durerile dispar şi apar la orice vârstă

cu toată cafeaua şi ceaiurile şi cu tot vinul din lume, premoniţii, îmbolnăviri, subţieri, micşorări, pagini nesfârşite ale unor cărţi în care începi să-ţi cauţi sfârşitul şi apropierea de punctul ultim pe care l-ai simţit şi în trecut, dar de care ţi-a fost teamă. îl primeşti acum cu toată fiinţa ta. zbaterea neîntreruptă a unor aripi invizibile, undeva în plămâni. mici zgârieturi pe care ţi le lasă încercarea nereuşită de a păstra aparenţa cuiva care încă se potriveşte peisajului năucitor şi jalnic al unei vieţi mărunte de zi cu zi. simţi durerea care-ţi apasă adânc pieptul, simţi sfârşitul în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, dar mergi în fiecare zi pe acelaşi drum pentru că renunţarea la firul pe care-l ţii cu degete din ce în ce mai subţiri e singura legătură cu lumea asta. adevărul cel mai dureros este că ai vrea să pleci chiar acum, simţi că ai vrea să-ţi petreci luni întregi într-o deplină singurătate, fără prieteni, fără telefoane, fără alţi oameni faţă de care să trebuiască să te prefaci că te potriveşti. în realitatea mea, nu vorbesc. în realitatea mea, nu vă văd. în realitatea mea, nu mănânc. în realitatea mea, sunt cu totul altcineva. în realitatea mea, am spart lanţurile astea care mă ţin acum, aici, spre destinaţii înşelătoare în fiecare zi.



în realitatea mea, timpul se scurge altfel. în realitatea mea, supravieţuiesc. înaintez. nu pe drumul acesta pe care-l aplaudă străinii, ci în visul care mă secătuieşte zi de zi. înaintez în vis în propria mea realitate. mie nu-mi trebuie oameni, nu mi-au trebuit niciodată. mie nu-mi trebuie voci care să mă smulgă din vis. nu eu mă ţin pe loc, ci ei. aş vrea să fac puţin pauză, să apăs pe un buton şi să ne revedem peste mult timp, eu întoarsă din vis, cu  înfăţişarea propriei realităţi.