Ţi-ai imaginat vreodată că dacă faci un pas înainte ajungi exact în locul în care ţi-ai dorit? E certitudinea că mai ai puţin. În acelaşi timp, în inimă începe să îţi bubuie o tobă sau un orologiu vechi de o sută de ani. Mintea ta nu mai percepe realitatea ca pe ceva tangibil, ci numai ca pe un înveliş de plastic în care se înfăşoară ca să-şi apere goliciunea sufletului şi să se protejeze de noroiul umbrelor pe lângă care trece zi de zi, fără să distingă nimic clar.
Să simţi că acelaşi pas spre linişte ar putea fi un pas în gol, nu pentru că destinaţia n-ar fi una sigură, ci pentru că trupul tău nu te mai poate purta spre nicăieri, pentru că ţi-ai pierdut forţele, inima îţi bate din ce în ce mai încet, iar cuvintele celorlalţi se transformă într-un vâjâit supărător. Umbre care foşnesc lângă tine, asta sunt oamenii. Nu vrei nici aici, nici dincolo. Fiecare pas pe care îl faci este purtat numai de gândul că obiectivul tău e altul, că nu vezi pe unde mergi şi, cu toate acestea, cărarea este mereu aceeaşi - un cerc.
Străinii din fiecare zi se adună în ore din după-amiezile obositoare, strângeri de mână şi numere de telefon pe care nu ştii dacă le vei mai apela vreodată îţi răpesc gustul unei înserări pe care ai fi vrut să o trăieşti la sute de kilometri depărtare. Mirosul puternic de cafea îţi aduce lacrimi în ochi doar pentru că face partea din lumea de care te agăţi acum cu ultimele puteri. Te întrebi unde s-a ascuns un trecut recent şi cum de poţi să strângi în pumni doar o fărâmă din ceea ce, în momentul prezent, pare să fie similar cu a trăi.
Ai cere - dă-mi, Doamne - o întâmplare fericită sau o mână care să şteargă sentimentul că aparţinem unui trecut. Hai, hai, hai.
 |
| photos by ioana |
No comments:
Post a Comment