şi să plătească. dar n-au dreptate când nu dau amenzi. câte amenzi aş da eu. of, of.

am recitit şi parcă sunt o poamă acră. să ştiţi că nu (prea) sunt. poate doar cu somnul fragmentat, poate de-asta. îmi pică ochii-n gură acum când vă scriu şi e de-abia zece.

abia aştept să dorm, să visez frumos şi să se facă mâine dimineaţă, să ies să iau ceva pentru micul dejun, să bem cafeaua fierbinte şi să ieşim la plimbare.

ahh, later edit. am stat şi-am recitit câteva postări mai vechi. mi-am analizat zilele astea viaţa. ce-am făcut, unde sunt, ce vreau să fac. îmi vine să citesc din ctc (haha, n-am mai ascultat de un milion de ani). şi sunt mulţumită. chiar sunt mulţumită. am trecut şi azi pe la humanitas kretzulescu. cele două cărţi ale mele erau acolo. le-am mângâiat cotoarele. nu sunt nebună, m-am bucurat un pic. apoi am plecat cu aurora liiceanu.

am uitat ce zi era azi

mi-am dat seama că e o idee foarte, foarte bună să scriu aici, să am un fel de jurnal al plimbărilor mele cu ea prin parc, pe străzi, să povestim câte şi mai câte. să-mi amintesc, să-i amintesc, să-i arăt, când o mai creşte, cum era şi ce făcea. azi, de exemplu, am fost în Tineretului. aici, iertat să-mi fie, dar altă floră şi faună decât în Carol. şi nu ştiu ce avea, dar a mers cu o mână ridicată tot drumul, ca un fel de "tot înainte, mami, tot înainte!" (ea fiind în cărucior), iar la întoarcere la fel, doar că mai schimba mâinile, probabil dreapta îi amorţise. ne-am plimbat, ea a mers şi pe picioarele ei, am urcat trepte, am admirat privelişti, dar cel mai mult ne-am ferit de biciclişti, de şanţuri (se schimbă bordurile în TOT parcul în condiţiile în care aleile sunt pline de gropi, crăpate şi denivelate - e o distracţie să plimbi bebele în căruţ). multă lume, copaci puţini. mulţumim, dar rămânem peste drum, în mult iubitul Carol pe care acum îl îndrăgesc de zece ori mai mult. acolo ne-am petrecut anul trecut primele dimineţi de primăvară, eu cu podcastul mame în urechi, ea dormind în cărucior. acum cu greu se mai doarme pe afară, doar să fie obosită-obosită. în rest, acasă, în linişte, la orele noastre fixe.
în rest, dimineaţă ne-am înseninat puţin garderoba şi ne-am pregătit de primăvară-vară. a fost duminică, dar cumva, cu tot parcul plin şi cu toate maşinile pe stradă, parcă s-a simţit un fel de marţi. tot dimineţile sunt preferatele mele.
am început să ascult din nou muzică. ştiu cum sună asta, dar am avut o perioadă lungă (de aproape un an) în care nu mai făceam asta, îmi ieşise din obişnuinţă. păcat, dar se întâmplă. şi acum o savurez şi mai mult, nu cred să mai am vreodată timp de scotocit-scormonit cu orele şi nici nu-mi mai doresc asta căci, deh, alte priorităţi şi alte bucurii, dar e tare plăcut să ştiu că e din nou colţişorul acesta, adesea nocturn şi muzical.
recitesc marguerite duras - amantul. nu-mi amintesc nimic, cred că prin facultate am citit cartea, dar ce era în facultate cu greu se putea numi citit. nu cred că-mi place, ca stil îmi aminteşte un pic de patti smith, sigur că e altceva. foarte interesant ca structură, dar e ceva acolo care mă oboseşte cumplit. o fi doar o nesincronizare, dar nu cred, căci poftă de citit am. deci o fi duras.
şi cu asta închei şi încă vă aştept cu un prim comentariu.
să ştiţi că-mi era tare dor să scriu şi cred că nici nu ştiam.
şi e tare-tare-tare bine să scriu aici din nou.


