Pentru că am uitat să mai cresc

De când a început să nu îmi mai placă haosul?
Poate că mi-ai spus de prea multe ori că e dezordine.
Dar orice haos e o nebunie organizată.
Acum că toată lumea ştie unde îmi ţin fiecare lucru, a pierit tot farmecul.
Mă hrănesc prin cuvinte. Comentarii prin perfuzii.
Cred că am uitat să mai cresc. Sau poate am crescut prea mult şi acum am decis să fiu mică din nou.
Pentru o secundă am avut impresia că o să se întâmple ceva frumos. Dar numai pentru o secundă.
Mă întreb de ce nu mai cred că e minunat că nu ştim niciodată ce aduce a doua zi. Poate pentru că luna trecută mă gândeam cu groază că o să se facă dimineaţă.
Şi în afară de câteva persoane, în ochii celorlalţi am părut mai bine decât eram în realitate. Atât de bine încât nici acum nu îşi dau seama că îmi tremură mâinile.



Uneori cerşesc îmbrăţişări. Nu le primesc decât rar pentru că oamenii se îmbrăţişează azi cu frică.

Aş vrea să am o zi în care să mă ascund în Cărtureşti. Aş vrea să am o vară în care să mă ascund printre ceşti de ceai. Să nu mă vadă nimeni, să par o piesă de mobilă, un ceainic, un tablou. Să îşi agaţe cineva umbrela de umărul meu.
"Mă iertaţi, nu v-am văzut".
"În sfârşit!" şi i-aş zâmbi cu mulţumire.

Apoi aş vrea din nou să fiu fericită şi să cerşesc iubire.