şi, cu alte cuvinte, adică tot cu cele de ieri: noapte bună, copii!

grădina de sticlă. tatiana ţîbuleac

cioburile. am terminat de citit "grădina de sticlă". trăiesc încă acolo, în carte, printre cioburile scriiturii. ce scriitură şi ce scriitoare. nu se aseamănă nici cu adameşteanu, nici cu m. cărtărescu. şi e acolo, sus, deasupra lor, venind dintr-o altă lume, din toate lumile. să poţi să scrii aşa. şi ea e atât de senină. un înger. un scriitor adevărat. de unde vin visele, de unde vin, mai ales, visele despre care ştim că sunt adevărate - lumi ascunse luminii din timpul zilei, dar lumi care colcăie la suprafaţa pleoapelor şi care zgârie sub piele să iasă afară, să ne tragă spre ele definitiv? sunt trează şi, totuşi, dorm. îmi duc existenţa cu urme de somn fragmentat. cu ce fel de somn să compari somnul fragmentat? nu ştii cum te schimbă, ce jocuri ale minţii îţi lasă în dar la miezul nopţii, nu ştii dacă eşti tot tu dimineaţă şi, cum se va vedea după mai multe capitole, surpriză, nu mai eşti tot tu, deşi tu trăieşti cu impresia că eşti acelaşi. somnul e o vrajă, trebuie să-l dormi ca să nu te păcălească, să nu-ţi dea drumul în lumea viselor pline de drumuri întortocheate şi case cu multe camere în care te pierzi, camere în care n-ai fost niciodată şi pe care le recunoşti.

da, am vrut un pic să mă joc cu textul, să mai trag puţin de influenţa unei cărţi extraordinare. grea, dureroasă, tăioasă, un ciob de sticlă într-o grădină de sticle, oh, îţi vine să spui, oh, copilul meu, te voi strânge în braţe întotdeauna, te voi iubi mereu, te voi proteja cât voi putea, pentru totdeauna. vrei să-i protejezi pe toţi. să-i iei pe toţi de mână. toţi sunt copii. de ce lumea aşa cum e. şi uite că, totuşi, este. şi dumnezeul care apară şi de care ne agăţăm şi care nu îi apără pe toţi? sau oamenii nu ştiu să se apere unii de alţii. lupi şi alţi lupi. oh, şi tot aici mă duc, tot spre carte, ce carte! câte lecţii, câte cuvinte, câte fraze de purtat pentru totdeauna cu tine, câte momente în care ai fi vrut să plângi şi n-ai plâns, doar ai mărit ochii şi ai ciulit urechile şi-ai recitit şi-ai încercat să memorezi şi deşi ţi-a fost prea lene să notezi (sau frică), ţi-ai promis să reciteşti, să extragi lecţiile, secretele.

a şasea carte citită anul ăsta. recuperez intens după ianuarie-februarie în care nu am citit nimic. am început şi "Disco Titanic". mă aştept la lucruri bune. dar tot "Noapte bună, copii" rămâne printre preferate. oh, şi-am citit si The Immortalists. cu greu m-am îndurat să-i dau două steluţe, cumva simţeam că fac un rău, dar parcă mai rău făceam dăcă-i dădeam trei.

în rest, mai nimic. dimineaţă băut o cafea decofeinizată (mare mirare) la o minipizzerie de cartier cu aere de centru şi cu pizza foarte, foarte bună. am mâncat o felie şi am citit câteva pagini din jurnalul lui m.c. în timp ce mi-am băut minicafeluţa (nu suport minicafeluţele).

şi acum somn binemeritat după atâta lectură.

noapte bună, copii!

şi nici măcar nu-i despre cafea

sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la mine. şi, în acelaşi timp, sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la alţii. şi uit constant că e greu (spre imposibil) să-i schimb pe ceilalţi. ştiu, nici măcar nu ar trebui să-mi propun asta. dar tot îmi bâzâie-n cap dorinţa aprinsă de a le zice, mai pe româneşte, vreo două, vreo zece sau vreo două sute nouă, în funcţie de cât consider că ar avea fiecare nevoie. mi-e teamă de oamenii care cred că au doar ei dreptate, de cei care îmbrăţişează certitudinile până în pânzele albe, de cei care cred că ştiu cum se împarte lumea şi că le-au dibuit pe toate (mai ales dacă sunt deja trecuţi de-o vârstă). şi-acum le-aş spune vreo zece celor care mută nişte table de colo-colo la zece şi un sfert duminică seara. dar, ce să-i faci, veaţă de cartier, tre' să te obişnuieşti şi cu asta. or eu nu vreau să mă obişnuiesc cu multe. vreau mult, mult mai mult de la mine. şi chiar dacă adesea mă simt obosită şi îmi dau seama de tiparele mai vechi de gândire care mă ţin pe loc (nu de toate căci atunci aş fi şi eu unul dintre oamenii ăia care le-au desluşit pe toate), îmi dau seama şi de lucrurile pe care le-am depăşit, eliminat sau cucerit.[târşâitul de table continuă].

mi-e tare dor de-un mers la teatru sau de-un film văzut la cinema. aştept să mai crească bebelina şi să mergem împreună. abia aştept în vreme ce timpul de acum e perfect.  vrei să crească şi-n acelaşi timp vrei să fie bebeluş tot timpul.

vreau să văd green book, dar pentru că nici măcar n-am apucat să văd trailerul, ci doar am citit peste tot despre film, chiar vreau să văd green book? mi-e să nu fie ca acele cărţi, mereu aceleaşi, pe care editurile le trimit unor influensări în acelaşi timp şi-atunci vezi cartea peste tot când, de fapt, doar vreo 5% o citesc, restul doar o postează.

[tocmai au trântit nişte ţevi]. mereu mă gândesc că într-o ţară civilizată cineva, undeva, aproape de tot de făptaşi ar da un telefon şi făptaşii ar primi o amendă. am început să citesc The Immortalists după ce am terminat, tot azi, Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (foarte bună carte).

cred că încerc, din nou, să fac zece lucruri în acelaşi timp şi risc să nu-mi iasă nici unul. dacă ar fi să fiu totuşi mai sinceră cu mine şi mai concretă, sunt vreo trei. dar două dintre ele sigur trebuie să iasă. unul ar fi scrisul, or asta e o călătorie lungă (sănătoasă şi voioasă să fiu şi să scriu până la 100 de ani - da, nu strică astfel de încurajări niciodată, credeţi-mă şi încercaţi-le şi voi).

e tare straniu să revin aici, să scriu, să mă adresez neantului (deşi sper că mai există pe acolo cititori rătăciţi, oameni care încă îşi amintesc de bloguri).

ascult o piesă de steve reich în care sunt şi sirene de ambulanţă. şi în acelaşi timp se aud şi pe stradă fiindcă locuim aproape de un spital.

ceea ce voiam să spun mai sus e că am făcut lucruri un picuţ mai măreţe decât în anii trecuţi şi mi-am dat seama că vreau mult mai mult de la mine şi că pot face mult mai mult. aşa că mi-am stabilit nişte obiective destul de înăltuţe (ştiu, m-au atacat diminutivele).

creierul meu a luat o pauză binemeritată de câteva luni de zile de la ştiri şi păreri şi incendii fără foc. şi e bine să stai măcar puţin în bulă, cu condiţia să votezi cu cine trebuie.

între timp, mă gândesc că trece şi luna martie şi eu tot n-am curaj să trimit un manuscris. pe de o parte, îmi imaginez că nu am nimic de pierdut, dar în acelaşi timp mă oftic şi că nu sunt suficient de obiectivă. nu cred că un scriitor real nu se îndoieşte de ceea ce scrie. iubeşti şi deteşti ceea ce ai scris în egală măsură. azi îţi place, mâine, nu. şi sănătos e să-ţi doreşti mai mult de la tine, întotdeauna mai mult. să scrii mai bine, să poţi mai mult.

cam atât, m-am încălzit de la atâta scris şi vreau să revin la The Immortalists. şi dacă sunteţi pe aici (whoever you are, whoever you are), lăsaţi în scris un hello. :)

a, da. am revenit aici ca să-mi hrănesc din nou creierul cu scrisul şi să-i reamintesc cum să tasteze repede şi să scrie un picuţ mai bine, un picuţ mai pe româneşte, un picuţ mai a la polirom.

locuri în care să fii tu

citesc, scriu (mai pe scurt), beau cafele decofeinizate (surprinzător de bune, surprinzător de cu acelaşi efect pentru mine - niciunul, cum nici cafeaua normală nu avea). înfulec în aceste zile cărţile una după alta, mânată de o foame de lectură şi-o plăcere a cititului deopotrivă. mi-era dor. dar acest citit e mai cumpătat şi mai exersat în acelaşi timp. poate că pauza asta inevitabilă a făcut să devin un cititor mai atent şi mai puţin grăbit. zilele acestea, "spulberatic" de anca vieru. un roman care ştie să te surprindă, să te-apropie de personaje, să te facă să crezi că te poţi îndepărta de ele şi, pe nepregătite, să îţi dai seama că eşti cucerit. lecţie de "aşa da" şi acum am pus pe listă şi "felii de lămâie". am scurtat lista de bookfest cu mai multe titluri cumpărate săptămâna trecută. ieşisem din casă doar pentru o revistă şi dilema veche, dar paşii m-au purtat o staţie de metrou mai departe, până la o librărie din care am ieşit cu mai mulţi autori români. şi mă încântă alegerile făcute. duminică la bookfest lansez "memoria corpurilor", cel de-al doilea roman al meu. l-am început pe al treilea, încet, cu grijă. cu o atenţie care n-ar fi existat fără aceste două prime cărţi. sunt convinsă de asta. nici nu visam cred cu adevărat la asta când scriam de două-trei ori pe zi pe acest blog. pe atunci pe când oamenii încă mai citeau avid bloguri, când primele pagini pe care le deschideai dimineaţa ca să le savurezi la cafea erau de blogspot şi nu de facebook. dar mi se pare că, uşor-uşor, revenim. ne întoarcem atenţia spre lucrurile care ne reţin mai mult rădarea. ne răzvrătim şi nu mai credem în statistile care spun că nu suntem capabili să citim mai mult de trei minute un text sau că atenţia noastră trenuie captivată în primele şapte secunde. nu, nu mai cred nici eu în astfel de lucruri. redescopăr însemnătatea timpului, îmi iau fiica în braţe şi respir fiecare minut alături de ea.

Aproape un an

Şi nu chiar, de când am scris ultima oară aici. Am citit mult, dar nu suficient, cumva trăind cu impresia că prea puţin mai poţi îngrămădi între ore, zile şi şăptămâni discuţii despre cărţi şi, totodată, dorindu-mi să fac asta din ce în ce mai mult. Însă zilele trec, au un ritm al lor pe care îl cunoaştem cu toţii atât de bine, doar să te închizi într-o cameră, să tragi jaluzelele şi să te prefaci că-i toamnă, mereu toamnă, şi că tu eşti în concediu, mereu în concediu. Timpul preţios, destinat doar nouă, liber, cum ne place să-l îndulcim, trebuie extras, presat, stors întocmai ca o lămâie deasupra ceaiului fierbinte de roiniţă. Vor exista zile în care vom face atât de multe, vor exista şi zile în care nu vom face mai nimic. Însă ne formează cu adevărat numai zilele pe care le umplem nu cu nimicuri, ci cu lucrurile care ne sunt cele mai apropiate sufleteşte, diferite penru fiecare dintre noi. Zilele acestea trec între rândurile lui Ali Smith şi gândurile lui Saint-Exupery. Se simte că e toamnă şi nici n-a trebuit să trag jaluzelele.

q.e.d.

„Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atât de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru când observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să râdă de el; se va întreba mai întâi dacă acel suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să râdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decât să râdă de cel care se înapoiază de la lumină în peşteră.” Platon, Republica

absolut de neînţeles

© akram khan

absolut de neînţeles cum nu mai văd vreun sens în a-mi mai explica prin scris, cel puţin nu aşa cum am făcut ani de-a rândul. de parcă orice sens se pierde când îl scriu explicit pe foaie. şi nu mă tem. şi în acelaşi timp mi-e frică tocmai fiindcă pentru prima dată, chiar pentru prima dată, în 28 de ani, am renunţat la ultimii oameni care mai păstrau o umbră de prezenţă în viaţa mea, doar ca să fie, neînţelegând nici ei de ce. nici eu nu eram nimic pentru ei, la ce bun atunci? şi mi-a fost frică să ştiu că rămân doar eu, cu adevărat doar eu, cu cele două mici şi mari excepţii care au ştiut, care au înţeles şi care rămân. şi e greu, e de-a dreptul înspăimântător. şi-n acelaşi timp e minunat, e eliberator. mai că nu-ţi vine să crezi că eşti, că eşti cu adevărat tu. te priveşti şi înţelegi, pentru prima dată-n viaţă, câte-ţi datorai. atât de multe.

de data asta tot necunoscutul către care m-am orientat face parte din mine. şi mă întoarce la toate lucrurile uitate şi iubite cândva. iar oamenii, oricare vor fi aceia, vor veni şi vor fi alţii. iar eu voi fi alta, într-o altă vreme.

ce ciudat şi, totuşi, ce minunat.

ce-ai putea să-mi spui azi

www.m12.ro

ce-ai putea să-mi spui azi? omul se îndepărtează de el însuşi prin tot ceea ce construieşte. îşi fabrică până la cel mai mic detaliu propria viaţă încât ajunge să nu o mai trăiască şi să nu mai fie a lui. ce-ai putea să-mi spui azi? că are rost să scriu numai dacă am ceva de spus.

am povestit aseară despre cum oraşul ăsta te creşte, dar te şi macină totodată. nu mi-a trecut niciodată prin minte că asta o să mă formeze, că nu ar trebui să vreau "să mă formez aici". sau poate că am uitat, odată cu trecerea timpului, mai ştii? şi, oricum, ce ai putea să îmi spui azi?

au trecut opt ani, răul şi binele s-au întâmplat deopotrivă. mă uit la oamenii pe care admiraţia faţă de natură îi ţine încă aproape de copilărie. e o naivitate pe care am pierdut-o, zdrelită de înjurăturile taximetriştilor, într-un oraş care o să te facă un om mai puternic şi un om mai slab, într-un echilibru şi un dezechilibru perfect. dar dacă ne luăm după Cioran, cine nu a suferit aşa nu a trăit cu adevărat niciodată. ajungi mai apoi să nu mai suporţi depărtările fiindcă oraşul ăsta te şi leagă. nu de oameni, cât de senzaţia că tu nu mai poţi fi tu decât aici, că te primeşte cu nişte braţe de străin, aşa cum te-a obişnuit dintotdeauna. friendship with good coffee. some benefits.

n-am făcut totul. m-a făcut să cred că nu pot face atât de mult pe cât pot face. şi, iată, în cel de-al doisprezecelea ceas, înainte să ne luăm la revedere, înainte să mă pregătesc să rup definitiv legăturile cu un oraş care, într-adevăr, m-a format, îi mai fac o promisiune. hai să încercăm împreună. eu voi munci mai mult, tu-mi vei arăta că am un loc aici, că îţi pot oferi ceea ce ştiu să creez, că tu ştii să primeşti ceea ce am să-ţi ofer.

să facem pace, înainte de o nouă revoluţie. un ultimatum pe care îl dau oraşului, pe care mi-l dau mie. despite its good coffee. and some of its benefits.

te mint, să ştii. dar ce ai mai putea să-mi spui azi? visez deja la bagaje făcute, la un bilet de avion cu o destinaţie nouă, către ţara a cărei limbă încă mai sper că n-am studiat-o în zadar. poate că, de fapt, locul ăsta a devenit prea bun cu mine. poate că s-au aşezat multe şi nu-mi dau seama. dar ce ai mai putea să-mi spui azi?

poate doar ce crezi despre oraşul ăsta, la o cafea.

no picture is needed

Universul mi-a oferit aseara, pe tava, ceea ce cu doua zile inainte spuneam ca vreau. Iar eu i-am raspuns: "Multumesc, nu acum". Suntem croiti dintr-un material care va continua sa fie plin de mistere pana la sfarsitul vietii.

Plec din Bucuresti intr-un weekend care se anunta plin de evenimente. Plec, poate gasesc raspunsuri. Dar plec si muncesc in continuare. Plec cu o minte deloc odihnita, dar stiind ca stiu tot ce trebuie sa stiu pentru a continua, pentru a merge mai departe.

Plec stiind ca pot sa uit si ca pot face sa-mi fie mai bine. Plec sa primesc o imbratisare calda si sincera, unica pe lume. Plec cu dor, ma intorc cu asteptari si bucurie. O agenda noua, schite noi, planuri. In lista sunt trecute intalniri, interviuri, proiecte. Azi predau o parte dintr-un proiect, pana ma urc in tren. Azi raspund la e-mail-uri.

Ma descurc bine cu scrisul, cu astfel de lucruri. Imi amintesc de o vreme in care ma descurcam mai bine cu mine. Nu imi dau seama nici acum unde anume am gresit. Nu-mi amintesc, ce pacat ca nu am scris, ce faceam atunci ca sa-mi fie bine.

Dar merg mai departe, nu am o alternativa. Poate sa-l las putin pe Ionesco deoparte, prea imi citeste in suflet.

Nu e secunda sa nu ma apese amintirea unor intamplari pe care le-am pus pe primul plan, dandu-ma la o parte. N-am vazut ca ridic ziduri de netrecut intre mine si celalalt. Si le-am construit atat de bine ca niciunul n-a mai stiut sa treaca dincolo.

Asa se croiesc, uneori, despartirile, cand o poveste nici macar n-a apucat sa fie scrisa. Cu ce ma hranesc? Cu cerneala, iata. Ma gandesc la dragul meu prieten care acum lucreaza. Ma gandesc la buna mea prietena care acum viseaza. Ma gandesc ca lucrurile sunt asa dintr-un motiv anume.

Ma gandesc la Shameless Maya pe care am descoperit-o seara trecuta si care ma distreaza teribil. Si-a facut un plan bun. Daca as fi "shameless" - ea foloseste termenul in sens de "neinfricat", mi-as lua un caine, nu m-as mai abate de la decizii, as face zi de zi lucruri de care ma tem, fara sa mai tin cont de judecata altor oameni.

Incet, le fac. Stiu insa ca cel mai usor si concret lucrurile se fac pe negandite. Spui "da" cand teama iti sufla la ureche sa spui "nu". Magic happens.

nimic din

pe cat e de coplesitor, pe atat e de bine ca nimic din ceea ce faci sa nu ti se para suficient sau suficient de bun. cum altfel ai putea sa cresti?

imi dau seama ca cercul in care ma invart cere mai mult, insa in orice context increderea ta e cea care iti va asigura sau nu reusita.

obosesc zi de zi si zi de zi imi regasesc entuziasmul. de parca in mine ar locui doi oameni diferiti, doua capete infierbantate care au pareri diferite, care actioneaza diferit si care, culmea, iubesc si nu iubesc in acelasi timp.

ori sa-ti dai seama de acest lucru e deja o reusita, nu-i asa? renunt sa mai vad viitorul in vreun fel. ma misc in ritmul lucrurilor, le fac sa se intample. vreau tot, fac de toate. poate mediocru, dar si daca inspir doi oameni intr-o zi, e o reusita. poate ca lucrurile vin in timp.

nu vreau aplauze, azi oamenii aplauda la orice, cum spune regizorul andrei serban.

vreau teatru, merg la teatru. vreau carti, citesc zi si noapte. desenez, pictez, fac schite, cunosc oameni, incerc sa uit oameni. interesant ca e la final de zi, de saptamana si de luna, tot aceleasi suflete-pereche le numeri langa tine, le regasesti la un ceai, le recunosti privirile intr-o lumina blanda.

daca devenim in timp media celor cinci oameni cu care ne petrecem timpul, am toate sansele sa devin un om cat se poate de bland si bun.

one too many thoughts

Daca uit, daca nu-mi mai amintesc ce va scriu azi, sa-mi scrieti inapoi si sa-mi spuneti ca eliberarea de sub cunoasterea celuilalt este cea mai mare libertate. Sunt oameni pe care ii intalnesti cat sa-ti dai seama daca visele tale pot fi frante sau nu. Sunt si oameni care iti deschid ochii, sufletul, inima. "Vezi ca la fel te-ai mai entuziasmat si in trecut", imi spune mama, ori de cate ori ii povestesc de o noua prietenie, de o noua relatie, de o noua intalnire. Ea stie, fiindca am avut noroc sa-mi fie si prietena, nu doar mama, cat am suferit in trecut. Si mai stie, dar nu-mi spune, ca nimeni nu-i ferit de noi suferinte, de noi dezamagiri. Dar eu sunt indragostita de oameni si cred orbeste in noi inceputuri. Si mai sunt indragostita de conversatiile bune, de muzica buna, de vinul bun. De mine? Asa si-asa. Abia acum ne ispitim reciproc, in lupta, sa stiti, cu frigul asta imens care parca a coborat si peste inimi, nu doar peste case. E lucru mare, imi spun, sa stii sa te descurci atat cu frigul de afara, cat si cu frigul din oameni.

Lucruri importante pe care sa le ai in vedere daca in viata ta nu e ordine? Ordinea, asta ar fi pe primul plan. Sa faci ordine in casa astfel incat sa ai ordine si in minte. Obiective. Pe termen scurt si pe termen lung. Chiar daca nu ai chef, chiar daca te temi, chiar daca ti se par inutile. Nu sunt. Scrie-le fiindca e mai bine sa le vezi in fata ochilor decat sa crezi ca le tii bine minte si asa. Relatiile. Nu ma refer doar la relatia cu partenerul, ci si la cele cu prietenii si cunostintele. Fa curat si aici. Cel mai important cred insa ca e sa le lasam sa mearga in ritmul lor. Sa nu tragem nici de oameni, nici de intamplari.

Cineva mi-a oferit zilele trecute una dintre cele mai importante lectii, in timp ce savuram un cappuccino cu dovleac copt. Mi-am dat seama ca tot trecutul meu m-a adus aici, in acest prezent. Ca nu mi-ar fi spus ce mi-a spus daca eu nu as fi luat anumite decizii. Si-i ascult sfatul, sfatul care m-a transformat deja mai mult decat as fi putut eu sa ma schimb singura intr-un an de zile.

Teatrul. Am vazut "Insemnarile unui nebun" acum doua seri. N-am stiut sa-i fac recenzie, asa ca am facut o poezie. Poezia. Fara de care nu mai pot trai si e bine ca s-a intors din nou in viata mea. Increderea. Ca o sa fie bine. Multumirea. Ca respiri, ca esti. Ca incerci sa faci sa-ti fie bine. Si, pe final, desigur, fa sa-ti fie bine.

pe rand

asteapta-te la miracole -

mi-a spus cineva in ziua in care

n-am cerut niciun sfat

si-am asteptat fara sa mai fac vreun pas

in timp ce ma transformam, pe rand,

in toate personajele din istorie care nu au facut nimic

ori sa astepti pana cand vei cunoaste totul

inseamna sa nu mai faci nimic

s-a facut mai intai dimineata

o dimineata tarzie in care am uitat tot,

dar stiu ca au trecut atunci multe anotimpuri

ma asteptam, in orice caz, la un miracol.

au schimbat strazile, au inlocuit trotuarele, au daramat stalpii,

au luat bulina rosie, au pus un nume de firma,

cladirea e inca in picioare

au rascolit totul - uneori parca trece un razboi invizibil peste noi

alteori purtam pelerine ca sa nu ne mai vada nimeni

reci, pe dinauntru, cafele infinite, mari, generoase

medium or large

cert este ca atunci, ca si acum,

a fost ziua in care n-am avut curaj.

asteapta-te la miracole ar putea fi un titlu de film

in care miracolele sunt medium sau large.

cum miroase toamna

iti scriu ca sa intelegi. ca sa vezi, daca vrei sa vii vreodata prin bucuresti sau daca locuiesti deja aici, ca toamna poate fi unul dintre cele mai fermecatoare anotimpuri. fiindca aici toamna, chiar daca se dezvaluie mai greu, stie sa te farmece pentru totdeauna. poate sa te si supere, teribil, daca nu intelegi ca trebuie sa iubesti ploaia. ma gandesc ca multe nu s-au schimbat. nu ne indepartam cu mult de locurile care ne-au devenit, de-a lungul timpului, dragi. daca avem noroc, pastram in vietile noastre si oameni pe care ii stim de multa vreme. poate ca norocul asta e, sa cresti alaturi de oameni dragi. sa iti stii anotimpurile pe de rost, sa te poti bucura de chipurile blande si de zambetele sincere pe care le-ai intalnit si toamna trecuta. sa mananci o supa crema cu unul dintre cei mai buni prieteni. sa teseti, impreuna, planuri si vise noi. si, odata cu nota, sa stiti amandoi ca o sa fie bine.

acum

intr-o zi mi-am dat seama ca e chiar simplu sa privesti altfel multe dintre lucrurile care ti se intampla. sa intorci totul la 180 de grade ca niciodata. si-atunci m-am eliberat. de multe. e greu acum sa explic - si nici nu cred ca as vrea - de ce rutina asta e buna si de ce mi-e necesara. si nici nu sunt datoare nimanui.

zambesc sub un cer de vara, zambesc la adapostul noptii. si sunt multumita. si merg pe acelasi drum in continuare in care e obligatoriu sa ma descopar, sa ma educ, sa ma "reeditez", cum a scris cineva talentat si drag. fiindca poti. sa mai stergi, sa ajustezi, sa schimbi ce vrei tu la tine. ce nu-ti place. sau sa faci mai mult din ce-ti place.

Si partea buna e ca nu mai explici nimic. Ma joc. E o joaca totul. Sau totul trebuie facut in joaca si, totodata, cu seriozitate. Zambesc si-mi pare bine ca am pastrat multe experiente numai pentru mine. Cu picioarele in prezent fiindca in afara de ceva ce-am scris la inceput de an, nu stiu sa-mi fac planuri. Am zis sa fac lucrurile de care mi-e frica. Si am facut. Am incercat. Am si incetat. Toate sunt experiente necesare si, cele mai multe, bune.

Orice se poate intampla, orice. Bucuria spontaneitatii, sa-i zicem. Poate ca nu m-am plimbat suficient vara asta. Dar mai e, totusi, putin din august. Poate ca jumatatea asta trebuie petrecuta sub stele. Am vazut cum se reconstruiesc lucruri in jurul meu doar pentru ca eu m-am schimbat. Am vazut cum se face ordine, cum se face liniste. Am inteles cum se construieste increderea. Caramida cu caramida, pas cu pas. Nu cer, las sa mi se intample. Traiesc altfel, ca atunci cand bati cu degetele ritmul muzicii. Fiindca asa e mai bine, asa mi-e mie mai bine. Si-avem intotdeauna marele drept sa facem sa ne fie bine. Sa nu uitati.

cum e cu linistea

n-am nicio reteta, dar cred ca noi avem cheia. pentru orice fel de eliberare vrei tu si in orice directie. e o lume stranie, asa intretaiata, impletita cu vis, realitate si realitatea virtuala. sunt trei realitati, daca vrei, in una singura.

sa nu te sprijini pe mine si, totusi, sa stii ca te poti sprijini pe mine. poti conta pe mine. noi suntem facuti din pasla uneori, alteori din fier, uneori din ciment. in unele zile suntem nisip, in alte ploaie. soare si unde, e greu sa ne definesti. poate si vant devenim, in unele zile, cand vrem sa fugim, sa evadam, sa nu mai fim niciunde.

mi-e dor de toamna poate pentru ca am simtit ca sunt toamna, dintotdeauna. n-am stiut sa simt niciun anotimp cum trebuie, in afara de toamna. parca-n toamna mi-au fost oferite cele mai pline zile, cele mai apropiate de mine.

imi place bucuria asta a transformarii. jocul de-a un om nou. fiindca nu mai suntem cei de ieri. as vrea sa vad unde duce drumul asta. e timpul sa fac ceva mai mult, diferit. inca ceva. sa fac un pas in alta directie. sa vedem unde ne duce drumul. sa construiesc. sa reconstruiesc. oare sa continui?

a ales si el

Robin Williams a ales sa plece. A ales si el, a fost alegerea lui. Buna, rea, nu-i e dat nimanui s-o judece. Ca a lasat in urma inimi indurerate ale apropiatilor, nu incape indoiala. Ca tristetea e maladia secolului, cum bine a scris Diana-Florina Cosmin intr-un editorial pentru Forbes, iarasi nu incape indoiala. Ieri scriam despre ce ne mai ramane daca noi credem ca nu avem de ales, azi se confirma aceeasi convingere. Nimic, nu ne mai ramane nimic. De ce-ai mai face un pas la dreapta cand ai avea garantia ca faptul in sine e identic cu a face un pas la stanga? De ce sa mai vrei, de ce sa mai doresti, de ce sa mai vrei ceva pe lume? Fiindca pentru iubire traim si iubirea ne implineste. Iubirea pentru propria existenta, in primul rand. Apoi iubirea pentru ceilalti, pentru trairile noastre, pentru bucuriile pe care le traim printre picaturile de tristete sau nenorocire. Fiindca viata asta le are pe toate. Visez cu ochii deschisi la o utopie. Cine stie, poate intr-o zi va exista acea lume in care nu va exista o impartire care sa faca mai mult rau decat bine. Visez si cred. Si incerc sa traiesc in acord cu aceasta incredere pe care o am pentru fiecare noua zi. Si cu aceasta multumire mai fac un pas. Nu mereu e inainte, in unele zile nu fac niciunul. Dar descos itele vietii fiindca-mi place. Fiindca si eu am simtit, in trecut, ca nimic nu conteaza, dand sensul vietii la o parte, uitand ca nu sunt singura pe lume. De ne-am aminti, de-am sti sa traim altfel, sa iubim altfel, sa avem curajul de a nu mai complica vietile, poate ca utopia ar deveni realitate.

ce qui reste

Ce ne mai ramane? Ma intreb ce ne mai ramane astazi daca noi credem ca nu avem control asupra lucrurilor care ni se intampla? Nimic nu e hazard si, totusi, totul e hazard. Nu avem cum sa uitam ca intr-o secunda, totul, dar absolut totul, se poate termina. Ca suntem, intr-adevar, la mila a ceea ce pare, de mii de ani, hazard. Dincolo de evolutie, dincolo de progresul estimat si pusi in termeni stiintifici, suntem in continuare la mila unei forte pe care inca nu am inteles-o. Dar, zi de zi, ce ne-ar mai ramane daca nu am crede ca suntem in control, ca suntem datori sa sarbatorim tocmai existenta insasi?

Evident, avem de ales. Asa cum in unele zile nu vedem soarele de dincolo de nori, in altele ne bucuram de caldura lui pana in adancul inimii. Dar pe termen lung ce alegem? Fiindca zi dupa zi se aduna si formeaza un trecut. Un trecut care ar putea sa ajunga sa ne raneasca mai mult decat orice. Viata cu regrete se traieste mult mai greu decat una cu regrete putine. Nu pot sa nu revin la comparatia mea preferata, la viata care e ca o gradina in care avem datoria de a face curat zi de zi.

Despre vise. Tot inainte

http://www.freundevonfreunden.com/workplaces/joachim-baan/

Se spune ca daca visul tau nu e suficient de mare, daca pasiunea nu e suficient de puternica, nu vei ajunge unde vrei. Citesc despre Joachim care a primit spatiul de la fratele lui. Fiindca uneori in viata mai esti si norocos in timp ce lucrezi. Nu vreau sa devina un chin ceea ce fac. Pasiunea nu trebuie sa fie stres, lupta cu fiscalitatea, oboseala acumulata si, in final, dezgust pentru ceea ce la inceput faceai cu drag. Am auzit prea multi oameni care au renuntat la pasiunile lor fiindca le-a fost greu. Am trecut si eu prin asta, dar nu am renuntat, doar am luat o pauza. E greu de inteles din afara, e grea de priceput lupta care se duce in orice om care isi doreste ca in viitor sa se afle in spatele unei astfel de vitrine, drept creator al unor produse care pur si simplu trebuie sa existe.

Uitasem ca nu am voie sa uit de vise. Noroc ca azi am fost norocoasa si am primit o veste buna. Dar stiti de ce am primit-o? Fiindca eram deja fericita. Fiindca starea actuala a lucrurilor imi spunea ca trebuie sa fiu recunoscatoare. Pentru familie, penttru prietenii mei atat de dragi, pentru ca pe lume exista oameni exceptionali, pentru ca avem posibilitatea de a face bine. 

Sa nu mai uitam de vise.